Victor Atanasie Stănculescu: „L-am ridicat în aer pe Ceauşescu ca să-i iau puterea“ „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Domnule general, se fac 20 de ani de la Revoluţie. Spuneţi că nu aţi dat ordine de reprimare la Timişoara. Dar cine le-a dat? Eraţi acolo, ştiţi ce s-a întâmplat.

Victor Atanasie Stănculescu: Da. Ştiu foarte bine chiar. Ordinul a avut o filieră de comandă clară. Ceauşescu i-a spus lui Milea şi l-a făcut cum l-a făcut. Milea l-a transmis lui Guşă. Şi Milea a făcut încă o greşeală. A trecut şi peste Guşă, peste Timişoara, şi l-a dat comandantului Armatei de la Craiova, generalul Roşu, şi chiar la comandanţi de mari unităţi din zonă – să facă defluiri, să facă mişcări de trupe, că ne‑am pomenit cu ele în mişcare, cu ordin de sus.

Când am scos din documentele strict secrete ale Armatei jurnalul de luptă, cu ordinea de bătaie şi pe ce linie s-au transmis ordinele, s-a dat lista. Şi acolo se vede, pe această listă: unul, doi, trei, patru, cinci generali, nouă-zece colonei şi locotenent-colonei, până jos, la comandanţii de batalioane… Stănculescu nu apare deloc pe listele astea. Nu am dat!

Ce a fost cu comisia din 1990, de la Guvern?

A fost o cercetare chiar în primele zile ale lui ianuarie. Petre Roman a făcut o hotărâre de guvern prin care a cerut o comisie care să cerceteze Timişoara. Stănculescu îl interesa, pentru că eram deja ministrul Economiei şi urma să fiu… Fusese scandalul de la Marele Stat Major, Militaru părea să vrea să aresteze Marele Stat Major, să-l dezarmeze. Fusese prima criză în Armată.

Urma să fiţi ministrul Apărării.

A venit comisia, a zis că n‑am fost amestecat, dar Parchetul a continuat cercetările.

Stănculescu priveşte fix în ochii reporterului. Caută, parcă, răspunsul la o întrebare: ăsta cu cine-o mai fi? Toată viaţa a avut de-a face cu oameni care „erau cu cineva”. Cu Ceauşescu sau… Cu Iliescu sau?… Cu sovieticii sau…?

„Dacă pleci, îţi dau cu vasul ăsta în cap!”

Să ne întoarcem la Revoluţie. Piciorul în ghips, în dimineaţa de 22… Soţia v-a convins?

Tocmai venisem de la Timişoara, cu un avion militar. Am ajuns acasă pe la ora trei şi ceva. Pe drum m-au informat aghiotantul şi şoferul cu ce s-a întâmplat la Universitate, în noaptea respectivă. Soţia era şi ea speriată, panicată. A sunat ofiţerul de serviciu pe minister: „Tovarăşul ministru a zis să vă duceţi la dânsul”. „Unde e tovarăşul ministru?” „La Comitetul Central”. „Foarte bine. Deocamdată, eu nu mă duc la Comitetul Central, eu mă duc la minister. Dar o să mai întârzii”.

Ministru era Vasile Milea, care peste noapte făcuse măcel la Universitate…

Al doilea telefon a fost pe la cinci, al treilea pe la cinci şi-un sfert. Soţia, în panică: „Unde să te duci, vrei să te omoare şi pe tine? Decât să pleci, mai bine îţi dau cu vasul ăsta în cap!”. Aveam un vas mare de porţelan. I-am zis ce am făcut la Timişoara. Soţia mi-a zis: „Du-te la spital!”. Am căzut de acord. Am plecat la Spitalul Militar Central pe la ora cinci şi jumătate.

Cu ce maşină?

M-am dus cu maşina mea, cu şoferul de la minister. Am întrebat cine e de serviciu. „La Secţia Ortopedie e de gardă domnul general Niculescu”. Şi am intrat la el în cabinet. I-am spus ce s-a întâmplat la Timişoara şi că nu vreau să mă alătur grupului de la Comitetul Central.

„Găseşte o soluţie!”, i‑am zis, fără alte explicaţii. „Foarte simplu: vă pun piciorul în ghips”. Asta a durat vreo jumătate de oră, că el a mai ieşit din cabinet. Eu tot aşteptam. Pe la şase a apărut. A venit întâi cu un lighean mare şi apoi cu o tavă metalică în care erau feşe de ghips. „Domnule general, nu ştie nimeni că sunteţi aici, n-am spus nimănui. Eu, personal, o să vă pun piciorul în ghips”.

Stângul sau dreptul?

Stângul! Şi mi l-a pus de jos, din vârful degetelor, până sus, la jumătatea coapsei. Zic: „Şi dacă o să mă controleze, să mă întrebe cineva?” „Nu este nicio problemă, spuneţi că aveţi ceva la rotulă şi că v-am blocat piciorul pentru rotulă. Acolo nu se poate face niciun control, că sunt cartilagii, nu pot să se vadă”.

M-a pregătit din punctul de vedere al alibiului. Şi în timpul ăsta dă telefon Hârjeu (n. red. – secretarul de cabinet al lui Ceauşescu), care m-a căutat la minister şi aflase unde sunt – la spital, că le spusesem că mă duc la Spitalul Militar că nu mă simt bine. „Vă cheamă tovarăşul!”, zice. „Nu pot, dom’le, că sunt cu piciorul în ghips”. Şi am închis. Mai târziu, Hârjeu declară că i-a raportat lui Ceauşescu. Şi Ceauşescu a zis: „Să mi-l aduceţi oricum!”.

Întâlnirea cu Ceauşescu

Mai departe?

De la spital am plecat acasă, m-am aşezat în pat şi am aşteptat. Cu atâta ghips pe mine, piciorul era greu, nici nu se uscase complet. Am avut glezna şi călcâiul legate bine. Eu, după telefonul lui Hârjeu, aşteptam să fie ceva, nu ştiam ce raportează – mă lasă, nu mă lasă?! Milea n-a dat niciun telefon după mine.

Pe la ora 9.30-10.00 a venit o maşină de la Comitetul Central, o Dacie, cu doi de la SPP – pardon, de la Direcţia a V-a a Securităţii. Şi cu cineva de la cabinetul lui Ceauşescu. M-am trezit cu ei la poartă: „Tovarăşul vă cheamă. Mergeţi cu noi”. Mi-am chemat aghiotantul, locotenentul-major Trifan Matenciuc, şi cu el am plecat la CC. Am intrat pe intrarea C…

Intrarea laterală…

… Am urcat la etajul 1. M-am dus către cabinet. Acolo, în anticameră, probabil l-a anunţat cineva pe Ceauşescu. Au ieşit şi el, şi ea. Lângă mine, Matenciuc şi alţi civili. Nu mai ţin minte ce-am bâlbâit atunci – „Să trăiţi” probabil c-am zis. „Cine-i ăsta?”, a întrebat Ceauşescu. „Aghiotantul meu”. „Bine. Vezi că a dat ordin Milea să vină două… nişte unităţi în piaţă, să curăţăm piaţa, şi n‑au sosit. Du-te imediat şi…” Nu mai ţin minte exact… după 20 de ani au început să se stingă luminile în cabinetul meu din cap.

„Am înţeles”, am spus. Am plecat şi m‑am dus la al treilea, al patrulea birou de biroul lui Ceauşescu, pe acelaşi etaj, pe dreapta, unde era grupul de generali, cu Voinea (comandantul Armatei 1), Eftimescu (şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major)... Am întrebat ce unităţi sunt. „Cele două unităţi de pe Olteniţei, regimentul de tancuri şi regimentul mecanizat”. Am înţeles, am ieşit.

Cu ghipsul pe treptele Palatului, până la etajul 6

Generalul fără grad poartă haine elegante, de culoare maro. În piept, pe partea stângă, nu are decoraţii militare, ci o insignă pe care scrie cu litere mici: „Federaţia Română de Snooker”. „Sunt preşedinte de onoare”, precizează el. Semn că la snooker n-a fost degradat.

Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?

Am acţionat pe dos. L-am oprit pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit, s-a prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului.

Am făcut legătura imediat cu Piaţa Tienanmen. Ştiam ce se petrecuse în China. Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors şi am raportat că unităţile vin spre piaţă.

De ce l-aţi păcălit pe Ceauşescu?

Trebuia. Dacă spuneam că am dat înapoi, nu mai aveaţi ocazia să vorbiţi cu mine.

Ştiaţi că pleacă din sediul CC atât de repede? Dacă mai rămânea acolo, să zicem, încă o zi, vedea că l-aţi păcălit.

Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea.

De-aia i-aţi ridicat în aer…

Oricum puteam să-i scot. Prin subsol era un canal care ducea de la Comitetul Central spre Sala Palatului. Neagoe mi-a spus că i-a raportat că nu se poate pe acolo, că e canalul înfundat. Mai era şi o altă variantă, de care eu n-am ştiut, am aflat ulterior – se pregătise varianta ca Eftimescu să-i scoată cu un transportor. Dar eu întâmplător dădusem ordin să plece transportoarele din piaţă. Dacă a vrut Eftimescu să facă mişcarea, pe la 11 şi ceva, n-a mai avut ce să mişte. Eu nu m-am dus la generali să le spun: „Vedeţi, fraţilor, că o să plece şeful”. În perioada aia, niciun general n-a ieşit din cameră. N-au mişcat, efectiv.

I-aţi „paralizat” câteva ore atunci…

Se punea întrebarea dacă ăştia, care erau de două-trei zile acolo, nu vor accepta varianta şi vor spune „nu, noi îl apărăm pe Ceauşescu”.Eram unul contra zece,câţi erau acolo… A fost al doilea moment critic. L-am grăbit. Eu i-am dat ordin lui Rus, i‑am spus lui Neagoe să confirme. Că aşa era atunci, trebuia să cheme elicopter Ministerul Apărării şi să confirme Direcţia a V-a a Securităţii. S-a făcut comunicarea. Ei au ieşit, au stat în hol de pe la ora 12 fără zece, tot aşteptau, apoi au ieşit pe sală. Nu mai vine, nu mai vine…

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Dar a venit.

Deodată au apărut Manea Mănescu şi Emil Bobu, că merg şi ei. Eu ştiam că vin două elicoptere. Am întrebat pe cei de sus, de la Statul Major al Aviaţiei, care era la etajul 6, dacă se poate ateriza pe acoperiş şi dacă nu sunt antene. Am aflat că nu poate ateriza decât unul, că au curăţat ei câteva antene mai mici, le‑au dat deoparte. Ei (n.red. – soţii Ceauşescu) s-au suit în lift şi s-au ridicat.

Vă amintiţi ultimul dialog pe care l-aţi avut cu Ceauşescu, înainte să plece spre elicopter?

Am fost despărţiţi. Am raportat că elicopterul a aterizat. „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Nu a fost un „La revedere”, ceva?

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.

Stop! Trei zile mai târziu, acel „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” suna macabru. În cazarma de la Târgovişte, Ceauşescu nu mai era nici comandant suprem, nici nu prea mai avea cum să trăiască. Stănculescu avea grijă de asta.

Totuşi, aţi ajuns sus, la etajul 6.

Am plecat pe scări, să urc cinci etaje, aşa „şchiop” cum eram.

Cu ghipsul acela imens, de la şold la degetul mic…

Se urcă destul de bine dacă urci două trepte: pui pasul din dreapta cu două trepte sus şi pe urmă vii cu stângul alături, mergi destul de repede. Când am ajuns sus, altă nebunie – se blocase liftul şi ei erau în interior. Trânteau în uşă. Eu am încercat să trag de uşă. Nu se deschidea. În fine, s-a rezolvat din interior. Între timp, ăia pregătiseră masa la geam, că nu aveau scară să iasă pe terasă. Ei au trecut pe lîngă mine, au urcat în elicopter şi… gata.

Unde v-aţi luat la revedere de la ei?

De la lift, practic.

Asta cu „Victoraş, ai grijă de copii!” e o legendă?

Una dintre multele le­gende.

„Tovarăşul Milea mi-a luat pistolul şi… am auzit împuşcătura”

N-aţi ieşit pe terasă, măcar în uşă?

N-am ieşit deloc. Când am auzit că motorul se ambalează, atunci m-am dus către geam şi am văzut că se ridică. După ce a decolat elicopterul, i-am spus aghiotantului: „Ce facem cu pistoalele?”. Am căutat biroul unde erau Gărzile Patriotice şi am pus într-un sertar cele două pistoale, al aghiotantului şi al meu. Le-am lăsat acolo. În timpul ăsta, l-am văzut pe transmisionistul prin care se transmisese ordinul de întoarcere a celor două unităţi în cazarmă şi l-am întrebat: „Tufane, ce s-a întâmplat?”. Mi-a spus aşa: „A venit tovarăşul Milea când a ieşit de la Comitetul Central, eram pe sală şi mi-a luat pistolul. M-am ţinut de dânsul, am fost până sus, am stat la uşă acolo, până când… am auzit împuşcătura.

Probabil că s-a sinucis”. Pe urmă s-a schimbat varianta, că a fost omorât. Nu putea să fie omorât. Încăperea aia avea o singură intrare, pe unde n-a intrat nimeni peste el. Probabil că un om care a fost devotat comandantului suprem până în ultima clipă, când a fost făcut trădător, a cedat. Cum a cedat şi judecătorul Gică Popa după ce a dat sentinţa la Târgovişte.

Când aflaserăţi că a murit Milea?

În maşină, când au venit să mă ia de acasă.