Da’ v-a zis ceva Elena Ceauşescu cînd s-a urcat în elicopter?

Stil de viaţă: „Se recomandă efort fizic în limitele toleranţei, fără excese izometrice, regim alimentar hiposodat, hipolipidic, moderat, sărac în proteine, bogat în legume şi fructe, lactate şi doi litri de apă. Punct. Şi aici îmi dă altă medicaţie. Nouă medicamente plus ăsta, zece, pe care l-a făcut după aia şi şi-a adus aminte după aia, care fac toate cam patru sute de lei pe lună“.

Reporter: E mult?
Victor Atanasie Stănculescu: Eu zic că este destul de mult cînd ai o pensie scrisă mai mult şi primită mai puţin.
Rep.: Ce pensie aveţi?
V.A.S.: Trei mii opt sute (lei noi).
Pensia brută şi primesc în mînă două mii o sută. Am fost de trei ori ministru la trei ministere, am fost cu gradul cel mai mare şi în Armată şi asta e. Reţinerea principală este că plătesc cotă din cît a plătit Ministerul Apărării Naţionale revoluţionarilor din Timişoara, o sumă de… de la primul proces pe care l-am avut cu hotărîrea şi condamnarea. Mi s-a dat să plătesc şi eu vreo sută de milioane. Mi se opresc cam o mie şapte sute pe lună, cam atîta. Am plătit şi mai puţin, că am avut şi pensia mai mică. Asta înseamnă că prin anul 2060 voi reuşi să acopăr această cifră. Trebuie să trăiesc şi eu, că altfel, dacă mor…
Rep.: În detenţie cînd vă întoarceţi?
V.A.S.: Hotărîrea a fost de un an liber, da? Din 12 mai pînă azi, am făcut trei internări periodice, să-mi potolească asta, să-mi schimbe medicaţia, să mă mai ajute la trei spitale. Parchetul Militar a făcut şi el recurs, că aşa-i obligat orice Parchet. În aceste condiţii de Ghiţă Contra, cum îi spun eu, recursul se judecă poimîine la Curtea Militară de Apel. Şi aia va hotărî ce şi cum.
Rep.: Nu v-au interzis ţigările?
V.A.S.: Păi, după şaizeci de ani de fumat…
Rep.: Aţi fumat mult? Le-aţi mai rărit?
V.A.S.: În ’70 ajunsesem la trei pachete pe zi. Am avut o intoxicaţie şi m-am oprit vreo trei ani şi-am reluat-o din nou pînă azi.
Rep.: În ’70, atunci, ce fumaţi?
V.A.S.: Mărăşeşti. Nu, pardon, alea care se făceau la Timişoara. Carpaţi fără filtru. De Timişoara erau cele mai bune.
Rep.: Şi de Sfîntu Gheorghe parcă erau bune.
V.A.S.: Şi de Sfîntu Gheorghe bun, dar eu mă învăţasem cu Timişoara cînd ajunsesem la cantitate mai mare de tutun. Patruzeci de ani am fumat fără filtru, douăzeci cu filtru.
Rep.: Deci în timpul Revoluţiei fumaţi Carpaţi.
V.A.S.: Nu, avansasem la Kent. Aia era perioada kentistă. Atunci se spunea aşa: Kent să vin la tine, la ce oră mă primeşti? Mîine la ora zece. Veneai la ora zece şi se lucra, ca măsură, cu Kentul mare, cartuşul de zece.

Libertatea, teatrul şi păcănelele

Rep.: Cum vă simţiţi acum, în libertate?
V.A.S.: Obosit. În două zile de spitalizare am avut monitorizare. Din jumate în jumate de oră veneau ăştia să-mi ia tensiunea.
Rep.: Vă oboseşte mai mult libertatea decît puşcăria?
V.A.S.: Nu mă oboseşte deloc libertatea. Mă oboseşte atitudinea oamenilor. Mă duc la o comedie la Teatrul „Nottara“. Şi ziarele: „Deşi este bolnav şi cutare, s-a dus la teatru!“. Eu merg cu metroul. Acum am venit cu taxiul, că trebuia să ajung la timp, dar eram deja în întîrziere. Eu sînt mort cînd întîrzii. După cum aţi văzut, am reuşit să ajung la muchie. Aşa, şi apare „Stănculescu, deşi cutare, a fost văzut venind cu metroul“, că e bolnav şi aşa mai departe.
Rep.: Bine, dar cu jocurile alea aveau dreptate.
V.A.S.: Staţi puţin, le luăm pe rînd în ordine cronologică, nu e nimic grav. Trei. Cică s-a dus pînă la farmacie şi a cumpărat cutare. Nu ştiu dacă aţi citit povestea. Eu i-am spus ăluia o poveste. Stai, domnule, ce crezi, că de ce am fost eu la farmacie? Că am luat aşa nişte tuburi chinezeşti, cîte zece flacoane mici pe care le iau de mult, că au ginseng şi aşa mai departe. Pe punga de farmacie scrie Cialis. Dar n-am văzut punga, scrie pe ea afară. Pasul următor. Am fost aicea la cafenelele de la Universitate, la Jos Pălăria, nu mai ştiu cum îl cheamă. Artist, director de teatru şi aşa mai departe, şi am stat cu el pînă la ora zece. La ora zece am plecat pentru că era frig şi am zis să mergem către maşină. Şi am zis să intrăm puţin acolo, că mi-e frig. Şi-acolo ce este? Sînt jocuri mecanice, nu este cazino. Cazinoul este ceva unde poţi să consumi cu găleata. Eu nu pot să arunc milioane. Eu n-am văzut unul care să piardă milioane la jocuri electronice.
Rep.: Dar aţi jucat la alea?
V.A.S.: Staţi niţel. Acolo se joacă foarte ieftin. Eu am stat şi am ţăcănit vreo oră jumate. De ce? Pentru că partenera mea a plecat să ia ceva. Şi eu am aşteptat. Cînd a venit ea, am ieşit împreună.
Rep.: Vă bazaţi pe noroc sau pe ştiinţă la jocuri?
V.A.S.: Mă bazez pe distracţie şi să ştiţi că e foarte relaxant. Pui o sută, dai automatul şi te uiţi la poze.
Rep.: Aţi cîştigat vreodată o sumă mai mare la astea?
V.A.S.: Două sute şi vreo optzeci de lei.
Rep.: Şi cît aţi băgat?
V.A.S.: Am băgat zece şi încă o dată zece.

Există viaţă după gratii!

Rep.: Nu vă e dor de colegii de celulă sau aţi stat singur în perioada asta?
V.A.S.: Am fost cu Chiţac. Am stat şi am citit în trei luni 1.580 de pagini.
Rep.: Ce citeaţi?
V.A.S.: Diverse.
Rep.: Televizor aţi avut?
V.A.S.: Da, televizor am avut de la şase la zece seara.
Rep.: Aţi reuşit să vă acomodaţi în penitenciar?
V.A.S.: M-am acomodat, sigur, ce vreţi să fac?
Rep.: Aţi sugerat la un moment dat că pentru un militar de carieră ar fi fost mai onorabil să fi fost executat decît condamnat la închisoare.
V.A.S.: Nu la un moment dat. Chiar la plecare, la arestare. Normal. Dar am mai spus ceva acolo. Mă doare că prin mine s-a aruncat o umbră asupra Armatei române.
Rep.: Vă mai menţineţi asta? Executat e cam mult.
V.A.S.: Ca dovadă că trăiesc. Eu v-am arătat această îndîrjire a Justiţiei române de a face dreptate în ghilimele.
Rep.: Iliescu o să ajungă vreodată în puşcărie? Cu dosarele, cu mineriadele.
V.A.S.: Nu ştiu. E atît de absconsă Justiţia română, încît nu ştii ce se va întîmpla în ea şi în influenţele care acţionează asupra ei.

N-a avut grijă de copii!

Rep.: Aţi avut grijă de copii?
V.A.S.: Aia este o invenţie. Nici nu putea, nu ştiu cine. Întrebaţi-i pe cei de la România liberă. Ei au spus că eu am 258 de milioane de lire sterline în Marea Britanie, cu Hrebenciuc pregătim o lovitură de stat şi că am fost consilierul lui Elţîn în 4 octombrie, cînd a fost el pe tanc.
Rep.: Da’ v-a zis ceva Elena Ceauşescu cînd s-a urcat în elicopter?
V.A.S.: Eu n-ajunsesem la etajul şase. Ei au plecat cu liftul, eu am venit cu piciorul în ghips pe scări. Cînd am ajuns la şase, elicopterul deja se ridicase. Şi am întrebat cine a mai urcat în elicopter de decolează aşa greu. Au intrat Bobu şi cu Manea. Nici nu ştiam că ei doi au intrat în elicopter.
Rep.: V-aţi fi urcat şi dumneavoastră?
V.A.S.: Ce să fac acolo?
Rep.: Dacă v-ar fi cerut?
V.A.S.: Cum să-mi ceară? Dar nu pot. Eu n-am venit ca să plec cu ei.
Rep.: Cu cît timp înainte aţi ştiut de căderea lor?
V.A.S.: Asta o s-o citiţi mai tîrziu, într-o carte.
Rep.: Faptul că aţi ajuns să faceţi puşcărie la vîrsta asta e un blestem sau o brodeală a cuiva?
V.A.S.: Nu, faceţi următoarea legătură dumneavoastră. S-a judecat şi s-a dat sentinţa pe 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu. Şi-atunci am zis: de-acolo mi se trage. Şi v-am dat şi răspunsul, da?
Rep.: Deci v-a blestemat nea Nicu?
V.A.S.: Nu blesteme. Nu cred în blesteme. Parchetul postcomunist trăieşte şi-acum. Mai elegant sau mai puţin elegant, în lumea politică, în lumea economică, în lumea subterană.
Rep.: Aţi avut sau aţi simţit că aveţi vreun moment puterea?
V.A.S.: Gîndirea a fost asta şi m-au îndemnat „Hai, hai acum!“. Au fost prea mulţi tirani. Carol al II-lea… Eu am trăit-o. Legionarii… A fost prea scurtă.
Rep.: Ce părere aveţi despre Antonescu, Franco, Pinochet?
V.A.S.: Fiecare a crezut că face bine în ţara lui. Că a ieşit rău pe urmă… Cît au fost ei, a ieşit bine. Franco a rezolvat-o bine. A reintrodus regalitatea elegant.

Haina militară l-a făcut om, apoi general

Rep.: Ce părere aveţi că armata nu mai este obligatorie?
V.A.S.: Ne-am modernizat. Mai bine întrebaţi ce părere am despre ce-a mai rămas din armată… Eu am declarat cînd am intrat în NATO că mă bucur, dar îmi pare rău că armata noastră naţională s-a transformat în legiunea străină a NATO. Şi, prin urmare, aţi văzut ce s-a întîmplat. Am fost în Afganistan, în Irak.
Rep.: A fost bine că ne-am retras din Irak cu englezii?
V.A.S.: Am şters-o englezeşte, aşa se cheamă.
Rep.: Nu vă e dor să ieşiţi din Bucureşti, din Ilfov?
V.A.S.: Aş vrea să mă duc la mare. Am un văr care este în Caraibe.
Rep.: Nu v-a chemat la el? Nu v-aţi gîndit să vă duceţi acolo? Ceauşescu în Cuba, dumneavoastră în Caraibe…
V.A.S.: Ceauşescu e mort. Mai spunea cineva că este pe undeva, nu ştiu unde, într-o insulă în Pacific, la cîteva sute de kilometri de coastele Republicii Chile. Eu l-am văzut mort, cel puţin ştiu că-i mort.
Rep.: Aţi fost în relaţii bune cu Elena Ceauşescu? Mai jucaţi cîte ceva cu ea?
V.A.S.: N-am fost în curtea lor, în casa lor, niciodată. Eram de-abia pe planul trei. În ce situaţii m-am întîlnit cu Ceauşescu? La orice delegaţie care venea în ţară se punea aşa-zisul general de onoare, de protocol. Nu era pentru noi, era ca să se simtă bine ăia. Trebuia să te foieşti de colo-colo. În această situaţie, cel care fusese ataşat militar, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei, generalul Popa, a făcut o gripă. Şi a venit preşedintele Columbiei. Atunci, s-au trimis cinci fotografii la partid şi a zis: ăsta-i frumos, care-mi place mie.
Rep.: Deci v-au ales după criteriul estetic.
V.A.S.: Da, şi dacă ştie vreo limbă străină. Şi eu ştiam franceză, germană, maghiară şi rusă.
Rep.: Aţi fost unul dintre cei mai tineri generali din Armata română.
V.A.S.: Aveam patruzeci de ani, după evenimentele din ’68. Eram şeful Direcţiei Mobilizare-Organizare. Timp de o lună am stat închis în birou şi am făcut zeci de variante de mobilizare a Armatei române. Slăbisem de la 85 de kilograme la 73. După ce s-a terminat asta, am fost avansat la general. Ministrul Apărării m-a propus.
Rep.: În celulă faceţi exerciţii?
V.A.S.: Am făcut în fiecare zi. Pe gratiile de la uşa din faţă, 150-200 de genuflexiuni.
Rep.: Deodată sau pe bucăţi?
V.A.S.: Da. Am plecat de la 50 şi după şapte luni am ajuns la două sute.
Rep.: V-aţi făcut prieteni în puşcărie?
V.A.S.: Acolo am fost respectat cît poate să fie respectat un puşcăriaş, şi de gardieni, şi de toată lumea.
Rep.: Sînt securişti în sistemul bancar românesc?
V.A.S.: Da.
Rep.: Credeţi în Dumnezeu?
V.A.S.: Da, cred. Dar într-un Dumnezeu modern, fără atîta strălucire şi fast.
Rep.: Nu vă e frică că vi se va continua pedeapsa şi pe lumea cealaltă?
V.A.S.: Nu. Mi-e frică să nu cumva să mă pună să plătesc şi acolo banii pe care îi dau astăzi pentru Timişoara.

În timpul interviului, chelneriţa hotelului pe terasa căruia ne-am întîlnit a venit la masă şi ne-a avertizat că urmează o evacuare de rutină, un exerciţiu în caz de incendiu. Să nu părăsim terasa şi să nu intrăm în panică. Ne-am speriat şi am spus: „Dacă e pericol, atunci să ne punem piciorul în ghips“. Stănculescu a rîs.

Generalul ameninta cu conturile lui Nea Nicu? VIDEO

VICTOR STANCULESCUVideourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Reporterii CANCAN au fost singurii jurnalisti prezenti in salonul de la Spitalul Militar alaturi de generalul Victor Athanasie Stanculescu, filmand momentul in care acesta a aflat ca va ajunge din nou dupa gratii.

Imbracat intr-un tricou negru si o pereche de pantaloni de pijama, generalul, care se afla in pat, a primit vestea linistit, declarandu-se dezamagit.

La cateva minute dupa ce decizia judecatorilor privind incarcerarea sa a fost facuta publica, mobilul lui Stanculescu a inceput sa sune, primind aproximativ zece telefoane de incurajare in decurs de cateva minute. Generalul ne-a declarat ca toate actele care atesta ca este grav bolnav au fost depuse la dosarul de la instanta, dar ca nu s-a tinut cont de asta, precizand ca tocmai din cauza bolii avansate se afla in spital.

Intrebat cum comenteaza decizia instantei, generalul ne-a spus: Increngatura este prea mare, lucrurile au fost facute ca la carte, iar miza sunt eu. In luna ianuarie, mai exact pe 26, de ziua lui Nicolae Ceausescu mi-a fost respins un recurs, acum sunt trimis din nou la puscarie. Sa traga altii concluzia, eu am obosit, a spus Stanculescu, facand referire la conturile lui Nicolae Ceausescu, nedorind insa sa spuna despre ce este vorba si ce este cu acele conturi.

Avizul medicului Comandantul Spitalului Militar, Ioan Sarbu, a declarat ca Stanculescu ar putea parasi unitatea medicala doar daca medicul care il ingrijeste considera ca nu mai necesita tratament in spital.

Legea spune ca un pacient poate fi externat din spital fie la cerere, sub semnatura sa, fie cand medicul care il ingrijeste spune ca nu mai necesita tratament sub internare, a spus Sarbu. El a adaugat ca, de obicei, in cazul pacientilor care nu pot fi externati, acestia primesc tratament in interiorul spitalului, sub paza.

Victor Stănculescu, internat la Spitalul Militar „Carol Davila”

Generalul Victor Atanasie Stanculescu

BUCUREŞTI / 12:37, 29.07.2009
Fostul general Victor Stănculescu este internat la terapie intensivă la Spitalul Clinic Militar de Urgenţă „Carol Davilla” din cauza agravării bolilor de care acesta suferă, spun avocaţii acestuia.
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a admis, în 12 mai, cererea lui Victor Athanasie Stănculescu de întrerupere a executării pedepsei de 15 ani la care fusese condamnat şi a dispus ca, timp de un an, acesta să fie liber pentru a-şi rezolva problemele de sănătate.

Decizia a fost atacată de procurorii militari, iar, miercuri, acest recurs a avut termen de judecată la Curtea Militară de Apel Bucureşti.

Avocaţii lui Stănculescu au arătat, miercuri, că acesta nu s-a putut prezenta la termen din cauză că ar fi internat la Secţia de terapie intensivă a Spitalului „Carol Davilla”.

Apărătorii fostului general le-au spus magistraţilor că procesul poate fi judecat, deoarece clientul lor a fost citat corespunzător, el fiind acasă la momentul în care citaţia emisă de instanţă a ajuns la domiciliul său şi a semnat-o de primire. Astfel, arată avocaţii, Stănculescu a avut cunoştinţă despre termenul de miercuri, dar, ca urmare a agravării stării sale de sănătate, a trebuit să fie internat.

După o scurtă deliberare judecătorii au decis totuşi să amâne cauza pentru 16 septembrie pentru că art. 177. alin. 5 din Codul de procedură penală prevede că în cazul bolnavilor internaţi la spital citarea trebuie făcută şi acolo prin administraţia unităţii spitaliceşti. Astfel, magistraţii au hotărât ca Stănculescu să fie citat pentru termenul din 16 septembrie atât la adresa de domiciliu, cât şi la Spitalul „Carol Davilla”.

Tot miercuri, magistraţii militari de la Curtea Militară de Apel au amânat, tot pentru 16 septembrie, recursul declarat în cazul lui Mihai Chiţac, pe motiv că procurorul de şedinţă nu a luat la cunoştinţă motivele de recurs depuse de apărătorul acestuia.

Înainte de a părăsi boxa acuzaţilor Chiţac a spus că nu vrea să mai vorbească cu nimeni, pentru că „oricum nu mai prind termenul din 16”.

Mihai Chiţac a fost reîncarcerat, în noaptea de 21 spre 22 iulie, odată cu expirarea termenului de eliberare provizorie, de o lună de zile, impus de instanţă pentru efectuarea unei operaţii, intervenţie care nu a mia avut lco din cauza lipsei avizului medicilor.

 

Interviu în exclusivitate cu generalul Victor Athanasie Stănculescu 2

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
 

 

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
 

 Victor Stănculescu nu crede că are vreo şansă să iasă din arest pe motive medicale. Într-un interviu exclusiv pentru Realitatea TV, fostul general a declarat că, deşi este foarte bolnav, el poate fi tratat in spitalul penitenciar Jilava unde este încarcerat.

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a amânat pentru 24 februarie procesul în care Victor Athanasie Stănculescu solicită întreruperea executării pedepsei de 15 ani de închisoare la care a fost condamnat în dosarul Revoluţiei de la Timişoara.

Motivul amânării a fost nefinalizarea noii expertize medico-legale în cazul lui Stănculescu.

Nici avocaţii fostului general nu au reuşit să desemneze expertul parte care să participe la efectuarea expertizei, după ce ei au cerut acest expert.

Judecătorii au decis, pe 29 decembrie 2008, eliberarea din arest pentru trei luni a lui Mihai Chiţac. Magistraţii au luat această decizie în baza expertizei medicale care arăta că fostul general trebuie supus la două intervenţii chirurgicale pe cord.

La rândul lui, Stănculescu a cerut şi el eliberarea tot pe motive medicale, însă, deocamdată, nu s-a luat o decizie definitivă, cerându-se, în decembrie 2008, refacerea expertizei medico-legale.

Sursa: Realitatea TV

Colonelul Ion Petrescu: „Generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari”

Observatorul Militar

Generalul Stanculescu

LOVITURA DE STAT (2)
Înca  ma simt liber în tara mea. Îi datorez tatalui cariera militara si crezul în necesara demnitate a celor ce s-au aflat sau sunt acum în serviciul credincios efectuat în Armata României. O institutie care nu poate fi încriminata doar pentru a justifica anumite conduite personale, sau de grup, din acel sângeros decembrie 1989. O structura draga românilor si pentru ca, în vremuri de restri[te, întotdeauna faptele de arme au indicat liderii de facto. În o stire, curajul are pretul siu. Iar tacerea adumbreste sufletele camarazilor.  La 19 ani de la stigmatizarea militarilor care au fost scoli în strada, precum erau trimiti înainte în mine, la cules de porumb sau de struguri, la canal sau la construirea unor edificii admirate azi de straini, un gest reparatoriu se impune, la nivel national – gratierea. Este vorba de gratierea celor trimisi în spatele gratiilor pentru vina de a fi fost în diferite locuri unde era pusa la grea încercare abilitatea comandantilor de a nu intra în  manipularii vizând declansarea unui razboi fratricid – asa cum dorea Kremlinul, în ’89. si primul gratiat ar trebui sa fie generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari. Sa ne reamintim ca, imediat dupa moartea generalului Milea, doar trei demnitari mai puteau – teoretic – stapâni sutele de mii de militari derutati de gresiunea machiavelica vizând inclusiv integritatea României. În ordine inversa, acestia erau generalii Ilie Ceausescu, Stefan Gusa si Victor Atanasie Stanculescu. Primul stia de mult, de pe timpul unei vizite efectuate în Anglia, ca soarta fratelui este pecetluita. În conditiile date, nu mai avea nici o autoritate morala. Al doilea era vizibil afectat de clipele traite la Timisoara si se afla înca departe de Marele Stat Major. Al treilea este cel care a preluat comanda cu sânge rece si a fost imediat ascultat de toti militarii, de la soldat la general. Nu întâmplator. Domina prin calm, rigoare si decizii bine cumpanite. Armata l-a simtit ca atare imediat ce a transmis ordinul de retragere în cazarmi. Un ordin limpede. Ferm. Autoritar. Din acel moment, generalii au în]eles ca au un comandant care stie ce face – nu actioneaza împotriva poporului sau. Si multimea aflata pe strazi a în]eles ca la conducerea Ministerului Apararii Nationale luciditatea îsi spune cuvântul. De aici si descatu[area celor care demonstrau deja încluzându-i pe militari – priviti acum ca garanti ai libertatii. Iata acel moment comentat de Alex Mihai Stoenescu, în dialog cu Virgil M`gureanu, în volumul De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU: „AMS: În acea dimineata, foarte devreme, conform ocumentelor Armatei 1, în acea dimineata în care masele, cum spuneti dumneavoastra, au început sa se miste, trupele Ministerului Apararii Nationale au deschis focul asupra lor, în zona Vitan–Bârzesti, producând doi raniti. Deci sa ne în]elegem: în dimineata de 22 decembrie, multe ore dupa masacrul de la Inter– Universitate, s-a mai tras asupra oamenilor. Oamenii au fost opriti cu foc. Ordinul functiona în continuare. Prin urmare, ideea ca nu se mai putea trage fiindca s-a pornit revolta populara nu mai este de actualitate. Vreau sa fiu bine înteles: eu nu pun mai mult pret si mai multa greutate pe lovitura militar` de la ora 10.07, decât pe revolta populara. Sigur ca Stanculescu si, independent de el, generalul Vlad au actionat ca urmare a declansarii revoltei din Bucuresti, a venirii muncitorilor spre centru, dar asta nu înseamna ca Ceausescu nu intentiona sa mai reziste, provocând alte zeci de morti, poate sute. Noi aveam de-a face cu o lovitura militara care l-a deposedat de mijloacele de aparare ale CC-ului. Prin natura sa criminala, nu mai vorbesc de Elena Ceausescu, nu trebuie sa avem un dubiu ca represiunea ar fi continuat. Mai mult decât atât, Ceausescu îi cere la un moment dat lui Eftimescu o solutie de evacuare, spun ei,  iEftimescu planifica doua TAB-uri si doua subunitati înarmate, care sa permita iesirea din cladire si deplasarea prin oras. Or, acest lucru nu se putea face decât trecând peste oameni, prin multimea care era deja în strada. Acest lucru înseamna înca o data intentia de a deschide foc, pentru a-si asigura calea de scapare. Iata  însa ca în documentele MApN apar consemnari ale cautarii disperate a TAB-urilor din fata CC, dar cu doua pagini în urma se vad la fel de clar ordinele prin care Stanculescu le-a îndepartat. Prin urmare, nu putem disocia revolta populara de lovitura militara, fiindca, daca nu exista lovitura militara, lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel. VM: Eu doresc doar atât sa adaug ca, deti aparent în contradictie, aceste puncte de vedere, de fapt, se completeaza reciproc. În ce sens: a nu se uita faptul ca multimile afluisera în noaptea de 21 spre 22 decembrie pe strazile Bucurestiului, ca intentia… atunci s-au vazut ultimele ore ale puterii lui Ceausescu… pe de alta parte, sa nu se uite ca, în pofida confruntarilor de la baricada si în pofida victimelor, revolta crestea în intensitate, sa nu se uite de asemenea provocatorii care erau în plin rol, actionau în strada si plecasera  deja, poate si ajunsesera la întreprinderi pentru a chema oamenii la revolta… o revolta nu pe de-a-întregul spontana. Suntem de acord si asupra ideii ca nimic nu a fost pe de-a-întregul spontan. Sa nu uitam ca ceea ce numim revolta si-a avut sorgintea în mitingul sabotat din 21 decembrie, amplificat apoi de ramânerea nucleului insurgent de la baricada si de represiune. Vreau sa reamintesc ca între faza în care Ceausescu a dat ordinele de represiune, cerând în mod ilegitim, ilegal sa se traga în insurgen]i, si pâna în momentul din fata sediului CC, se schimbasera multe, inclusiv în ceea ce priveste evaluarile lui Ceausescu privind raportul de forte. Este însa clar ca, daca s-ar fi creat acel dispozitiv de foc, bineînteles ca ar fi iesit un macel. Bine ca n-a iesit! Retragerea aceea a fortelor, asa cum a]i aratat, este numai o parte din situatia complexa în care se afla puterea în acel moment.” Retragerea aceea a fortelor se datoreaza unui singur om – generalul Victor Atanasie Stanculescu. Dupa cum tot lui i se datoreaza anularea de facto a prerogativelor prezidentiale ale lui Nicolae Ceausescu, prin convingerea acestuia de a parasi sediul CC-ului cu elicopterul. Din momentul decolarii acestuia, Ceausescu era decuplat de la toate pârgiile de comanda, devenind ex-presedintele tarii. Dialogul telefonic purtat ulterior de liderul de facto al armatei cu Ion Iliescu este gestul unui general care avea puterea în stat, putea sa o pastreze, ar fi avut ca pretext credibil perioada necesara pâna la coagularea unor formatiuni politice capabile sa sustina o competitie electorala, dar – fiind bine informat – a dat vizibilitate si autoritate celui harazit de vremuri sa preia conducerea României. si daca pentru toate astea se afla în închisoare – „binemeritând de la patrie” – înseamna ca de 19 ani ceasul dreptatii s-a oprit la ora 10.07…. Comandantul armatei de azi, presedintele României, are dreptul moral si legal sa-i gratieze, de Craciun, pe militarii înca umiliti în spatele gratiilor din închisori. Este un gest pe care îl asteapta veteranii de razboi, dar si cei cali]i în teatrele de operatii, ofiterii activi, în rezerva si cei în retragere. Îl asteapta de la omul care întinde mâna pe lânga corp, ca fost militar, când trece în revista garda de onoare si apoi îti pleaca fruntea în fata Tricolorului. Nu [i în fata vitregiilor vremii. În decembrie 1989, se scanda LIBERTATE TE IUBIM, ORI ÎNVINGEM ORI MURIM! În decembrie 2008, militarii au încredere în comandantul lor.
Doamne ajuta!

Si in timp ce salvatorul Securitatii – generalul Iulian Vlad – tace si traieste bine mersi -, semenul care s-a opus intentiei sovieticilor de a intra in tara, dar si dorintei noii puteri instituite aparent ad-hoc de a ii chema pentru anihilarea profesionista a teroristilor, generalul Stefan Gusa, s-a ales cu un cancer galopant si isi doarme somnul de veci la un metru sub pamant. Unii cu onoarea. Altii cu ubi bene, ibi patria…

Colonelul Ion Petrescu – in numerele 49 si 50 din saptamanalul „Observatorul Militar”.

Victor Stănculescu va petrece Crăciunul în puşcărie

Stanculescu

Victor  Stănculescu îşi va petrece Crăciunul după gratii. Tribunalulul Militar a amânat, încă o dată, până pe 29 decembrie, procesul în care fostul general Stănculescu solicită întreruperea pedepsei de 15 ani primită în dosarul Revoluţiei de la Timişoara. Motivul amânării a fost legat de faptul că INML nu a trimis concluziile expertizei medicale care ar trebui să lămurească dacă fostul general suferă sau nu de boli grave care l-ar împiedica să execute pedeapsa primită.

Reamintim că Victor Stănculescu a fost încarcerat, alături de fostul general Mihai Chiţac, la Spitalul Penitenciar Jilava, în vederea efectuării de teste medicale. Ambii foşti generali au cerut Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti întreruperea, din motive medicale, a pedepesei la care au fost condamnaţi pentru Revoluţia de la Timişoara. Instanţa a solicitat expertize medicale pentru cei doi. Expertizele ar urma să confirme ceea ce au declarat deja reprezentanţi ai Administraţiei Penitenciarelor, care susţin că Mihai Chiţac şi Victor Stănculescu suferă de boli cronice.
Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac au fost condamnaţi definitiv, de Înalta Curte e Casaţie şi Justiţie, la câte 15 ani de închisoare şi degradare militară în procesul Revoluţiei de la Timişoara. Practic, instanţa supremă a menţinut sentinţa judecătorior de la fond potrivit cărora Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac nu pot fi exoneraţi de răspundere penală. Motivul reţinut de judecători – cei doi au executat ordinul lui Ceauşescu de a trage în manifestanţii de la Timişoara, deşi ar fi ştiut că ordinul este ilegal. Potrivit motivării sentinţei completului de trei judecători, Victor Atanasie Stănculescu a făcut parte din comandamentul care a condus acţiunea de reprimare a manifestaţilor de la Timişoara şi a exercitat cu „vădit exces de zel” atribuţiile ce i-au revenit în cadrul acelui comandament. Aceasta a dus şi la numirea sa de către Nicolae Ceauşescu, în seara de 20 decembrie 1989, în funcţia de comandant militar unic al muncipiului Timişoara.

În ceea ce-l priveşte pe Mihai Chiţac, instanţa a arătat că, din corelarea tuturor probelor, reiese că acesta a făcut parte din structurile de conducere a acţiunii de reprimare a manifestanţilor din Timişoara, că a exercitat şi el exces de zel, „implicându-se în mod vădit în executarea ordinului ce a avut ca urmare împuşcarea mortală a 72 de persoane şi rănirea altor 253 dintre care multe foarte grav”, se arată în motivare.

Generalii Armatei au dat lovitura de stat

Ion Iliescu Gelu Voican Voiculescu

Ion Iliescu Gelu Voican Voiculescu

de Alex Mihai Stoenescu Jurnalul National

Sâmbătă, 5 februarie 2005, 0:00

Manea nu vrea sa faca acest gest si ii deschide usa lui Parcalabescu. Ceausescu asculta stupefiat vestea sinuciderii lui Milea si are o iesire nervoasa, mai intai balbaindu-se, apoi gesticuland fara sens in momente prelungite de panica.

Momentul de panica a fost surprins de Silviu Curticeanu: „In timp ce el iesea din birou, eu tocmai intrasem in anticamera si, prin usa intredeschisa, Ceausescu m-a vazut, mi-a facut semn sa intru in birou si acolo, cu o voce ce nu mai avea nimic uman in ea, a pronuntat cu mare greutate si prelung balbait doar cateva cuvinte, pe care le reproduc textual: „Tu, tu, de ce, de ce nu, nu, mi-ai
raportat ca Milea s-a sinucis?!”. Balbaiala accentuata, fizionomia ravasita a fetei, privirea fioroasa demonstrau ca anuntul l-a scos din sarite si l-a surprins in egala masura”.

COMUNICATUL. In sfarsit, Ceausescu ii cere lui Curticeanu sa verifice, iar in momentul in care acesta se intoarce si ii confirma, Ceausescu face o criza de furie. Cere imediat venirea lui Constantin Mitea pentru a da un comunicat catre tara in care sa se arate ca generalul Milea a fost un tradator.

De fapt, cu gestul suprem, Milea tradase doar ordinul lui de continuare a represiunii printr-un macel. Povestea comunicatului poate fi reconstituita si pe baza marturiei lui Eugen Florescu:

Reporter: N-ati fost peste noapte in sediu?
Eugen Florescu: Nu. A doua zi, la 8:00, cand am venit la serviciu, securistii au sarit la mine: „Repede, repede, ca ati fost declarat tradator! Cine n-a fost cu tovarasul in sediu in noaptea asta a fost declarat tradator”.

Avusesera doua cazuri – Neagoe si Harjau.
M-am dus la Mitea, dar n-am apucat sa vorbim prea mult ca au aparut din nou securistii: „Repede la Cabinetul 1!”. La birouri, in antecamera era cate un militar cu mitraliera. Usa spre biroul lui Ceausescu era deschisa si inauntru, mai multe persoane.

Toti aveau carnetele in mana si notau: Elena Ceausescu, sigur, fara carnet, apoi Dascalescu, Bobu, Manea Manescu, Mitea, Petre Constatin de la TVR si secretarul de presa Sprintaroiu. Subiectul – sinuciderea lui Milea.

Rp: S-a petrecut mai tarziu de ora 8:00. Scena pe care o descrieti este dupa 9:30.
E.F. Imediat dupa 9:30… Ceausescu dicta: „Sa scrieti ca tradatorul Milea s-a sinucis din lasitate…”.

Rp: O clipa! Sunteti sigur ca a spus „din lasitate”? Este foarte important.
E.F.Sigur, si o sa vedeti de ce. Eu atunci auzeam de sinuciderea lui Milea si am retinut foarte bine cuvintele, pentru ca era o noutate, un soc. A terminat de dictat si noi am iesit. Exact cand plecam pe culoar, iese Ceausescu si striga dupa noi: Mitea! Florescu!”. Ne-am intors…

Si el ne spune: Sa luati masuri sa se deschida televiziunea la ora 12:00, sa se dea stirea, dar nu mai mult de o ora, ca sa facem economie”.

Rp: Incredibil! Incredibil!

E.F.Atunci i-am spus si eu lui Mitea: „Pentru cine face economie, pentru aia care o sa-l spanzure?”, iar Mitea m-a tras de mana si mi-a spus: „Taci din gura, faci declaratii de astea cand te-a declarat tradator!”. Acolo, in birou, Ceausescu vorbea cel mai mult cu Petre Constantin, iar acesta, dupa aceea, a iesit si a dat telefon la TVR.

Ii dicta ce-si notase lui Brates prin telefon si ii spunea: „Sa faci, sa pregatesti emisia…”. Problema este ca ceea ce isi notase si ce ii dictase Petre Constantin lui Brates erau niste idei, un text incropit, astfel ca atunci cand am vazut comunicatul la televizor, am vazut de fapt comunicatul facut de Brates. Mitea chiar a reactionat: „Brates il intelege pe tovarasul mai bine decat noi!”.

Rp: Asadar, textul citit la radio si tv era redactat de Brates pe baza ideilor notate de Petre Constantin de la Ceausescu. Insa a disparut cauza sinuciderii, asa cum o gasise Ceausescu… „din lasitate”. Va dati seama? Era cauza reala, nu ca a tradat in legatura cu agenturile straine.

E.F. Nu stiu ce au facut acolo la televiziune, dar Ceausescu a folosit fara dubiu expresia „din lasitate”. Am uitat sa va spun ca pe 21 seara Ceausescu i-a cerut lui Milea filmul de la Timisoara, acesta a promis ca-l aduce, dar nu a venit. Dimineata, pe 22, i s-a adus un pachet cu fotografii. Erau lozincile „Jos dictatorul! Jos comunismul!” scrise pe vitrine.

S-a uitat, le-a rasfirat nervos si a batut cu pumnul in masa. Fotografiile au ramas acolo. Ceausescu era intr-o degringolada totala in perioada asta.

PROPUNERILE. Constantin Manea, seful de cabinet, a precizat ca Nicolae Ceausescu, afland ca Stanculescu n-a sosit, l-a chemat pe fratele sau, Ilie Ceausescu, dar acesta nu a fost gasit. Este o minciuna. Ilie Ceausescu se afla in cladirea CC si a fost in biroul lui Nicolae Ceausescu.

Dimineata, inainte de sedinta de la ora 8:00, Ilie Ceausescu i-a spus fratelui sau: „Situatia este deosebit de critica. Vin coloane de muncitori. Trebuie facut ceva. Trebuie destituit guvernul”. Atunci, Nicolae Ceausescu a reactionat brutal: „Vezi-ti de treaba ta, avem acum sedinta de Consiliu Politic. Executam si vom vedea ce facem”.

Tot Eugen Florescu arata ca dialogul lui Ilie Ceausescu cu Nicolae Ceausescu, petre cut mai intai in jurul orei 6:00, a avut aspecte mult mai dramatice: „Ilie incerca sa-i atraga atentia ca vin muncitorii de pe platformele industriale, iar Ceausescu ii raspundea vesel:Lasa, ca in Piata Tien An men au fost un milion si i-au pus la punct de nu s-au vazut”.

Ilie a plecat pentru ca era imposibil sa se discute cu el. Elena Ceausescu dirija totul si el, ca frate, nu o mai suporta. Aparuse, il ataca: „Nu-l mai speria pe tovarasul!”. A plecat de gura ei”.

Acum, dupa ce Milea s-a sinucis, Nicolae i-a propus lui Ilie sa preia conducerea Armatei, dar fratele a refuzat, reprosandu-i totodata ca nu l-a ascultat nici in iulie 1989, cand i-a propus formarea unui nou guvern condus de Ion Iliescu si compus din personalitati rusofile, asa cum cerea Moscova. Elena Ceausescu a reactionat si de aceasta data violent, iar Ilie a plecat la minister.

Aici, Ilie Ceausescu s-a instalat in biroul ministrului Apararii, unde a compus o lista de guvern – conform unei marturii, cu Ion Iliescu prim- ministru si a cerut sefului DIA convocarea atasatilor militari ai URSS si ai Chinei. Fara alta solutie, Nicolae Ceausescu cere din nou sa-i fie adus Stanculescu.

Constantin Manea arata ca, informat asupra „accidentului” lui Stanculescu, Nicolae Ceausescu i-a strigat: „Cu picioarele rupte, sa vina, si sa vina in 5 minute, sa nu se joace, ca-l aduc arestat!”. Stanculescu a sosit in aproximativ un sfert de ora imbracat cu haine civile. Simula ca e accidentat si ca il doare piciorul.

Ceausescu i-a dat atunci un ordin: Stanculescule, preiei conducerea armatei in urma sinuciderii lui Milea si executi ordinul. Mergeti si opriti”, si i-a cerut sa-i cheme pe Voinea si pe Eftimescu.

Manea mai afirma ca el, imediat dupa numirea lui Stanculescu, acesta fiind in antecamera cabinetului, s-a uitat pe fereastra si i-a spus generalului: „Uite ca deja se umple (piata)” – intrasera primele grupuri de muncitori.

In acest moment al evenimentelor intervine o succesiune de informatii preluate de toata literatura subiectului nostru si care asaza in centru ordinul de oprire in cazarmi a deplasarii trupelor militare si interdictia de a se trage in oameni, ceea ce presupunea incalcarea ordinelor lui Ceausescu sau, mai corect spus, un contraordin, peste autoritatea comandantului suprem.

Pentru a descalci dezinformarea creata dupa Revolutie din sursa militara, vom arata ca este vorba de doua ordine distincte, date de doua persoane diferite.

ORDINUL DE OPRIRE IN CAZARMA. Pentru a salva onoarea lui Milea, militarii au declarat in corpore ca ordinul i-a apartinut ministrului. Ordinul i-a apartinut generalului Eftimescu si a fost dat dupa autoimpuscarea lui Milea ( inca mai traia) la precis ora 9:54, dupa ce, cu un minut, in urma, lt. col. Costache l-a informat ca „s-a urcat lumea pe Tc(tancuri)”.

Continutul ordinului de la ora 9.

54 a fost: Toate unitatile armatei executa numai ordinele comandantului suprem. Toate unitatile din Targoviste si Mihai Bravu se concentreaza in Bucuresti in cazarmile din Soseaua Oltenitei„. Nicolae Ceausescu preluase comanda directa a Armatei si intentiona sa dea ordine prin Eftimescu, adjunctul sefului MStM, ofiterul cu gradul cel mai inalt aflat in preajma sa.

Atat pe caietul Documentar de lucru, cat si pe caietul de ciorne, generalul Voinea si-a notat si ora exacta si continutul ordinului. Pe ciorna el este complet:

„Gl. Eftimescu, 22.12.89, (ora) 9:54.
Toate unitatile armatei executa num(ai) ord(inele) Cdt. Suprem. Toate U(nitatile) subord(onate) A1 ( Armatei 1) din G(arnizoana) M(ihai) Bravu si Targoviste se concentreaza in Bucuresti in cazarmile din Sos. OLTENITEI.
Unitatile…
Raportez ce U. mai avem in cazarmi si unde sunt” (urmeaza raportul cu locatia unitatilor, din care numai Regimentul 22 se intoarce, Regimentul 22 fiind cel care anuntase urcarea manifestantilor pe tehnica – n.r.)”.

Pentru a se proteja de acuzatia ca a transmis ordinul lui Ceausescu de preluare directa a conducerii Armatei, generalul Eftimescu nu a recunoscut ca a dat acest ordin si a pus dispozitia de oprire a unitatilor din judetele apropiate la cazarmile din Oltenitei pe seama lui Milea.

Generalul Eftimescu a fost acela care a condus operatiile de represiune din sala comandamentului unic, preluand si transmitand ordinele lui Milea si operand pe hartile militare aflate pe mesele de lucru. Pentru a ascunde aceasta vinovatie, el a deformat foarte multe informatii legate de momentele critice ale disparitiei ministrului Apararii.

In acest loc senatorul Sergiu Nicolaescu afirma ca intre orele 9:30 – 13:00 MApN a fost condus de grupa operativa, fiind lipsit de ministrul Apararii Nationale sau adjunctii sai”. Probabil ca senatorul a fost dezinformat, dar lucrurile nu au stat asa. Oficial, interegnul respectiv a durat aproximativ 30 de minute.

In realitate, la numai cateva minute de la moartea lui Milea, Stanculescu a fost numit ministru si recunoscut ca atare de generalii aflati in grupa operativa. Ordinele lui vor fi transmise la minister de grupa de transmisiuni, prin capitanul Marius Tufan.

ORDINUL DE A NU SE TRAGE. Acest ordin a fost dat de generalul Stanculescu. Dupa ce a iesit de la Ceausescu – inainte de ora 10:00 –, in calitate de nou ministru al Apararii, el s-a deplasat la grupa operativa, unde i-a intalnit pe generalii Eftimescu si Voinea. El le-a cerut acestora sa-l informeze „cum este realizat dispozitivul de aparare din preajma CC si de ce forte dispune”.

Astfel, ca urmare a raportului pe care i l-au dat generalii – deci, recunoscandu-i autoritatea -, Stanculescu a aflat si ca se afla in deplasare spre centrul orasului inca trei regimente. Generalul Stanculescu a afirmat imediat dupa Revolutie ca a lasat „in mod deliberat evenimentele „sa curga” pentru a castiga timp si pentru a actiona in folosul Revolutiei”.

In realitate, la cateva minute dupa ora 10:00, generalul Stanculescu va transmite primul sau ordin in calitate de ministru al Apararii:

„(Ora) 10:07. Col. Negrea.

Rondoul – ind. MApN. transmite: nu se trage de catre nimeni, nici foc de avertizare – sa se parlamenteze”.

„Rondoul” era indicativul ( ind. din text) ministrului Apararii Nationale si va fi indicativul prin care va conduce si da ordine noul ministru, general Victor A. Stanculescu.

In acelasi timp cu revolta populatiei din Bucuresti si din alte cateva municipii, incepea lovitura de stat militara din 22 decembrie 1989.

PUCIUL. In urmatoarea ora, generalul Stanculescu va repeta ordinul de parlamentare cu manifestantii, ordin care va fi aplicat intocmai de subunitatile din strada, pe masura ce se derula revolta populara:

(Ora) 10:11 – col(oana) de la IMGB – Ap. Patriei, imense – blocat la jumatatea distantei, la 300 m de Oraselul Copiilor – lt. col. Costache.

(Ora) 10:30 Lt. col. Costache. Pantelimon, Muncii, Socului, Catelu, grupuri imense de la 23 Aug. – scandeaza.

(Ora) 10:35 – c. amiral P. George si col. Costin – sa se parlamenteze cu demonstrantii, la care sa se spuna ca se retrag in cazarma.

(Ora) 10:40 – Toate unitatile parlamenteaza cu demon strantii ca se intorc in cazarma.

(Ora) 11:15. Strada Baceni – Obor, Dimitrov, Republicii, M.Eminescu, coloane.
R7Mc. este solicitat sa intervina, „nu se aproba”.

La aceste ore Nicolae Ceausescu era in sediul CC, inca secretetar general al PCR si comandant suprem.

Nici generalul Stanculescu, nici generalii prezenti in locul deciziei nu au facut publice detaliile preluarii puterii de catre Armata, deoarece le-a fost teama sa recunoasca gestul ce parea si grav, din punctul de vedere al conportamentului unei institutii, si periculos din punctul de vedere al imaginii.

De aceea a fost lansata teza mult mai convenabila a „trecerii armatei de partea Revolutiei”.

Aceasta formula se bazeaza, in fond, pe al doilea factor, care a favorizat intarzierea cunoasterii adevarului – ignoranta in privinta terminologiei si proceselor istorice de catre majoritatea populatiei.

Doar cativa oameni avizati si educati au inteles ca orice trecere a unei Armate de partea unei revolutii se numeste Lovitura de Stat Militara sau puci, pentru ca se face impotriva guvernului si a puterii existente si in folosul unei puteri noi, revolutionare.

Al treilea factor obliterant a fost pus in miscare prin folosirea de catre Armata a puterii preluate si a rolului decisiv avut in rasturnarea lui Ceausescu pentru a se proteja de erorile, ilegalitatile si crimele facute sub comanda generalului Milea pana atunci.

In sfarsit, politizarea partizana a evenimentelor, a Revolutiei, a impartit vocile in doua tabere care sustin doua teze total opuse si la fel de eronate: de o parte, „revolta spontana” si de cealalta parte, „lovitura de stat” data de Ion Iliescu si echipa lui gorbaciovista.

Cheia loviturii din 22 decembrie 1989 este ca generalul Stanculescu si Armata au hotarat sa sprijine grupul Iliescu si sa-i ofere puterea. Lor li s-a asociat imediat Securitatea.

„AM FOLOSIT INDICATIVUL RONDOUL”
Alex Mihai Stoenescu: Atunci chiar va propun sa discutam pe text, pe documente, dar acum vreau doar sa va intreb unele lucruri, de exemplu despre felul cum ati primit comanda Armatei de la Ceausescu. Va citesc cateva marturii: Manea afirma ca „Ceausescu, dupa sinuciderea lui Milea, l-a chemat pe Stanculescu.
NC: „Cu picioarele rupte, sa vina, si sa vina in 5 minute, sa nu se joace, ca-l aduc arestat”. A venit intr-un sfert de ora. Simula ca e accidentat si ca il doare. I-a cerut sa-i cheme pe Voinea si pe Eftimescu”. Atunci Ceausescu a dat urmatorul ordin: „Stanculescule, preiei conducerea armatei in urma sinuciderii lui Milea si executi ordinul. Mergeti si opriti”.

Era vorba de oprirea manifestantilor. Manea se uita pe fereastra si va arata: „Uite ca deja se umple (piata)” – incepusera sa intre primii muncitori in piata. Usa cabinetului era deschisa si ordinul a fost auzit de cei din antecamera.

Victor Atanasie Stanculescu: Da, asa e, usa era deschisa, iar o parte din discutie a fost chiar in prag.

AMS: Ati iesit si Manea v-a spus: „Uite, au inceput sa se adune”?

VAS: Eu am profitat… cum ati spus acolo la sfarsit?… opriti?

AMS: Mergeti si opriti! Era vorba de oprirea oamenilor care se apropiau de centru.

VAS: Eu am profitat de acest ordin dat intr-adevar asa de Ceausescu… uite ca eu uitasem amanuntul asta, dar mi-a ordonat „Opriti!”, si eu am spus: „Da, opresc”. Eu am oprit fortele care erau aduse de Milea din tara la margine (la periferiile Bucurestilor – n.r.).

AMS: Trupele oprite pe Oltenitei.

VAS: Da, am speculat ordinul de oprire a muncitorilor si eu am oprit trupele.

AMS: Vreau sa reconstituim: ati iesit de la Ceausescu si v-ati dus la grupa de generali. Erau acolo Hortopan, Eftimescu, Parcalabescu, cred ca deja era si Voinea. Le-ati comunicat ca sunteti numit ministru al Apararii?

VAS: Erau panicati, erau terminati, speriati, se impuscase Milea, si cand m-au vazut si le-am spus s-au refacut.

Ion Iliescu: „Fac apel, acum este trei fără un sfert (14:45)…”


ioni liescu

22 Decembrie, studioul Televiziunii. Citiţi ce s-a văzut.

GENERALUL VOINEA: Stimaţi generali, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri, ostaşi. In calitatea mea de general al armatei romăne, fac apel la toţi ofiţerii, subofiţerii, maiştrii militari şi subofiţeri, la toţi generalii şi ostaşii să respecte intru totul ordinele comandanţilor direcţi. De asemenea, apelez la luciditatea tuturor comandanţilor, şi-i rog să nu ordone represalii impotriva populaţiei.

GENERALUL CHIŢAC:Sunt generalul-locotenent Chiţac Mihai, comandantul Garnizoanei Bucureşti. Adresez pe această cale rugămintea tuturor unităţilor militare din garnizoană, unităţilor Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne pentru a depune toate eforturile să sprijine actuala orientare politică din ţara noastră. Toate unităţile militare care sunt retrase in cazărmi să nu scape vigilenţa, să fie in măsură oricănd să dea o contralovitură, o ripostă hotărătă acelora care ar incerca să zdruncine noua orientare politică, socialistă democratică in ţara noastră. Adresez in acelaşi timp un apel tuturor comandanţilor de garnizoane militare, unde mai sunt incă focare, in mod deosebit Garnizoana Sibiu şi altele, să ia legătura cu forţele populare şi să ia măsuri urgente de terminare in cel mai scurt timp a tuturor operaţiunilor militare sau de altă natură, cu caracter de violenţă, ţinănd seama că in realitate ele sunt zadarnice.

GENERALUL NICOLAE MILITARU (intr-un grup de militari in care recunoaştem pe Mihai Lupoi, generalul Tudor, căpitan rangul I Dumitrescu şi incă un militar): Stimaţi cetăţeni, stimaţi soldaţi, subofiţeri, maiştri militari şi ofiţeri. Mulţi dintre dumneavoastră mă cunoaşteţi. Sunt generalul colonel Militaru Nicolae. Nu puteam să stau deoparte, in aceste momente şi după această crimă, care s-a săvărşit in Republica Socialistă Romănia. Imi pare rău, nespus de rău, că in această crimă a fost atrasă şi armata romănă. Dacă se dovedeşte faptul că armata romănă a tras in popor, inseamnă că… va fi rău. Şi pentru armată in ansamblul ei, şi pentru fiecare comandant de subunitate şi militar in termen care a executat un asemenea ordin. După informaţiile pe care le avem, au murit copii, au murit oameni bătrăni, au murit femei, au murit fiinţe total nevinovate. In scurtul timp pe care-l am la dispoziţie in faţa acestei camere de luat vederi, fac apel la tovarăşii generali care deţin funcţiile de răspundere in armata romănă. Tovarăşe general Guşă, tovarăşe general Eftimescu, tovarăşe general Topliceanu, tovarăşe general Roşu, tovarăşe general Voinea, tovarăşe general Ţinţăreanu (eroare de transcriere, era vorba de generalul Dindăreanu, comandantul Armatei de la Buzău – n.a) şi toţi ceilalţi. Aş face apel, tot in acelaşi fel, tovarăşului general Rusu (era vorba de generalul Rus, comandantul Aviaţiei militare – n.a). Opriţi măcelul! Daţi ordine, opriţi măcelul! Dacă s-a făcut crima pănă acum, opriţi-o! Nu ştiu ce va fi mai departe, imi pare foarte rău, sigur că cei in drept vor cerceta imprejurările in care a murit prietenul meu, generalul Milea, ministrul Apărării Naţionale. Nu cunosc căt a fost de trădător, pe cine a trădat… ce a minţit…, dar in mod categoric că cei care vor fi in măsură in viitor vor face lumină şi din acest punct de vedere. Tovarăşe general Guşă, tovarăşe general Voinea, sunteţi rugaţi amăndoi să veniţi urgent la Radioteleviziune. Da™ imediat! Inainte de a pleca de la locurile dumneavoastră de lucru, daţi ordin să oprească tot şi retrageţi armata in cazărmi. Tovarăşe Rusu (Rus), dă ordin… nimic să nu plece pe calea aerului din Republica Socialistă Romănia! Sper că dumneata m-ai inţeles destul de bine. Fac apel la colegii şi prietenii, unii dintre ei, generali din Ministerul de Interne, tovarăşe general Vlad, tovarăşe general Bucurescu şi ceilalţi, luaţi măsurile care se cuvin pe linia Ministerului de Interne! Opriţi măcelul! Indiferent, indiferent ce s-ar intămpla, nu mai trageţi! Introduceţi trupele in cazărmi! Fac apel acum la intregul popor romăn: manifestaţi fraţilor, manifestaţi-vă bucuria, dar in pace, fără devastări de vitrine. Jucaţi ce vreţi dumneavoastră, bucuraţi-vă cu toţii, nu distrugeţi insă bunurile materiale. Nu daţi prilejul să fiţi atacaţi pentru asemenea lucruri. Dacă am fost inţeles, eu aş ruga pe tovarăşii nominalizaţi să ia act de ce i-am rugat”.

 

ION ILIESCU: Stimaţi tovarăşi, prieteni, cetăţeni, sunt şi eu stăpănit de emoţie ca şi toţi ceilalţi care au vorbit inaintea mea şi ca toţi cetăţenii acestei ţări, care trăiesc momente excepţionale. Dinamica desfăşurării evenimentelor din ultimele zile a fost fără egal. Nimeni nu se aştepta ca acest regim care se voia atoatestăpănitor, atoateştiutor, atoatefăcător, care nu manifesta luciditatea minimă necesară pentru a inţelege momentele de dramatism pe care le trăieşte naţiunea romănă, să facă un semn de rezolvare pe cale normală, pe cale paşnică, prin inţelegere, cu cetăţenii ţării a problemelor grave cu care se confruntă şi economia ţării, tensiunea politică şi se face in ultimă instanţă vinovat de crimă odioasă… impotriva poporului. Vinovatul principal este Ceauşescu (voce din off: Aşa e!). Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier (voce din off: fără raţiune)… fără raţiune…

O VOCE: … să fie prins şi judecat

ION ILIESCU:… care nu voia să cedeze, un fanatic care stăpănea cu metode medievale această ţară şi a ajuns pănă la această situaţie dramatică de-a deschide foc, de-a… de-a comanda foc impotriva oamenilor acestei ţări. Şi avea neruşinarea să vorbească in numele poporului! Să vorbească in numele apărării suveranităţii şi independenţei naţionale! Cine? El? Care a pus in pericol soarta acestei ţări şi a impins in mizerie poporul acestei ţări. Şi, precum vedeţi, a fugit, a fugit ca un neruşinat, cănd a trebuit să dea socoteală in faţa poporului. Un iresponsabil! Se fac vinovaţi şi alţii. Va veni vremea judecăţii limpede, lucide, pe bază de judecată ordonată (in sensul de ordine – n.a.) Ceea ce ne trebuie… in momentul de faţă situaţia este oarecum stăpănită. Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la MApN, a dat dispoziţie, s-au retras trupele care erau dispuse in oraş cu dispoziţie de a trage, a intors inapoi o coloană de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Piteşti spre Bucureşti… (aplauze, bravo!)... iar… la Sibiu era o situaţie incordată, unităţile Securităţii au atacat unitatea militară… Eu sper, nu ştiu unde se află, pentru că la Ministerul de Interne nu mai e nimeni, generalul Stănculescu n-a mai putut să intre in legături operative cu nimeni din partea M.I., probabil că şi ei au fugit ca şi conducerea politică… Apelăm la unităţile Securităţii şi la securişti, aşa cum s-a mai făcut apel de la acest microfon, să se trezească in acest ultim ceas… să se lepede de această… clică ordinară de trădători ai patriei. aştia sunt trădătorii patriei. Nu Milea pe care l-au ucis… (insinuare că l-a ucis Securitatea! – n.a.) Deci, tovarăşi, in momentul de faţă există garanţii că armata se află alături de popor. Sper ca acest apel să ajungă la toate unităţile din ţară, să ajungă şi la unităţile Securităţii şi la cei din aparatul securităţii care au fost impinşi spre această crimă odioasă. Facem in acelaşi timp apel la toată populaţia ţării, ca să dea dovadă de luciditate şi de disciplină socială necesară pentru a pune ordine. Pentru că ne-a impins in haos şi dezordine clica bezmetică a lui Ceauşescu. Poporul nostru trebuie să dea dovadă de maturitate in aceste momente, să ne putem reorganiza pe baze democratice. Vom constitui in cursul acestei zile un comitet al salvării naţionale, care să inceapă să pună ordine… (aplauze). Fac apel, acum este trei fără un sfert (14:45)… In jur de ora cinci (17:00), la sediul Comitetului Central să vină toţi cei responsabili care se pot angaja in această operă constructivă de care trebuie să ne apucăm incă de astăzi, inclusiv la cei şase militanţi ai partidului, care au dat dovadă de patriotism, care s-au adresat ţării, care au făcut apel la luciditate şi către Ceauşescu, s-a dovedit incapabil de aşa ceva, alţi asemenea militanţi care sunt (poate mai bine trebuie chemaţi aici, aici trebuie să… aici… – spune cineva), la sediul Comitetului Central se află reprezentanţii populaţiei. Am vorbit la telefon cu cabinetul nr. 1 (răsete). Nu mai era nici persoana nr. 1, nici secretarul şi secretariatul acestei persoane. Mi-a răspuns un tovarăş Luca, nu ştiu cine o fi săracul, mi-a spus că el şi alţi căţiva, care fac parte dintr-un Comitet Naţional, sunt acolo. Mi-au cerut să mă prezint. I-am spus cine sunt, nu m-a cunoscut omul şi n-am putut să inchei un dialog.

MIHAI BUJOR: O să vă cunoască.

ION ILIESCU: O să… deci, trebuie neapărat să ne organizăm intr-un Comitet de salvare naţională. Să elaborăm un program de acţiune cu două obiective majore. In primul rănd, măsuri imediate pentru ordine şi pentru asigurarea desfăşurării vieţii normale, aprovizionarea populaţiei, transport, tot ce este necesar…”1.

ION ILIESCU:”Stimaţi tovarăşi, concetăţeni, vreau să mai spun căteva cuvinte in completare la ceea ce am spus inainte. Pericolul cel mai mare care ne paşte acuma este să se declanşeze anarhie. Deja sunt semnalări că grupuri de cetăţeni dezordonaţi, dezorganizaţi devastează magazine, sparg vitrine. asta nu-i un semn bun pentru schimbarea, pentru transformările care au loc astăzi in ţară, trebuie ca poporul să acţioneze ca o forţă ordonată şi organizată… să se vadă că aici se face ordine. Cu contribuţia, cu participarea, cu prezenţa oamenilor muncii, cu participarea activă a poporului şi nu a unor conducători care s-au autointitulat conducători, s-au autointitulat aleşi ai poporului, s-au autointitulat comunişti, nu au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia… comunismului ştiinţific… Au intinat numai numele Partidului Comunist Romăn, au intinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului in această ţară. Dar noi trebuie să ne organizăm, trebuie să asigurăm desfăşurarea normală a lucrurilor. Deci, singurul apel pe care-l fac in momentul de faţă, pănă vom fi in măsură să prezentăm un program amplu de acţiuni, acţiuni care să vizeze măsuri imediate, care in căteva zile să facă ordine in ţară şi intr-o perioadă imediată să asigure imbunătăţirea vieţii oamenilor şi desfăşurarea normală, pe baze democratice, a vieţii sociale, ca şi un program de perspectivă care să ne asigure o dezvoltare aşa cum şi-o doreşte acest popor. Să intrăm in răndurile civiliza… naţiunilor civilizate ale Europei. Deci, primul apel pe care vreau să-l fac, şi rog şi cei care urmează… este aici reprezentantul Ministerului de Interne. Am discutat cu armata, vom mai discuta cu organele de ordine…, dar in primul rănd cetăţenii să se organizeze şi să asigure paza bunurilor publice, paza magazinelor, paza tuturor instituţiilor, deci tot ceea ce ţine de buna desfăşurare normală a activităţii noastre. Vă mulţumesc şi vom continua să mai dialogăm in cursul zilei de azi”2. 

MIHAI LUPOI: „Armata, pentru moment… deci ca un interimat au hotărăt ca să preia frăiele, să fie comandant al armatei pănă la alegerea unui comandant tovarăşul general-colonel Militaru… De aceea, rog toate trupele să asculte ordinele acestui general-colonel… (…) Comandantul armatei, general-colonel Militaru, a dat ordin şi nu uitaţi că militarii, chiar in aceste momente, sunt militari şi trebuie să asculte de ordin. A dat ordin ca unităţile să se retragă in cazărmi… cine nu respectă ordinele in aceste momente este tot militar şi va suferi rigorile legii”3.

Declaraţii din clădirea CC al PCR
DIN BALCON ION ILIESCU
: „Stimaţi cetăţeni! Procesul inceput este ireversibil. Practic, Securitatea nu mai există (Uraaa!). Organele Ministerului de Interne au trecut in subordinea Armatei. De aceea, vă rugăm… De acum avem o singură forţă de ordine publică: Armata şi organele de ordine publică ale Ministerului de Interne subordonate Armatei (Uraaa… Se scandează „Armata e cu noi”). Generalul Guşă, şeful Marelui Stat Major, se află lăngă mine. Impreună am discutat aceste măsuri la comandamentul militar. Ii dau cuvăntul pentru două vorbe”.

GENERAL ŞTEFAN GUŞÃ…: Fraţilor! Armata in intregime, in toată ţara, este alături de popor, este a poporului! (Uraaa!). In marea… In toate… unităţile sunt in cazărmi. In toate oraşele sunt… este linişte. Vă rog foarte mult să inţelegeţi că trebuie să punem ordine şi in Bucureşti. De aceea, trebuie să-i ajutaţi pe militari să se deplaseze unde au misiunile. Armata va fi intotdeauna şi cu dumneavoastră!
(Petre Roman ii cere să jure, iar Ion Iliescu ii dă microfonul.)

ION ILIESCU: Jurăm!

GENERAL ŞTEFAN GUŞÃ…: Jurăm! Jurăm! Jurăm!

Documentele Revoluţiei Prima proclamaţie a Revoluţiei  Ordinul ministrului Apărării Naţionale din 17 decembrie 1989  A doua proclamaţie a Revoluţiei  Lista negociatorilor timişoreni la intălnirea cu Dăscălescu  Lista negociatorilor timişoreni la intălnirea cu Dăscălescu

Ce a facut armata pe 21-22 Un adevărat proces-verbal al represiunii ceauşiste, pusă in practică de generalul Milea. Adevărurile Revoluţiei sunt veridice doar cu documente.

în 22 decembrie, zi în care Generalul Victor Athanasie Stănculescu avea puterea.


Revoluţionarul Gelu Voican Voiculescu a precizat că pe 22 decembrie 1989, generalul Victor Athanasie Stănculescu „ar fi putut să preia puterea şi să dea o lovitură de stat”. După părerea lui, „meritul său este că s-a abţinut de la a-şi asuma o dictatură militară”. Câteva ore sau zile un regim militar ar fi fost posibil, dar „nu avea viitor”, spune Gelu Voican Voiculescu. „Contextul internaţional nu era favorabil aventurilor militare, nimeni nu ar fi recunoscut un regim dictatorial”, declară Voiculescu.

Regizorul Sergiu Nicolaescu a refuzat să comenteze ideea unui regim militar şi a amintit că generalul „a oficializat trecerea armatei de partea Revoluţiei” în 22 decembrie, zi în care Athanasie Stănculescu avea puterea.

Sergiu Nicolaescu declară că înţelege regretele generalului Stănculescu, pentru că, după 19 ani, acesta intră în puşcărie, în timp ce alţii sunt liberi. La Timişoara, generalii Milea şi Guşe aveau comanda, spune Nicolaescu. „Generalul Victor Athanasie Stănculescu nu a fost implicat în niciun ordin”.

Generalul Victor Athanasie Stănculescu nu a fost implicat în niciun ordin
Sergiu Nicolaescu
regizot

Data: 17 oct 2008 Adevarul

––––-

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, Ceauşeştii împărţeau Palatul Puterii cu generalul Stănculescu, revenit în Capitală (alături de Chiţac) după masacrul de la Timişoara. În după-amiaza aceleiaşi zile, la putere se aflau Iliescu, Stănculescu şi Chiţac. Fugiseră Ceauşeştii, apăruse Iliescu; generalii doar şi-au schimbat stăpânul.

Athanasie Stănculescu – ce destin! „Generalul cu piciorul în ghips” l-a condus pe Ceauşescu la liftul pieirii, i-a predat lui Iliescu cheile puterii, iar acum i se deschide-n faţă uşa celulei. Pe 22 decembrie 1989, după fuga Ceauşeştilor, el s-a aflat la conducerea României pentru câteva ore. Era şeful Armatei, avea tancuri, mitraliere şi avioane, putea decide cărui civil îi încredinţează puterea. Şi a decis: Ion Iliescu.

Unii spun că aşa a fost să fie. Eu, unul, am motive întemeiate să cred că aşa a fost planificat din timp, cu acordul – sau la iniţiativa –Moscovei. Stănculescu n-a făcut altceva decât să îndeplinească un ordin. Iar lichidarea brejnevistului Ceauşescu şi înscăunarea gorbaciovistului Iliescu n-au rămas nerăsplătite: Stănculescu a ajuns ministrul Economiei, la fel cum Chiţac s-a văzut instalat şef peste Interne. Credeau, pesemne, că ororile de la Timişoara vor fi date uitării.

Autor: Grigore Cartianu
Data: 16 oct 2008

Interviu cu Generalul Victor Stanculescu 1

Dinu Săraru în dialog cu Victor Athanasie Stănculescu

GENERALUL REVOLUŢIEI CU PICIORUL ÎN GHIPS

Fascinanta biografie ascunsă sau dubla biografie” []

DS: …şi foarte burgheză, şi bogată în tradiţii militare,dar în acelaşi timp era şi o biografie complet incompatibilă cu ceea ce trebuia să se petreacă cu dumneavoastră de aici înainte!? Şi aţi ajuns la unul din marele şantiere ale ti­neretului din epocă! Ce s-a întâmplat acolo şi dacă nu cumva acest şantier a fost cel care a întrerupt brutal, pentru viitorul dumneavoastră, biografia militară şi burgheză şi apus bazele noii biografii? Cea care a devenit publică? A doua biografie!
VS: Pentru mine au fost două elemente: primul a fost purgatoriul pentru marea mea iubire, prima nereuşită, şi al doilea, purgatoriul pentru că s-a rupt lanţul vechii burghezii şi apăream acum ca un om absolut nou, produs al unui şantier naţional, comunist, al tineretului, celebru în epocă! Acesta a fost purgatoriul de la Bumbeşti—Livezeni, unde ajunsesem instructor de şantier, instructor sanitar al şantierului şi făceam aproape zilnic tot traseul Bumbeşti-Livezeni, dintr-un capăt în altul, controlând modul cum se făcea îngrijirea medicală şi dacă medicamentele date de către medici ajungeau la bolnavi sau se duceau în altă parte, pentru că se mai duceau şi atunci în altă parte..

DS: Şi cu acest dosar de brigadier aţi pus temelia noii biografii?

VS: Acesta a fost elementul de bază.

DS: Deci, v-aţi început cariera militară, pe baza şantie­rului Bumbeşti-Livezeni? Cu dosarul de brigadier?

VS: Spatele era asigurat de acest dosar de brigadier!

DS: Nu v-a întrebat nimeni, niciodată, despre biografia de până la şantier?

VS: Nu! Şi biografia era simplă: mama — profesoară, tata —mort în ‘33! Asta era!

DS: V-au primit în partid?

VS: Acum vine partea a doua! Termin şcoala militară în decembrie 1948, printre cei mai buni, şi am fost numit locotenent fiind la Centrul de Instrucţie al Artileriei „Mihai Bravu”. Apoi am fost trimis la Academia Militară, pe care am absolvit-o în 1952. Am fost coleg la Academia Militară şi cu bietul Milea; el era la Tancuri, eu eram la Artilerie şi, la 23 august 1952, ne-au anunţat în amfiteatru că suntem avansaţi: deci, eram locotenent-major Victor Stănculescu! Aşteptam acum să vină, de la Direcţia de Cadre a Armatei, repartiţia absolvenţilor. Am ajuns pe 5 septembrie… Pe 5 septembrie s-a anunţat: „Duceţi-vă repede la administraţie să vă luaţi ordinele de zi 50!” Ce era… pe baza ordinului 50 era alocată de către ministrul Bodnăraş raţia de hrană anuală, la o unitate. Şi am luat acest bilet şi îi spun unui contabil care ne dădea ordinul şi care m-a strigat căpitan Victor Stănculescu: „Sunt locotenent-major Stănculescu!” „Nu ştiu, domnule, pe tabelul meu aşa scrie, căpitan Stăn­culescu! Duceţi-vă la cadre şi întrebaţi!” Zic: „Ce Dum­nezeu!?” La 23 august, eram locotenent-major şi acum, la 5 septembrie, eram căpitan! Erau două săptămâni şi două zile diferenţă; am aşteptat toată ziua, până seara, şi le spu­neam colegilor că m-au trecut căpitan, iar eu eram loco­tenent-major… Şi vine a doua zi dimineaţă, ne anunţă repartiţia şi avansările: … şi Stănculescu — căpitan!

DS: Eraţi avansat la excepţional?

VS: A doua oară.

DS: A doua oară?

VS: Din locotenent-major, excepţional, căpitan, a doua oară! Intervalul… de la locotenent-major la căpitan a fost de două săptămâni şi începe să facă repartiţia… şi mă pomenesc şeful de Stat Major al Artileriei Corpul 38 Armată! Timişoara! [] Când m-am dus acolo, la Timişoara, Corpul de Armată era special constituit şi organizat pentru a lupta îm­potriva „expansiunii lui Tito”… A fost perioada aia şi grea, şi de răspundere deosebită… Au fost trimişi oameni, selectaţi special, să fie cu totul şi cu totul devotaţi regimului. [] Când m-am dus acolo, era situaţia următoare: Statul Major al Corpului de Armată avea secţii de operaţii conduse de câte un colonel, şeful secţiei, şi doi locotenent-colonei la Secţia Cercetare, iar la Secţia de înzestrare avea un colonel, iar eu eram numai căpitan.

DS: Pe funcţie de?

VS: Pe funcţie de general! [] Am fost avansat, după nişte aplicaţii, în ‘55, numai un singur episod, că e interesant [] trebuia să fiu avansat maior şi mă cheamă şeful Secţiei politice a Corpului 38 Armată şi zice: „Dragă, tu nu eşti membru de partid, ce ai de gând să faci?” Şi atuncea am luat legătura cu mama: ,Uite, mi se cere… nu ştiu ce, nu ştiu ce…” Mama a reacţionat foarte rapid; s-a înscris în partid, fiind cea mai veche profesoară din şcoală, şi a fost numită secretar de partid pe şcoală. Şi s-a construit noua biografie în care, printre altele, am scris că mama e secretară de partid la Liceul comercial de fete din Braşov… Şi sunt avansat în 1955, maior! Deci, ‘52 – căpitan şi ‘55 — maior! []

VS: Întâi am fost general-maior la 40 de ani, în 1968!

DS: Toate au fost prin avansări „la excepţional”!

VS: Nu! La 32 de ani eram colonel!

DS: Foarte tânăr, la 32 de ani!

VS: Da, da! Şi au fost aceşti şase ani, până în ‘68…

DS: Da!

VS: …care nu erau un stagiu obligatoriu atunci, se cereau şi şapte ani, şi examen de general, dar vine în ‘68 invazia în Cehoslovacia… poziţia pe care era Ceauşescu atuncea… armata era în stare de agitaţie mare, ca să nu spun mai mult, eu fiind locţiitorul şefului Marelui Stat Major şi şeful Direcţiei Organizare, Mobilizare, Planificare, înzes­trare, deci aveam şi…

DS: Pe toată armata română!

VS: .. .pe toată armata! Butonul de mobilizare al armatei era la mine şi…

DS: La 38 de ani?

VS: Nu, la 40 era asta, în ‘68! ‘28-’68! Ceauşescu cere aproape în fiecare seară variante de mobilizare, gradat… erau trei variante: o variantă iniţială în trepte, parţială, o variantă cu trepte mai rapide şi o variantă totală! Aşteptând să vedem… se vorbea că armata sovietică era la frontiera României… vroia să traverseze şi aşa mai depar­te… şi ne aşteptam practic la un război sau la o invazie! Şi aşa, eram pregătiţi pentru un război! Şi am stat atunci o lună în minister… deci, eu locuiam în Piaţa Palatului, la etajul 3, într-un bloc şi, exact peste drum, la etajul trei, în minister, era biroul meu! Şi din biroul meu îi făceam semn nevestei mele… n-aveam să-i spun la telefon, în plus, nimic! În orice caz, că o să vin acasă… eu am stat acolo, pentru că… acuma se spune mai modern – butonul – butonul nu era chiar buton, erau de fapt telefoanele şi telegramele şi aşa mai departe — butonul era… eu trebuia să apăs la ordin pe buton… ordinul trebuia să-l hotărască alţii… dar eu trebuia să apăs pe buton! Planul de mobilizare! În această perioadă am fost avansat la gradul de general, fără examen, fără nimic altceva! Deci cam asta a fost!

2 “Am rezolvat toate problemele conform programului care s-a stabilit la Bucureşti”
DS: Aţi putea să vă amintiţi câteva lucruri, dinainte de acomunica dictatorilor soluţia cu elicopterul? Ce aţi făcut când aţi intrat în sediu şi de unde veneaţi când aţi intrat? Pe ce poartă aţi intrat?

VS: S-a dat, aşadar, telefon de la ofiţerul principal al armatei, care m-a anunţat pe telefonul militar, pe care-l aveam acasă, că sunt chemat la sediu. Milea trăia. Eu ve­nisem de la spital şi încă nu luasem hotărârea să mă mişc şi am spus celui care era în cauză, nu mai ştiu cine era, că am venit de la spital, o să vin, fără să spun acum, imediat.

DS: V-a spus cine vă caută?

VS: Da, ofiţerul principal mi-a spus: „Vă caută tova­răşul ministru! Vă roagă să veniţi la sediul CC“. Era nouă şi jumătate când m-am întors de la spital; pe la zece şi ceva, din nou, dă ofiţerul principal telefon şi mi-a raportat că la sediu s-a întâmplat ceva, fără să-mi spună ce anume, şi imediat trebuie să mă prezint acolo. Iar am spus: „Da, vin imediat, o să mă îmbrac şi vin!” A treia chemare a fost… a venit o maşină trimisă de Curticeanu, cu doi băieţi sau trei, doi parcă, de la Direcţia a V-a, îmbrăcaţi civil… „Ştiţi, ne-a trimis tovarăşul Curticeanu să vă luăm repede, să mergem la sediu.” Pe drum mi-au spus că Milea s-a sinucis, că a murit şi cam atât. Am ajuns la CC şi am intrat pe poarta din dreapta… …

DS: Poarta C!

VS: Da, poarta C este, am intrat pe poarta C. Am dat telefon şi a venit între timp şi maşina mea, de la minister. Foarte speriat, şoferul îmi spune că era lume multă pe străzi, începuse şi piaţa să se umple iar, ca la mitingul dinainte. Am urcat la etajul 1. M-a întâmpinat, cred, Curticeanu, nu mai ţin minte, eram şi eu sub tensiune, eram derutat: când te uiţi într-o pungă şi nu ştii ce e în punga aia, este greu. În orice caz, Curticeanu mi-a spus: „Vezi că te aşteaptă tovarăşii!”, dar, de fapt, ei nu mă aşteptau în birou, erau deja în anticamera aia, unde se afla, de fapt, secretariatul. M-au întrebat: „Ce-i cu tine, de ce ai venit aşa târziu?” Am spus: „Am avut un accident la picior, sunt cu piciorul în ghips…” „Milea ne-a trădat şi s-a sinucis!” Cam aşa a fost discursul lor scurt, sec. Erau deja panicaţi, pot să spun. „Vezi care este situaţia. Sunt nişte unităţi care trebuie să vină în piaţă. Vezi unde sunt, când vin, şi mai repede!” La acelaşi etaj, pe coridor, era o încăpere în care se afla Grupa Operativă a armatei, plină de generali, printre aceştia generalul Voinea – comandantul armatei din Bucureşti, generalul Eftimescu — şeful Secţiei Operative din Marele Stat Major. În a doua încăpere se organizase un centru de transmisiuni al armatei. Generalii m-au informat că două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei, au plecat din ordinul lui Milea spre piaţă şi se află în marş. Am ieşit din birou şi, în centrul de transmisiuni, am găsit un căpitan, acelaşi Tufan Marius (despre care poate voi mai pomeni), şi l-am întrebat conspirativ: „Ai legătura cu cele două unităţi aflate în marş?” La confirmarea lui, i-am spus: „Transmite-le nu­maidecât ordinul meu să se întoarcă în cazărmi.” M-am întors să raportez şi din nou, nu mai ştiu, am intrat sau a fost tot afară pe coridor. Mi se pare că discuţia a fost pe coridor, că erau nerăbdători, cred că ieşiseră deja şi erau pe holul ăla mare…

DS: îl ştiu!

VS: …pe holul ăla mare unde sunt cele două lifturi! Am spus: „Vă raportez că cele două unităţi s-au pus în mişcare.” … „Du-te mai repede, vezi mai repede, trebuie să vină mai repede!” M-am întors şi aici a fost momentul când m-am întrebat ce să fac acum? Mă duc să dau alt ordin! M-am întors şi l-am găsit din nou pe Tufan Marius, ofiţerul de transmisiuni radio, care avea legătura cu unităţile şi cu armata în general, pe teritoriu, care făcea legăturile direct cu diverse unităţi, şi i-am spus: „Tufane, du-te direct acum la staţia radio şi, fără să mai vorbeşti cu nimeni, transmiţi din nou următoarele: Am dat ordin ca cele două unităţi să se întoarcă în cazărmi! Nu treci pe la ceilalţi!” „Am înţeles!”… Tufan este şi acuma un băiat foarte discret, n-a vorbit cu nimeni, nici nu ţine să apară public. Altfel, ştie multe. Apropo, el este cel al cărui pistol a fost cerut de Milea, cu care a plecat sus, iar el s-a dus după Milea, fiindcă avea nevoie de pistol. L-am întrebat şi mi-a raportat cum s-a întâmplat, cum a fost cu ministrul. Acesta a venit nervos din cabinetul şefului. „A venit şi la mine, că eram pe coridor: «Ai pistol?», Eu, da. «Dă-l încoace!» Să ştiţi, tovarăşe ministru, că nu se dă pistolul. «Dă-l încoace!» şi eu m-am luat după ministru. A suit la etajul şase şi a intrat în birou.” Asta era descrierea lui, nu mai vreau să intru prea mult în amănunte, pentru că nu pot să redau exact, dar asta reţin, că ministrul a intrat în birou şi erau pe coridor mulţi ofiţeri… El acuma spune că erau vreo doisprezece ofiţeri, care erau de la gărzile patriotice, de la armată, mi se pare că erau în zona intrării în birou. S-a auzit împuşcătura, au intrat acolo câţiva şi l-au găsit pe ministru împuşcat.

Revin! M-am întors la Ceauşescu pe coridor şi am rapor­tat că unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea în piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este că: „Mai bine ar fi să plecaţi din sediu!” „Cum să plecăm, cu ce?” „Singura variantă care este posibilă acuma, mă gândesc, e cu elicopterele”, neştiind că pe acoperiş, de fapt, nu era spaţiu deschis, ci erau antene, pe care Securitatea a trebuit să le dărâme ca să poată să ate­rizeze un elicopter; al doilea nu a mai putut să aterizeze, practic n-a mai avut unde. Ceauşeştii s-au întors în birou, au tot vorbit cu Curticeanu, cu nu ştiu cine mai era acolo, cu Manea Mănescu, mi se pare, pentru că l-au chemat şi a venit şi el… Eu fiind civil, nu prea îmi dădeau importanţă, au trecut pe lângă mine, s-au dus, s-au întors, deci era un fel de mişcare browniană…

DS: …?!

VS: Ceilalţi generali şi ofiţeri nu au ieşit nici unul din biroul lor afară să… n-au venit să mă întrebe nici unul ce facem şi aşa mai departe. Eu, în general, vă spun, i-am evitat pentru că, dacă am fost atâta timp plecat la Ti­mişoara, în acţiunea armatei de la Bucureşti nu ştiam ce rol a jucat fiecare. Am aflat pe urmă de Hortopan, că a fost cu Milea, am aflat pe urmă de Eftimescu care a transmis ordinul lui Milea să vină regimentele de pe Olteniţei. Asta am aflat abia când eram ministru al Apărării, după două luni şi ceva. Ceauşescu m-a întrebat: „În cât timp vine elicopterul?” „Dacă aprobaţi, vine într-un sfert de oră!” A fost de acord. Atunci i-am dat telefon lui Rus, co­mandantul aviaţiei, să îmi spună în cât timp ar putea să trimită două elicoptere.

DS: Când a apărut ideea asta cu elicopterul?

VS: La ora unsprezece, unsprezece şi un sfert.

DS: Şi unde eraţi atuncea? Unde v-a încolţit ideea? Cu ei de faţă, v-a încolţit?

VS: Nu, nu. Intraseră în birou, dar îi văzusem speriaţi; era agitaţie, cam de genul ăsta: „Noi ce o să facem, ce o să ne facem?” Şi deja era panică, îi cuprinsese efectiv, gal­beni, speriaţi, transpiraţi, agitaţi. Adică au fost câteva ele­mente care îi marchează pe oameni foarte clar. Atunci mi-a venit ideea. Apoi generalul Rus mi-a confirmat sosirea elicopterelor, dar trebuia şi aprobarea generalului Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, era nevoie şi de ordinul lui.

DS: De unde îi dădeaţi telefon lui Rus?

VS: Lui Rus, de la transmisiuni, de la ofiţerul de transmisiuni.

DS: Deci, acolo v-a încolţit ideea, la ofiţerul de trans­misiuni în birou?

VS: Da! Şi Rus mi-a spus că poate să trimită, dar să se verifice dacă terasa poate să primească… şi atunci i-am spus lui Neagoe: „Neagoe, confirmă şi tu acelaşi lucru, pentru că aşa era ordinul. Deci erau două canale care trebuiau să se suprapună. Neagoe a plecat. Avea oamenii împrăştiaţi. Oamenii erau, în general, dotaţi cu arme cu foc automat, aveau şi grenade la brâu, aveau şi benzi de cartuşe, deci erau destul de înarmaţi, în interior, pe coridoarele astea; mai mult de 50-60 în interior nu erau. Nu era nici unul îmbrăcat militar. În momentul când Ceauşeştii s-au urcat în elicopter şi s-a auzit că acesta a decolat, de-abia atuncea toţi au dispărut şi astfel s-a găsit armament prin diverse camere, când au intrat ceilalţi în sediu… s-a îm­bogăţit toată lumea cu arme, toţi pricepuţii şi nepricepuţii, de la revoluţionari la pseudorevoluţionari… De ce? Pentru că mulţi – este părerea mea -, atunci când au intrat în sediu, au pus mâna pe ce au găsit mai valoros. Erau deja lucruri bune şi de valoare prin unele locuri. Am auzit că s-au spart fişete, că s-au luat… dar astea sunt informaţii ulterioare, le-am aflat mult mai târziu.

DS: Să ne întoarcem la generalul Neagoe şi la elicoptere…

VS: Şi Neagoe mi-a spus: „Verific sus, dacă poate ateriza elicopterul!” şi s-a verificat… a trimis pe un co­lonel, era un locţiitor al său cu părul alb, cărunt, era un băiat înalt… El a plecat sus, după aia eu i-am condus pe ei până la lift, au intrat ei doi, trei însoţitori şi parcă, nu ştiu, chiar nu ştiu, parcă a intrat şi Mănescu cu ei, aicea nu pot să-mi aduc aminte, este un moment de neaducere aminte, un lapsus.

DS: Şi s-a închis uşa la lift şi a pornit liftul şi dumnea­voastră unde eraţi?

VS: Am rămas jos şi am spus adjutantului: „Du-te, fugi sus, şi vezi pe unde se poate ajunge la elicopter?” Adjutantul s-a suit în liftul celălalt, care se pare că a ajuns după ei, cei de la Securitate deja ştiau, fiindcă mi s-a spus că s-a deschis un geam, în stânga, spre sectorul gărzilor patriotice, care era la etajul şase, şi Ceauşeştii au ieşit pe geam…

DS: Şi pe geam, de unde?

VS: De la etajul şase! Liftul nu ajungea pe terasă. S-au urcat pe un geam de ăsta mare, i-a ajutat, nu-mi dau seama cine…

DS: …?!

VS: …probabil că i-a ajutat cu un scaun să se urce la înălţimea geamului şi au ieşit direct pe terasă. Cei de la Securitate deja dărâmaseră nişte antene. Al doilea elicopter n-a mai putut să aterizeze!

DS: Şi când a ieşit el, pe terasă, elicopterul era pe terasă? Ce v-a spus adjutantul?

VS: Elicopterul era aterizat! DS: Şi ei s-au şi urcat?

VS: Staţi niţel! Între timp, când adjutantul Mateiciuc mi-a spus că s-au urcat în elicopter, m-am suit şi eu în lift, m-am urcat la etajul şase, să scăpăm de pistoale şi pe urmă să ieşim! Mateiciuc era în civil, eu în civil, şi am intrat într-un birou al secţiei militare, din sediu, şi am deschis un sertar de la un birou şi am băgat pistoalele acolo.

DS: Dar nu era nimeni în birou?!

VS: Nu era nimeni! Am închis sertarul şi am coborât pe scări, am ieşit jos în piaţă, pe uşa principală asediată de revoluţionari.

DS: De la etajul şase?

VS: Da, şi am ieşit, da, după ce am coborât la unu de la etajul şase!

DS: Şi Mateiciuc când a venit în sediu? După dumnea­voastră?

VS: Mateiciuc a venit cam o dată cu mine.

DS: A, i-aţi dat telefon să vină?

VS: I-am dat telefon să vină, da, pentru că de acasă eu am plecat singur, de fapt adus de cei doi sau trei… trimişi…

DS: Şi aţi ieşit amândoi pe scări?

VS: Nu, eu am ieşit pe scări, el a rămas, nu ştiu unde a rămas, că m-am rupt de el, după care am spus: „Ne vedem la minister!” Mi-am făcut calculul să ajung cât mai repede la minister, să văd ce se întîmplă mai departe cu acest zbor misterios, ca să-i spun aşa, necontrolabil într-un fel. DS: Să vorbim despre ieşirea din CC, cum aţi ieşit? Pe ce uşă, pe ce poartă? Povestiţi scena. Nu v-a recunoscut nimeni? Nu v-a întrebat nimeni cine sunteţi?

VS: Am coborât pe scara centrală, menţionez că încă nu intraseră alţii în sediu pe aici şi am deschis uşa, intersectându-mă la intrare cu câţiva, nu ştiu cine erau. Am coborât în stradă şchiopătând, cineva din mulţime mă întreabă dacă sunt cu ei, am răspuns „da”. În acelaşi timp, se încerca aducerea unei staţii de amplificare spre intrare, împinsă de mulţime şi strigându-se „faceţi loc să putem face legătura cu ai noştri!”… care deja ajunseseră la balconul central. Atunci am luat un steag cu un băţ destul de lung de la un alt om şi am spus în stânga şi dreapta mea, punând băţul orizontal: „Ţineţi şi voi şi daţi-vă înapoi, să facem loc la maşină.” Am format deci o mică barieră care a făcut în partea stângă a intrării loc pentru autospecială. Se repetă întrebarea: „Ce aveţi la picior?” „Sunt în ghips!” Şi atunci sunt felicitat: “..câ aţi avut curajul şi tăria să fiţi aici cu noi!” M-am retras încet prin mulţime spre intrarea D – strada ministerului, biserica Creţulescu, Piaţa Valter Mărăcineanu. Sigur, cu gândul de a ajunge la Ministerul Industriei Alimentare care era în fostul local al M.Ap.N. şi a obţine o maşină. Scopul — ajungerea în Drumul Taberei, la minister, pentru a putea comanda armata. Nu m-au recunoscut ca militar, ci ca simplu cetăţean din piaţă!

DS: Şi acum să-mi spuneţi cînd i-aţi dat telefon lui Rus să controleze zborul?

VS: De-abia când am ajuns la Ministerul Industriei Ali­mentare, în Piaţa Valter Mărăcineanu, acolo, pe telefon guvernamental, l-am rugat pe Rus: „Te rog, Rus, urmă­reşte tot timpul zborul elicopterului! Eu plec la minister şi îmi raportezi pe parcurs.” Nu erau telefoane mobile atuncea. Deci, când am ajuns la minister, am primit primul raport al lui Rus cu Snagovul şi că de la Snagov a decolat mai departe spre…

DS: Deja ajunseseră la Snagov?

VS: Decolaseră de la Snagov. I-am spus lui Rus…

DS: Dar, la ce vă gândeaţi pe drumul ăsta până la Ministerul Industriei Alimentare?

VS: Mă gândeam cum să ajung mai repede la Minis­terul Apărării Naţionale, ca să fiu eu cel care să comand şi nu să vină altul să se bage… ăsta era gândul meu, de a ajunge mai repede!

DS: Aşa, şi aţi plecat din cabinet, de la cucoana aia frumoasă, care era ministru…

VS: Exact aşa era. Era mai plinuţă…

DS: Mai plinuţă, dar frumoasă!

VS: Foarte drăguţă… a ieşit din biroul ei şi m-a lăsat singur când i-am cerut să dau telefon, nu a stat să audă ce vorbesc…

DS: Cu ea aţi avut vreo discuţie despre plecarea lui Ceauşescu?

VS: Nu am avut nimic. I-am spus…

DS: Nici nu v-a întrebat nimic?

VS: I-am spus că Ceauşescu a plecat, iar eu trebuie să ajung la minister. „Nu e nici o maşină acum la minister!” Nu-i nimica!” Am dat telefon la cabinet la mine, dar şi ei i-au spus că n-au nici o maşină şi ştiu ce am spus: „Trimite un ofiţer care are maşină personală, să vină să mă ia!” şi a venit şi m-a luat. Când am ajuns la minister, le-am şi spus să cheme doctorii acolo ca să pot să-mi scot ghipsul. Nu mai puteam, mă tăia la genunchi şi jos la gleznă, era…

DS: Am să vă întreb din nou, când aţi luat decizia să vă puneţi piciorul în ghips?

VS: .. .A fost un complot de familie.

DS: Ce fel de complot?

VS: De ce a fost complot de familie? Eu sunt foarte conştiincios… am vrut să plec de dimineaţă…

DS: …de acasă.

VS: …de acasă, sigur, nu imediat, pentru că, după ce am venit pe la patru acasă, m-a cam lămurit şoferul ce se întîmplă acolo, în piaţă… Am făcut un duş şi aş fi vrut să plec. Nevasta zice: „Nu pleci! Mai bine îţi dau cu vaza în cap — aveam o vază de cristal — îţi dau cu vaza asta în cap şi te pun jos!” Şi, în fine, discuţii, dar până la urmă, trebuia să plec…

DS: La minister?

VS: …la minister. Însă soţia mi-a spus: „Nu te duci!” Aici a fost intervenţia, cum se zice, dumnezeiască, a soţiei. Atuncea i-am spus: „Ce să fac?” „Du-te la spital, la cine este de serviciu, şi găseşte o soluţie acolo, să-ţi facă un control, să-ţi facă o internare, să faci ceva!” Eu povestesc de momentul când am venit de la Timişoara, chemat… Fusesem hotărât să mă pună comandantul militar al Timişoarei şi i-am refuzat şi m-am dus şi la Timişoara la spital. La spital, în Bucureşti, când am ajuns, am întrebat cine este medicul de gardă — era răposatul general Niculescu, şeful secţiei de traumatologie. M-am dus la el şi i-am spus: „Uite, situaţia este următoarea… Nu vreau să ajung acolo, găseşte o soluţie!” „Bine!” – zice.

DS: Nu vroiaţi să ajungeţi la minister?

VS: Nu vroiam să ajung, într-un moment ca acela, la minister…

DS: Mai era cineva cu doctorul în cabinet?

VS: Nu! Singur!

DS: Dar îl cunoşteaţi bine?

VS: îl cunoşteam bine, de mult.

DS: …

VS: îl cunoşteam bine, de ani de zile.

DS: Şi ce a zis?

VS: „Vă pun piciorul în ghips!” Cine îl pune? „Eu!” S-adus şi a adus nişte fese cu ghips, a adus un lighean cu apă, la el în cabinet, a încuiat uşa şi mi-a pus piciorul în ghips. Zic: „Ce spun dacă cineva mă întreabă de ce mi l-am pus?”„Spuneţi că aveţi ceva la menisc, şi asta nu poate fi verificat radiologie, aşa… Deci, aveţi… v-am găsit ceva la menisc şi le spuneţi că eu v-am pus ghipsul!”

DS: V-aţi îmbrăcat iar civil!

VS: Şi am tras pantalonii de la costumul gri, îl mai am şi acum şi mă uitam peste el ieri; a doua zi după ce am vorbit noi, m-am dus acasă să văd pe unde o fi costumul ăla… E un costum gri, civil! James Mason a jucat într-un film, Omul în gri, care mi-a plăcut şi m-am îmbrăcat în viaţă, ulterior, în gri, mulţi ani…

DS: Şi eu la fel, tot după un film!

VS: Da. Am zis că este o ţinută aşa, foarte…

DS: …şi avea şi pălărie James Mason.

VS: Şi eu am purtat mult timp pălărie!

DS: Şi pe urmă aţi plecat de la spital…

VS: Niculescu a murit, săracul, şi n-a spus niciodată, nimic! A plecat în mormânt cu acest moment. Nu s-a lăudat la nimeni, n-a spus la nimeni, nu mi-a mai spus niciodată nimic.

DS: Şi nu a întrebat nimeni cum s-a întâmplat?

VS: Nu m-a întrebat nimeni.

DS: Dar, în timp ce doctorul vă punea ghipsul, nu v-a întrebat nimic despre situaţia de atunci?

VS: Nu, în timp ce îmi punea ghipsul, am spus eu: „Am senzaţia că se produce o prăbuşire”, adică am trăit mo­mentul de la Timişoara, am venit la Bucureşti şi era aceeaşi situaţie. Zic: „Nu cred că mai rezistă şi nu vreau să fiu, în nici un caz, chemat să fiu alături de ei. Nu vreau! M-am sfătuit şi cu soţia, şi soţia a ţinut foarte mult să nu mă bag, că nu are nici un rost…”

DS: Dar aţi vorbit cu soţia?

VS: Păi, soţia mi-a spus: „Nu pleca, nu pleca şi nu pleca…” V-am spus, aveam un vas de cristal, foarte frumos, şi a zis: „Iau vasul ăsta şi îţi dau una în cap, te pun jos şi nu mai pleci!” şi atuncea i-am răspuns: „Hai, o să mă duc la spital, să găsesc o soluţie.” Mă gândeam la internare, Nicu­lescu a spus că nu e nevoie de internare: „Vă duceţi înapoi, vă duceţi acasă!” Am venit acasă şi l-am sunat pe ofiţerul operativ: „Dragă, uite, raportez că am fost la spital, am un accident la un picior şi am piciorul în ghips. Nu pot să vin!” Punct! Şi cu asta am închis telefonul iar.

DS: Simţeaţi că este un act de curaj?

VS: Nu simţeam că e un act de curaj, ci simţeam că nu trebuie să mă bag în focul ăsta care nu mirosea a bine, de fapt nu era… mirosea rău, pentru că armata se băgase rău la…

DS: La Timişoara!

VS: …la Timişoara şi la Bucureşti, la Bucureşti se bă­gase râu, atunci, cu ce s-a întâmplat la Universitate… şi şoferul şi aghiotantul ştiau multe, au umblat noaptea prin oraş, s-au plimbat cu maşina şi ştiau ce s-a întâmplat. Cert este că, la un moment dat, m-am pomenit la uşă cu maşina, au venit şi au zis: „Vă cheamă tovarăşul Curticeanu”, deşi el, în cartea lui, parcă nu scrie nimica despre treaba asta, dar el a trimis maşina, a trimis maşina din ordinul lui Ceauşescu, care a întrebat: „Cine e aicea de la armată?” Nu mai era nimeni, Guşă era la Timişoara, nu venise!

DS: În afară de Ilie Ceauşescu, la conducerea armatei nu mai era nimeni?

VS: Nu, nu era! De ce? Pentru că eu i-am spus lui Milea în seara lui 20 – cât era? 20, 19, 20? – din 20, că n-am ce mai face la Timişoara şi vin la Bucureşti! „Nu! Mai stai, mai stai, că vine Dăscălescu, că vine Bobu…” ăia speriaţi!, pe care eu i-am scos la Timişoara, de la Comitetul Judeţean, cu paraşutiştii pe geam şi i-am suit direct într-o dubă şi i-am trimis la aeroport, altfel nu aveau cum să dispară, să iasă din sediul Judeţenei! Partea cea mai dificilă a fost momentul ăsta! Ei bine, de atunci am început să mă gândesc care va fi situaţia mea când ajung la Bucureşti. Nu mă gândeam la bine, mă gândeam la rău. Nu mă gândeam că voi primi o însărcinare ca să apar în acţiune cu drept de comandant… mi-am zis apoi că precis o să se spună de ce n-ai venit şi de ce n-ai…? Şi intri la judecata de apoi. De aia am scris unde­va, în însemnările mele, că am fost de două ori între două plutoane de execuţie, la Timişoara între revoluţionari şi partid, la Bucureşti între partid şi armată. Două plutoane de execuţie! Pentru că eu, la Timişoara, ca să nu mai fac altă revenire, când au început masele, pe ziua de 19, să iasă din uzine şi aveam de la comisiile militare — şase erau —, în capul coloanelor muncitoreşti… eram într-o încăpere din spatele biroului primului-secretar, împreună cu ministrul adjunct al Justiţiei — Brahaciu — şi procurorul adjunct al procurorului general, Diaconescu.

DS: Da!

VS: Şi eu atuncea mi-am scris demisia, pe care am motivat-o prin faptul că nu sunt de acord ca armata să se opună brutal unei mişcări care este reală!

DS: Asta era la Timişoara?

VS: La Timişoara! Le-am arătat scrisoarea, şi Brahaciu a zis: „Tovarăşu’, cu ce aţi scris, v-aţi încheiat viaţa! Vă condamnă în tribunal… În stare de urgenţă! Nici să nu o arătaţi, daţi-o deoparte, aruncaţi-o!” Diaconescu l-a aprobat şi mi-a dat acelaşi sfat!

DS: Către cine era scrisoarea, memoriul, demisia asta?…

VS: Către preşedinte! Către Ceauşescu! Era de fapt un raport militar. Şi atunci m-am dus în WC-ul camerei de odih­nă a primului-secretar, am rupt raportul şi am tras lanţul… Îmi pare rău şi astăzi că am tras lanţul… trebuia măcar să păstrez raportul… dar atuncea, nu ştiam ce se va întâmpla, apropo de cele două plutoane de execuţie.

DS: Dar ultimul act de la Timişoara care a fost? Înainte de a pleca cu avionul?

VS: L-am refuzat pe Coman care mi-a spus că: „Te-a numit comandantul militar al oraşului Timişoara, trebuie să citeşti decretul prin care se declară starea de necesitate!” Şi am spus: „Nu se poate, în momentul ăsta piaţa e plină, dacă ies în faţă şi citesc acest decret, explodează şi ne dărâmă! Eu nu-l citesc! Lăsaţi până mâine dimineaţă, când se mai potolesc, în timpul nopţii, dimineaţa se retrag, nu mai stau şi atuncea o să vedem!” Şi atuncea am plecat la… m-am dus să mă odihnesc la căminul Partidului, unde eram cazat, şi de acolo am plecat direct la Spitalul Militar… Am sosit la Spitalul Militar, unde era medic de gardă chiar comandantul spitalului: „Uite, dragă, ce s-a întâmplat! Sunt numit co­mandantul militar al Timişoarei…”

DS: Dar îl cunoşteaţi pe directorul spitalului?

VS: Îl cunoşteam, aveam încredere, am mers pe încre­dere, în general, şi nici nu am avut de ales. „Eu nu pot şi nu sunt de acord să fiu comandantul militar! Găseşte-mi o so­luţie să stau până la prânz să dorm!” Şi a zis: „Gata!” Mi-a făcut un consult, mi-a făcut o foaie de observaţie că am o criză de vezică biliară, nu ştiu ce, mi-a făcut o injecţie şi am dormit până la ora unu după prânz. Între timp, a dat telefon Coman: „Unde e ăsta?” Şi doctorul spunea: „E în tratament la noi, doarme, nu poate să vină!” Şi pe la ora două, după ce m-am trezit, m-am dus înapoi la Partid. Între timp, Coman îl pusese pe Chiţac comandant militar: „Du-te şi citeşte tu!” i-a ordonat, şi Chiţac a citit de la balcon, afară, în faţa mulţimii, decretul care a declarat starea de necesitate. Cum am venit la Partid, am pus mâna pe telefon şi am dat telefon lui Milea, aşa şi pe dincolo… că e stare de necesitate şi eu vreau să vin la Bucureşti. Zice: „Mai stai, că o să-ţi dau eu răspuns până pe la ora şase.” Şi de-abia pe la şapte seara mi-a spus: „Poţi să vii!” Şi atuncea eu am plecat, spunându-i lui Coman că mă cheamă ministrul. Coman n-avea ce să îmi facă, el nu s-a băgat în treaba asta, aşa că m-am dus la avion, piloţii mă aşteptau…

DS: Era pregătit avionul?

VS: Venise cu noi şi aşteptau dispoziţia mea.

DS: N-aţi dat piloţilor telefon înainte?

VS: Da, am dat telefon. Am venit la aeroport, m-am suit în avion şi am plecat… era, cred, nouă seara când am plecat. Am plecat pe întuneric. Nouă seara. Era deja iarnă, când se întunecă devreme şi am ajuns pe la două noaptea la Bucureşti, nu mai ştiu, de aia nu-mi dau seama exact de ora plecării, dar există foaia, am cerut-o eu odată, foaia de zbor, de la decolare până la aterizare, şi cine compunea echipajul avionului de la Timişoara. La Bucureşti, m-a aşteptat aghio­tantul, locotenentul Mateiciuc, şi cu şoferul şi ei mi-au spus ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii, care este starea de spirit a populaţiei, pentru că eu n-am văzut la televizor chestia cu ruperea aceea între discursul lui Ceauşescu şi acel uriaş huoo, agitaţia din piaţă şi aşa mai departe… toate treburile astea. M-am dus acasă şi am discutat cu soţia. Ea mi-a spus ce mi-a spus, că deja nu se ştie ce se va întâmpla, că e incertă treaba. La ora aia, nu se ştia care va fi starea viitoare, vor rezista, nu vor rezista, sunt în stare să resta­bilească regimul sau se duce de râpă mai departe… ceea ce de fapt s-a şi întâmplat.

DS: Şi în birou, la Ministerul Apărării, în Bucureşti, cine a tăiat ghipsul?

VS: Un locotenent-major a venit cu un cleşte…

DS: Doctor?

VS: Da! Au asistat mai mulţi… Deoarece aveam ţinuta militară la birou, m-am îmbrăcat militar şi, într-o jumătate de oră, am redevenit militar… L-am scos pe Ilie Ceauşescu din birou, pentru că vroia să stea acolo, şi i-am spus: „Du-te, domnule, de aicea!” Până la urmă, l-am băgat în camera ofiţerului de serviciu şi am pus să fie păzit şi i-am spus: „Să stai acolo, în linişte!” Era într-un fel, dacă vreţi, în stare de arest la… Pe urmă am semnat nota telefonică, cele­bra notă prin care dădeam ordin armatei să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale, şi am semnat-o în calitate de prim-adjunct al ministrului, pentru că nu accep­tasem aşa-zisa numire a lui Ceauşescu, când am ajuns la el şi mi-a spus că: „Te-am pus în locul lui Milea!”

DS: Deci, ăsta a fost primul dumneavoastră act scris la Revoluţie, în calitate de comandant al armatei.

VS: Primul act scris!

DS: Să ne întoarcem iar la prima întâlnire cu Ceauşescu. Atunci Elena Ceauşescu a avut iniţiative? Ea a cerut armatei să tragă?

VS: Să vină armata să cureţe piaţa! Cam aşa a fost nuanţa! Ce înţelegi prin curăţat piaţa? Că armata nu vine cu mătura!

DS: Deci poate să se înţeleagă şi să trageţi în ei, să-i curăţaţi?

VS: Se poate! Probabil asta au văzut-o la chinezi, când au curăţat Piaţa Tien-an-men! S-au aşezat în faţă tancuri şi a trecut tancul peste studenţi şi i-a curăţat! După ce i-a curăţat pe unul, doi, ceilalţi n-au mai stat în faţa tancului!

DS: Spuneţi-mi, acum, când aţi luat prima dată legătura cu Iliescu, după evenimentul ăsta?

VS: Vreţi să vă spun ceva foarte interesant? Ne ştiam aşa, din relaţii publice. Odată l-am găsit, când controlam armata şi el era prim-secretar; l-am găsit, mi se pare, la Timişoara şi la Iaşi. După ce făceai controlul, te duceai la primul-secretar în vizită. Şi altă dată, era prin noiembrie 1989, e foarte interesant ce spun şi mulţi pot să lege, deşi era cu totul întâmplător…

DS: Noiembrie’89!

VS: …noiembrie ‘89, a fost un concert la Ateneu, cu Dan Grigore şi cu Caramitru. Concert dedicat lui Eminescu. Deci, era un recital. Dan Grigore cânta la pian o bucată foarte frumoasă. Eu stăteam cu soţia pe rândul patru, la capăt, şi în pauză, noi n-am vrut să ieşim afară din sală, iar Iliescu ieşea cu Nina, de pe rândul cinci sau şase, şi: „Bună seara…” şi povestea n-a avut nici o altă continuare, poate să zică cine ce-o vrea, acum, dar a fost o întâlnire cu totul întâmplătoare, dar a fost în noiembrie. A treia întâlnire a fost în momentul când Iliescu l-a în­trebat pe Sergiu Nicolaescu: „Ia vezi cine e la Ministerul Apărării Naţionale?” Şi atunci Sergiu mi-a dat telefon, eu cu Sergiu ne cunoşteam de pe vremea când făcea filmele alea teribile şi Coman spunea: „Dă-i atâţia oameni, dă-i atâta armament, dă-i cutare!”, şi eu dădeam ordine: „2 000 de oameni, nu ştiu ce, corturi, maşini etc, etc”, adică tot ce însemna logistica filmului cerută de Sergiu de la ar­mată, şi am rămas în relaţii bune cu el, de pe vremea când făcea aceste filme. Mie îmi plăceau filmele lui foarte mult! Am fost un mâncător de filme. La un moment dat aveam notate titlurile de la 3 600 de filme — ţara, studioul, actorii principali, bărbat şi femeie, şi regizorul, scrise în nişte caiete… 3 600 de filme văzute din 1952, când m-am căsă­torit, filme văzute cu soţia!

DS: Grozav!

VS: [] Deci, atunci, când mi-a dat telefon Sergiu Nicolaescu, i-am spus, deoarece deja ştiam ce se petrece la Comitetul Central, ştiam, le spusesem şi lui Guşă, şi lui Vlad să vină la minister, că de aicea se conduce armata şi ei nu vroiau să vină…

DS: Ei stăteau în Comitetul Central!

VS: …în Comitetul Central. De aicea s-a dus Guşă la Televiziune când a cerut armatei să intre în cazărmi, ordin pe care eu îl dădusem la ora 13.00, cu aproape trei ore înainte, scris, şi după ce Militaru, la ora 14.00, spusese la TV: „încetaţi măcelul!” La nouă şi ceva, când toată armata era în cazărmi şi ei habar nu aveau de nimica, Chiţac, care fusese comandantul Garnizoanei Bucureşti, numit de Milea, a venit şi el direct la Televiziune de la Timişoara şi a spus: „Ordon armatei în Bucureşti să facă, să dreagă…!”, adică ei vorbeau în neant! După părerea mea, care este subiectivă desigur, ei vroiau să-şi acopere activitatea ante­rioară, pentru că şi Vlad, şi Guşă erau membri în Comitetul Central, au fost membri ai Marii Adunări Naţionale, deci erau… eu n-am fost în nici o formaţiune mai mare decât Ministerul Apărării Naţionale. Din punctul ăsta de vedere, probabil că înainte a fost o reţinere faţă de mine şi nu m-au ales nicăieri. Se pare că aş fi fost propus pentru Congresul al XlV-lea, acolo, pe o listă, nu ştiu, însă mi-a spus cineva că m-au tăiat, spre fericirea mea, şi n-am mai ajuns în Co­mitetul Central. Deci, aşa am şi crezut eu tot timpul că Vlad a fost cel care l-a chemat pe Sârbu şi a filmat „Noaptea generalilor”. Deşi se pare că n-ar fi fost Sârbu şi ar fi fost unul Ionescu, tot de la Studioul Sahia. O regie a fost atunci. Vlad şi Guşă spuneau că au vorbit cu cutare şi cutare, dar eu cred că nu au putut să vorbească, pentru că o serie de legături spre armată erau atunci tăiate de mine, alea cu Securitatea. Atunci mi-a zis Vlad că, din cauza mea, nu a putut să-şi comande trupele şi că eu l-am trădat, iar când a venit la minister, cineva l-a potolit şi i-a spus… ori Iliescu, ori Voican: „Domnule general, v-a făcut bine că v-a tăiat legăturile!” De asemenea, momentul când era Televiziunea dezlănţuită şi aici, apropo de ce se spune de nehotărâre, despre om nehotărât, atunci l-am chemat pe generalul Pintilie, care a tăiat prima legătură prin telefonul operativ cu Securitatea şi l-am întrebat: „Domnule, se poate tăia şi Televiziunea?” Ei, aici vine momentul interesant: „Da, zice, se poate tăia, de la Palatul Telefoanelor, de sus!” Şi am stat, cred că vreun sfert de ceas… aşa… şi am spus: „Lasă domnule, să vadă lumea!” Mai bine să fie fereastra deschisă şi atuncea a apărut ăsta, cum îl chema, de la Televiziune,crainicul ăla…

DS: Brateş!

VS: Atunci i-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M. Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voi­can şi cu încă unul care, tot aşa, umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: „Nu intraţi aici cu armamentul, armamentul rămâne aici!” Atunci m-a întrebat Iliescu: „Care e situaţia?” şi eu i-am spus: „Eu pot să vă asigur securitatea şi liniştea şi vă pun la dispoziţie sala Consiliului Militar!”, iar eu am adus cu mine pe răposatul Apostoiu, care fusese secretar al Consiliului de Stat…

DS: Avocat?

VS: Da! Pe Apostoiu eu l-am adus şi am spus: „Dom­nule, folosiţi-l, că nu are nici un amestec, e bun tehnician, folosiţi-l pentru legislaţie!” A mai venit şi Munteanu, care pe urmă a ajuns ambasador la Washington, apoi la New York, trimis la ONU, unde a ajuns preşedintele Consiliului de Securitate… Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet — pot să le asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou. Dar, cu­noaşteţi, între timp s-a dat armament, nu ştiu cum a ajuns la gărzile patriotice, pe mâna tuturor, şi a ieşit o nenorocire cu atâţia împuşcaţi…

DS: Da, aşa e!

VS: …şi nu se mai ştia cine e terorist şi cine nu… Vă dau un exemplu foarte clar: la un moment dat, mi se spune că la Vila Lac 2 se aud mişcări în subsol şi că sunt terorişti, în subteran. Eu, care ştiam că acolo sunt nişte adăposturi nucleare, de care ştia în detaliu generalul Geoană, de la Apărarea Civilă am trimis pe aghiotantul meu cu maşina: „Du-te până la Geoană şi să lămuriţi, că nu e altceva.” Când el ajunge în Piaţa Aviatorilor unde e şi staţia de metrou, o echipă de tineri înarmaţi le ordonă: „Opriţi! Cine sunteţi?” Aghiotantul meu le spune: „Armata!” Şi ei strigă: „Armata e cu noi!”… şi se bucură şi încep să tragă cu armele în aer, ca la nuntă… cum aţi văzut de fapt şi la Bagdad cum s-a întâmplat… În momentul în care ăştia au început să tragă în aer, de la Televiziune a început să se tragă spre piaţă, probabil că cei de la Televiziune au crezut că se trage în ei şi au început să tragă în plin şi atunci în maşina mea a intrat un cartuş pe geam şi a rămas în bord şi încă unul direct în portbagaj, le-am avut pe amândouă. Şi atunci aghiotantul şi şoferul au plecat fugind. Nu ştiu dacă a mai murit cineva sau nu, dar focul de la Televiziune a fost declanşat de această salvă de bucurie, pentru că fie­care trăgea ca la nuntă!

DS: Mă interesează foarte mult prima întâlnire cu Iliescu! Asta a fost în biroul dumneavoastră?

VS: Da, în biroul meu!

DS: Deci, a venit şi cum l-aţi tratat? Ca un posibil con­ducător al Revoluţiei?

VS: Am considerat că este posibil să fie conducător… că e cel mai în măsură, deoarece eu ştiam că în clădirea fostului CC se încerca de către Dăscălescu, Verdeţ şi alţii să se organizeze noua conducere tot de tip comunist.

DS: Deci, să revenim. Când a fost momentul, clipa, secunda când aţi decis să alegeţi pe cine să invitaţi în minister şi să protejaţi în calitate de viitor „as” al unui joc politic crucial?

VS: E greu să alegi într-o răsturnare spectaculoasă a „ordinii” instaurate într-un regim socialist, timp de 50 de ani. „Asul” care să fie acceptat şi susţinut pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă să conducă într-o altă direcţie o ţară, o economie, să menţină un echilibru favorabil în relaţiile internaţionale, mai ales când te găseşti pe „falia” dintre două grupuri de state care au purtat un război rece, nu l-am găsit, poate, atunci când am ales şi nici eu nu mi-am asumat această grea răspundere. Mi-au reproşat unii, mult timp, că nu am preluat când eram la conducere, cu armata, pentru o anumită perioadă, conducerea ţării. Şi atunci, şi acum rămân cu acelaşi răspuns: „Nu era bine pentru că ţara mea avea şi are nevoie de un regim democratic, modern, după ce a trăit sub trei dictaturi: Carol al II-lea, Antonescu, comunistă! Regret, totuşi, că ne-am chinuit şi încă ne vom chinui…”

DS: Eraţi singurul om din ţară care deţineaţi atunci puterea şi aveaţi puterea să-i daţi importanţă lui Iliescu! Altcineva n-avea nici o valoare, dacă i se acorda importanţă!

VS: Aşa a şi fost! De aia a rămas întâi la minister, după care a plecat la Comitetul Central şi atunci i-am spus: „Nu mai plecaţi, domne, nu vă pot garanta o securitate, de-acum înainte plecaţi pe cont propriu…” Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noap­tea aia în minister.

DS: Şi aici a început el să stabilească primele legături la Ministerul Apărării Naţionale?

VS: I-am acordat încredere, ăsta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: „Ia comanda şi apucă-te de treabă!”, dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce vroia el, deci nu a fost o „te numesc şi ai grijă să faci de acum înainte… nu ştiu ce…” î

DS: Da, da, înţeleg!

VS: I-am lăsat libertate de mişcare deplină!

DS: Dar, recunoaşterea asta s-a coagulat în jurul lui… din toate părţile, fiind la Ministerul Apărării Naţionale.

VS: Pentru securitatea celor prezenţi şi a ministerului în sine, din ordinul meu se înconjurase ministerul cu blindate, cu Regimentul de Gardă… era acolo deja o fortăreaţă, de fapt… Aici a fost şi o greşeală a Direcţiei de Operaţii, s-a supraaglomerat la un moment dat, încât nu te mai puteai mişca, ceea ce a dus la ideea de defensivă şi, când au fost încercări izolate de atacare din faţă a ministerului, nimeni nu s-a dus după atacatori, ci au stat pe loc toţi, se apărau.

DS: Aţi ieşit în perioada asta de acolo? Sau câte zile n-aţi ieşit? V-aţi dus acasă?

VS: Nu! Până pe douăzeci şi opt… mi se pare… Am trimis acasă, pe 23 decembrie, un ofiţer cu 12 soldaţi, când mi-a spus soţia că se trage asupra casei mele, de undeva de pe un acoperiş.

DS: Bun! Şi în timpul ăsta Iliescu se interesa de soarta lui Ceauşescu, dacă ştiţi unde se afla, dacă…

VS: Atunci m-a întrebat, către seară, dacă şi ce ştim despre Ceauşescu. Nu, nu ştim, i-am spus. Apoi i-am spus: „Ştiu unde e! Am luat măsuri şi va fi bine păzit!” Atât i-am spus, nu i-am spus vezi că e la cutare şi în locul cutare.

DS: Câte ore aţi păstrat secretul capturării lui Ceauşescu?

VS: Cred că până către ora 24.00, pe 22 decembrie.

DS: La câte ore de la deconspirarea secretului aţi fost înlocuit?

VS: Pe 23 decembrie, către orele 18.

DS: Cine şi când v-a informat despre capturarea lui Ceauşescu?

VS: Am ţinut legătura cu comandantul aviaţiei, ge­neralul Rus, pe care l-am întrebat de la M.Ap.N., către orele 12,30-13,30, unde este elicopterul şi mi-a dat de­taliile cunoscute: Snagov spre Târgovişte, faptul ca Maluţan, pilotul, le-a spus că zborul este periculos şi i-a lăsat pe şosea, în apropiere de oraş. Nu mi-amintesc precis ora la care colonelul Kemenici mi-a raportat telefonic, direct la minister.

DS: Ce i-aţi ordonat lui Kemenici când vi s-a raportat capturarea?

VS: „Ia măsuri de pază, o să-ţi trimit întăriri de la vână­torii de munte şi de la tancuri.”

DS: Şi acum să ne întoarcem din nou. Cum şi când aţi aflat că ei au luat decizia ca să-l judece, să-l …

VS: Asta a fost abia pe 24! Pe 23 spre 24. Abia pe 24dimineaţa, mi s-a…

DS: Ei s-au întâlnit acolo? În ce sală?

VS: În sala de consiliu a ministerului, dar, la un moment dat, se duceau în baia cabinetului ministrului: de multe ori l-am auzit pe Voican care spunea că s-au dus acolo ca să nu fie interceptate convorbirile lor…

DS: Nu aţi participat la deliberarea asta?

VS: Nu, nu am participat!

DS: Eraţi în biroul ministrului?

VS: Da, eram în biroul ministrului. La un moment dat, a venit Iliescu, a ieşit din camera din spate, eu eram pe scau­nul ministrului şi s-a apropiat, aproape conspirativ, şi zice: „Dragă, ca să fie bine, l-am numit pe Militaru ministru al Apărării.” M-am ridicat şi… Poftiţi! După aia am luat loc… şi mi-a sărit puţin ţandăra… Şi zice: „Nu, nu, stai aicea!” zice: „Te rog, stai aicea, că eu până o să cunosc care e situaţia, până intru în temă şi aşa mai departe… rămâi aici!”

DS: Deci, amical, aşa?

VS: „Amical”!

DS: Şi când v-au chemat să vă spună că au luat decizia cu privire la Ceauşescu, tot aşa au venit?

VS: Nu… eu deja plecasem, m-am dus la mine…

DS: În ce birou?

VS: În departament! Am plecat din localul acela, m-am dus în localul celălalt, într-un local care era la vreo sută de metri, unde se afla Departamentul de înzestrare a Armatei.

S: În locul dumneavoastră a rămas…

VS: Militaru, da!

DS: Îi predaseţi tot?

VS: Nu i-am predat nimica! Eu n-aveam ce să-i predau! Scaunul şi aşa mai departe… şi nici lui Militaru nu i-am spus unde este Ceauşescu..

. DS: Dar n-a întrebat?

VS: N-a întrebat unde… Îi spusesem doar lui Iliescu: „Ceauşescu este sub pază şi ştiu unde e şi o să vă spun când este cazul!” Şi atuncea, dimineaţa, pe 24 decembrie, cred, mi-au spus să organizez deplasarea unui grup de magistraţi… la locul unde era Ceauşescu. Am ordonat generalului Rus, comandantul Aviaţiei, să aducă pe Stadionul Ghencea, pe te­renul alăturat, cinci elicoptere şi cu acestea câţiva paraşutişti de la Boteni. Apoi i-am cerut generalului Dafinescu, care era şeful Logisticii, să-mi aducă patru metri de mătase galbenă de drapel şi el m-a întrebat ce fac cu ea?… I-am spus că îmi tre­buie mie şi am făcut-o pachet şi am băgat-o la mine în sertar. Peste câţiva ani, într-un interviu în franceză pentru revista Paris Match, Petre Roman a spus că el a fost cu ideea acestei eşarfe galbene care a fost de fapt semnalul de recunoaştere între mine şi colonelul de atunci, Kemenici, comandantul unităţii de la Târgovişte, unde familia Ceauşescu era sub pază întărită, tot din ordinul meu, cu o companie de vânători de munte şi o companie de tancuri de la alte unităţi.

DS: Când v-aţi întâlnit cu Iliescu să vă spună că au luat decizia?

VS: Nu a spus că a luat decizia, a spus aşa: „Te rog, organizează ca să te deplasezi la Târgovişte”, şi atunci i-am spus că acolo am întărit paza…

DS: La ce oră i-aţi spus?

VS: Pe 23 către 24, noaptea!

DS: Noaptea?

VS: Da!

DS: Deci, atunci, în noaptea aceea, au luat ei decizia?

VS: Cred că atuncea, pentru că dimineaţă mi-a spus: „Uite, am luat aşa, aşa şi aşa… Te rog…”

DS: A venit Iliescu în birou la dumneavoastră?

VS: Nu! Revenisem eu în biroul ministrului!

DS: Şi era şi Militaru de faţă?

VS: Da, era şi Militaru de faţă!

DS: Şi… „Am luat decizia…”

VS: Da, Iliescu mi-a spus: „Să se facă judecata pentru că mi-e teamă că altfel vom ajunge la un război civil! Vedem că sunt multe focare care… În ţară, de rezistenţă şi “…terorismul care era în floare…

DS: Peste tot!

VS: înflorit şi de noi, şi ne-am împuşcat şi singuri! Asta vă spun cu toată răspunderea! Vă dau un exemplu foarte clar: ministerul era într-o clădire, înconjurat cu armata care îl apăra, într-un dreptunghi; pe o latură avea, către spate, Ghencea, cimitirul Ghencea şi Ghencea civil, dincolo erau şoseaua şi clubul Steaua, autobaza Ministerului Apărării…. În partea asta, în stânga, latura dinspre centrul oraşului, peste multe clădiri, era Academia Militară, de aici din curtea mi­nisterului s-a tras… şi trăgeau unii pentru că se zicea că umblă teroriştii pe acoperişuri…

DS: Da!

VS: …şi unele gloanţe chiar şi de calibre mai mari se duceau aproape 2 km, spre Academie… şi aşa au murit oameni nevinovaţi de la Academie, de la Clubul Steaua, de la Autobază… împuşcaţi de cei care trăgeau în mod haotic… De exemplu: arma automată de tip AKM bate cam 800 de metri, iar o armă de pe transportorul blindat bate cam 1,5 kilometri. Dacă trăgea un militar din stânga, ceilalţi trăgeau fără nici un ordin, deoarece militarii erau şi panicaţi…

DS: Aşa s-a întâmplat şi la casa mea din Cotroceni… eram în curte, de vorbă cu doi vecini, numai gardul ne des­părţea, în faţa casei, dimineaţa, şi, în timp ce vorbeam şi se trăgea din toate părţile prin Bucureşti, eu îmi spuneam „unde sunt eu, nu ajunge nici un glonţ” şi eram liniştiţi… şi, în timp ce vorbeam, aud odată, pac! Şi la picioarele mele a căzut un glonţ…

VS: Dar v-am spus că s-a tras şi asupra casei mele… şi atuncea soţia a spus militarilor trimişi de mine: „Mai căutaţi, că se trage de undeva din partea aia…” Se trăgea lateral… pac! Iar pac! Deci un trăgător izolat! Şi au găsit în podul unei case, şi îmi pare rău şi astăzi că am fost ocupat din­coace, la minister, nici nu am dat prea multă importanţă, un tânăr de la gărzile patriotice, care primise ordin să tragă în casa mea, spunându-i-se că acolo sunt terorişti… Casa mea!? Soţia mea stătea în subsol şi toţi cei din casă cu ea erau speriaţi de tensiunea zvonurilor cu teroriştii. De reţinut că, în 1989, armata, din ordinul lui Ceauşescu, avea aproximativ 80 000 de militari în economia naţională, agricultură, construcţii, care nu erau instruiţi, iar legăturile armatei erau foarte proaste.

DS: Să revenim la povestea noastră… Deci Iliescu a venit şi v-aţi întâlnit în sala de consiliu?

VS: Nu, eram în birou…

DS: în biroul lui Milea?

VS: Eu nu m-am dus în sala de consiliu…

DS: în biroul lui Militaru?

VS: Militaru…. Şi a venit Iliescu, a venit…

DS: Singur?

VS: Parcă era şi Brucan… ne-am aşezat la masa minis­trului… „Uite, noi am organizat un grup ca să vă duceţi la… la Târgovişte!” Am întrebat: „Câţi oameni?” „Păi, o să vină un grup de la Tribunalul Militar, un grup o să vină de la avocaţi, o să le spunem noi unde să vină…” I-am spus să vină la Clubul Steaua, dincolo de terenul de fotbal… era terenul unde clubul vroia să facă un teren de atletism şi acolo am dat ordin să vină elicopterele.

DS: Atunci aţi hotărât când să se plece la Târgovişte, în momentul acela?

VS: Da, am spus să plece din… deci era noaptea, 24 spre 25… Am spus: „Trebuie să ajungem pe la ora 10.00, deci trebuie să fim plecaţi din Bucureşti pe la ora 9.00.“

DS: Zece noaptea?

VS: Nu, zece ziua!

DS: Deci discuţia asta avea loc noaptea?

VS: Noaptea de 24 spre 25!

DS: Şi urma ca dimineaţa la nouă să plecaţi?!

VS: Da!

DS: Dar el, Iliescu, v-a spus: „Mergeţi acolo, faceţi pro­cesul şi-l executaţi?”

VS: Nu, nu, n-a spus!

DS: Dar ce a spus?

VS: Că o să se facă o judecată şi trebuie şi o soluţie „Ca ei să dispară”… ăsta a fost cuvântul!

DS: Ca ei să dispară?

VS: „…pentru că aşa vom reuşi să stingem rezistenţa care există la ora actuală şi…”

DS: Şi numai el vorbea?

VS: Da, el… şi a mai intervenit, cred, şi Brucan, cred că Brucan!

DS: E mai vorbăreţ!

VS: Da!

DS: Asta era soluţia: ca ei să dispară!

VS: Am ajuns la Gelu Voican. Chestiunea în care a zis că el a aranjat treaba… iar eu numai să spun locul şi… Mie mi se pare că şi acum susţine că el a făcut o treabă…

DS: Şi v-a împuternicit, atunci, ca să organizaţi…

VS: …deplasarea… să fac deplasarea la Târgovişte, asta a fost ideea, dar, deja, în elicopter, am aflat de la procu­rorul Voinea, înainte de aterizare, care era concluzia finală, execuţia…

DS: Dar colonelul Popa unde era?

VS: Despre Popa, că este şeful completului militar de judecata, care era în alt elicopter, am aflat jos, când am ajuns la Târgovişte.

DS: Dar când aţi ajuns acolo, aţi devenit şeful acestui colectiv, al acestui…

VS: Din punct de vedere organizatoric, da! Am ajuns… şi Măgureanu a venit atunci şi Gelu Voican Voiculescu a venit, dar în alt elicopter.

DS: Pe paraşutişti când i-aţi luat?

VS: Păi, am făcut o oprire la Boteni…

DS: Cu elicopterele?

VS: …unde aveau ei unitatea de paraşutişti…

DS: Şi i-aţi urcat în elicopterul dumneavoastră?

VS: …şi i-am urcat pe toţi şapte în elicoptere.

DS: Ei erau pregătiţi sau le-aţi spus atunci, la sosirea laTârgovişte?

VS: La Boteni, le-am dat ordin numai să se pregătească să mă însoţească pe mine…

DS: Dar nu le-aţi spus că trebuie să facă o execuţie?!

VS: Nu! Doar când am aterizat!

DS: Le-aţi spus lor?

VS: Nu, numai lui Boeru care comanda grupul de paraşutişti…

DS: Deci, dumneavoastră ştiaţi că trebuie să organizaţi şi executarea lor?

VS: Că ăsta va fi finalul!

DS: Da, şi atunci v-aţi luat şi executorii din drum?

VS: Da, da! Dar i-am luat, precizez, şi pentru secu­ritatea noastră, pentru că nu ştiam care e starea de spirit la Târgovişte.

DS: Când le-aţi spus adevărul paraşutiştilor despre mi­siunea lor?

VS: Paraşutiştilor?

DS: …că din şapte să se aleagă ei…

VS: … să se aleagă, trei…

DS: …trei?

VS: .. .care să fie, posibil, pentru misiunea finală!

DS: Şi ei au înţeles pe cine vor executa? Ei n-au întrebat?

VS: Încă nu!

DS: Nici nu le-aţi spus cine!

VS: Nu le-am spus atunci, de abia când i-au scos pe cei doi din…

DS: …TAB!

VS: …din TAB. Apoi i-am introdus într-o cameră, am pus doctorul să le facă vizita medicală…

DS: Deci aţi început organizarea completă din proprie iniţiativă!?

VS: Eu… cu Voican şi cu Popa am stabilit cam cum să fie sala aranjată… Mi se pare că atunci Măgureanu a zis: „Stăm şi noi aicea…” şi am pus mesele alea lateral…

DS: Da!

VS: …unde s-a stat la masă. Cam asta a fost şi ce mai era în detaliu… a, unde să stea judecătorii şi unde avo­caţii… După aceea i-am spus lui Kemenici să stabilească din unitate ofiţerii ceruţi de Popa pentru completul de judecată…

DS: Şi Kemenici a înţeles, atunci, că e vorba de jude­carea lor!?

VS: Atuncea a înţeles el, că el până atunci credea că Ceauşescu este comandantul suprem şi trebuie apărat!

DS: Şi când a înţeles, înainte de execuţie?

VS: Cred că atunci… atunci!

DS: Dar n-aţi vorbit cu el despre asta? Era totul tacit, toată lumea înţelegea despre ce era vorba?

VS: .. .adică era un subiect subînţeles…

DS: …subînţeles!? Bun! Şi v-aţi programat un timp pen­tru proces?

VS: Nu, n-am… nu-mi dădeam seama nici eu cât o să dureze procesul!

DS: Aţi ştiut unde vor fi executaţi când aţi stabilit sala de judecată?

VS: Nu, când organizam sala şi, deoarece camera pe unde se intra în sală era în reparaţii, am ieşit iară afară, la aer…

DS: Şi atunci aţi inspectat locul?

VS: .. .uite, aici ar putea.

DS: Cu cine aţi vorbit despre asta?

VS: Numai cu căpitanul Boeru de la paraşutişti!

DS: Lui i-aţi spus: „Vezi, măi, că aici va fi…”

VS: …zic: „Uite, zidul ăsta e bun pentru final!”

DS: Şi după aia aţi intrat la proces?

VS: Nu! Trebuia să le spun şi piloţilor, să fie atenţi că, după ce se termină treaba aicea, decolăm imediat…

DS: Şi s-a terminat procesul!

VS: Eu am ieşit, n-am asistat la busculada aceea din interior, cu soldaţii care i-au legat…

DS: Dar cine a dat ordin cu legarea?

VS: Cred că a fost din propria iniţiativă a paraşutiştilor, în orice caz…

DS: Nu ştiţi cine a dat ordin ca să-i lege?

VS: Nu s-a dat nici un ordin, nu am auzit asemenea ordin, nici nu ştiu cine i-a legat… eu am ieşit afară atuncea, mă ui­tam din nou la… un ofiţer, nu ştiu cine era, un căpitan, căruia i-am ordonat să-mi aducă repede nişte foi de cort… aicea e momentul cel mai important… că nu s-a dat nici un ordin: „Trageţi!”

DS: Dar nu vă pregăteaţi să ziceţi: „Foc!”

VS: Paraşutiştii au deschis focul fără nici un ordin!

DS: Dar eraţi pregătit să spuneţi „foc!”?

VS: Nu, dragă!

DS: Să ordonaţi „foc!”?

VS: Nu, nu am simţit nevoia să…

DS: Dar nu vă gândeaţi că trebuie să comande cineva „foc!”?

VS: Păi, nu m-am considerat obligat… ofiţerul care co­manda paraşutiştii …

DS: El trebuia să comande „foc!”?

VS: … trebuia să comande şi… el a tras…

DS: Şi ce aţi făcut? V-aţi aşezat şi aţi aşteptat să vină condamnaţii?

VS: Eu m-am dus către elicoptere…

DS: Da!

VS: …şi am asistat la spectacol, de acolo, groaznic, ace­la… că ăia i-au dus la perete şi… s-au retras câţiva paşi înapoi şi au început să tragă…

DS: Dar el ajunsese la perete?

VS: Ajunseseră amândoi!

DS: Şi amândoi….

VS: El avea cam vreo doi metri de perete…

DS: Când a început să se tragă…

VS: S-a tras complet, muniţia care era în încărcător.Aproximativ, cred, 20 de cartuşe fiecare!

DS: Ei au apucat să zică ceva înainte?

VS: N-am auzit nimic!

DS: Dar se spunea că au cântat „Internaţionala”?

VS: N-am auzit nimic! Pe cuvântul meu că n-am auzit nimic, atunci.

DS: Singurul om lucid era generalul Stănculescu?

VS: Ştiu că după aia s-au prăbuşit!

DS: El s-a rupt de la mijloc…

VS: …s-a rupt, da… exact, pentru că s-a tras, aşa, în disperare, de către toţi trei paraşutiştii, adică cel puţin 30-40 de cartuşe au intrat în ei.

DS: .. .în fiecare… Dar au ţipat, au urlat?

VS: Nimic!

DS: Doamne, şi vă uitaţi la ei?

VS: .. .a fost atât de repede…

DS: Se vedea bine?

VS: Păi, uitaţi-vă şi..* (* în prezenţa editorului, Enculescu, venit la mine să-l cunoas­că pe general, acesta relatează, provocat intenţionat de mine, scena, interpretând-o pur şi simplu la fel ca acum două luni, în ziua când făceam interviul. E îmbrăcat general de armată, special pentru fotografia pe care o vedeţi pe copertă, şi, cu mobilitate surprinzătoare în raport cu vârsta, cade în genunchi pe covor, în faţa noastră, frânt brusc, ca şi când ar fi fost electrocutat de salva nimicitoare a gloanţelor izbucnite din ţeava pistoalelor-mitralieră, cu capul spre mâna dreaptă, şi se prăbuşeşte pe spate!) – Aşa a căzut – zice, ridicându-se alert şi stând în picioare înalt, elegant, în uniforma de gală, întinerit parcă, şi adaugă: şi aşa stăteam eu, îmbrăcat aşa, cu o stea mai puţin decât acum pe epoleţi – general-colonel – şi urmăream execuţia!În faţa elicopterului, lateral; pe­retele în dreapta, în stânga trăgătorii.

DS: Era ziua?

VS: Era ziua, era la prânz, era două şi jumătate!

DS: Bun!

VS: …se vedea ca…

DS: Şi v-aţi uitat liniştit… şi eraţi îmbrăcat militar…

VS: Eram îmbrăcat în costumul de general, cu cămaşă albă, aşa cum îl vedeţi pe copertă, în talie, singura deosebire era că atunci aveam trei stele, nu patru. M-am uitat… eram în faţa elicopterelor şi…

DS: V-a întrebat cineva ceva?

VS: Nu a întrebat nimeni nimic!

[]

DS Cine participa la masă?

VS: îmi amintesc de Măgureanu, Voican, colonelul Popa, maiorul Florescu Mugurel, avocaţii Teodorescu şi Lucescu, operatorul de televiziune şi câţiva din conducerea clubului, colonelul Gavrilă, colonelul Gaţu…[]

DS: Când v-aţi dat seama că este Crăciunul? În timpul cărui fel de mâncare?

VS: Când am intrat şi am văzut bucatele de Crăciun pe masă.[]

DS: De la coborârea din elicopter, v-aţi dus direct la masă?

VS: Da!

DS: Până în momentul acela, s-a făcut de la Târgovişte, sau din elicopter, vreo legătură cu grupul civil de la Minis­terul Apărării, să-l numim aşa, grupul civil de la Ministerul Apărării Naţionale, grupul cu Iliescu, cu…

VS: N-a fost nici o legătură! De abia când am coborât, i-am spus eu comandantului Clubului Steaua… era colonelul Gavrilă… dacă poate să-mi facă legătura… A spus că nu poate de acolo… Eram într-o sală, pe la tribuna a doua, şi m-a invitat să merg, să vorbesc de la el din birou…

DS: Şi v-aţi dus acolo?

VS: Acolo m-am dus şi am vorbit şi l-am găsit pe Militaru

DS: Şi i-aţi raportat lui Militaru?

VS: Şi i-am spus: „Uite, domne, ne-am întors!”

DS: Asta a fost tot?

VS: Asta a fost, da!

DS: Şi el a întrebat ceva?

VS: N-am spus mai mult, n-am spus pentru că nu vroiam să ştie mai mult! Am spus: „S-au rezolvat toate problemele conform programului care s-a stabilit la Bucureşti!”

DS: Şi el a mai zis ceva?

VS: N-a zis nimic!

DS: Şi după asta v-aţi dus la masă?

VS: După aceea m-am dus la masă.

DS: Şi după masă v-aţi dus la birou direct?

VS: După masă, am plecat la birou, da!

DS: Şi acolo când aţi ajuns v-aţi mai dus să vă întâlniţi cu cineva din grupul civil?

VS: Acolo, am dat casetele care erau filmate…

DS: Şi erau la dumneavoastră?

VS: Da! Atunci ei au intrat la discuţie iar, în spate, şi au stabilit, eu n-am fost prezent, cine să se ducă la Televiziune, ce să facă, ce să dea din casete, eu un singur lucru am spus: „Nu daţi toată caseta, că suntem şi noi acolo şi nu vreau ca să se deconspire cine a fost de faţă! Daţi numai fragmente reprezentative!” Şi reprezentativul… lipsea… lipsea tocmai fi­nalul! Deci, nu se putea vedea ce s-a întâmplat… o tăietură mare, aşa, ca un mal care s-a dărâmat şi dincolo nu se mai ştia nimic, nu se mai vedea nimic, nici o imagine.

DS: Şi a rămas aşa?

VS: A rămas aşa, pentru că, atunci când s-a dus Sergiu Nicolaescu la Televiziune, a fost scandal mare între Sergiu Nicolaescu şi cei de la TV…

DS: Da!

VS: …şi până la urmă au avut convorbiri telefonice… Nicolaescu cu Iliescu şi s-a hotărât să se dea caseta integral, dar prima reprezentare a fost varianta scurtă, secvenţială, în care…

DS: Dar exista filmat momentul în care…?

VS: Exista numai momentul când erau ei jos! Ceea ce a făcut ca pe urmă… un regizor francez să spună că au făcut ceva trucat, că nu e căderea firească a unui om care e îm­puşcat, că nu trebuia să cadă aşa, că acolo este ceva neclar şi nu este ceva real… ceea ce nu mai avea nici o importanţă, că acum fiecare a început să-şi dea cu presupusul. Din afară, de la mii de kilometri, când spui ceva, când ştii că a fost altceva, nu mai are nici un rost!

DS: În perioada asta cât aţi stat la minister, până la numirea lui Militaru şi după numirea lui Militaru, v-aţi în­tâlnit cu membrii grupului civil?

VS: În primul rând, numirea lui Militaru a fost pe 23, spre deosebire de ce au spus unii, că a fost pe 24! Militaru a fost numit pe 23! Numărul doi, a doua treabă, a doua pro­blemă: s-a făcut acea numire în culise, iar eu am fost pus în faţa unui fapt împlinit! Iar când am vrut să mă ridic de pe scaun să-l pun în loc pe Militaru, Iliescu a spus: „Nu, nu, stai pe loc; dumneata, totuşi, cunoşti foarte bine toate problemele şi mai rămâi acolo!”, adică a fost un fel de bâlbâială.

DS: V-aţi întâlnit cu ei şi cu altă ocazie, în aceste zile? Cu grupul civil?

VS: Păi, au intrat şi au ieşit, în şi din biroul ministrului, de câteva ori! Prin biroul ăsta intrau şi, deci, prin biroul ăsta se trecea în camera din spate, care era sala de mese, sala de odihnă a ministrului şi se duceau în sala consiliului de conducere al ministerului.

DS: Şi unde stăteau ei, unde aveau, ca să zic aşa, biroul!?

VS: în sala de consiliu, iar un grup restrâns intra din când în când în baie, motivând că se feresc să le fie ascul­tate convorbirile. Ăsta era sfatul ţării în zilele alea!

Am vrut să-i scap de mulţime, dar în acelaşi timp am vrut sa scap şi mulţimea de ei []

DS: Să vă agitaţi?! În momentul când Ceauşescu a făcut acea trimitere la „cel care e de faţă”, aşa ca în Cina cea de taină şi „unul din ei este aici de faţă”… trădătorii lui, aţi simţit, aţi înţeles că se gândeşte la dumneavoastră?

VS: L-am ignorat! Am înţeles, dar a fost ca la ping-pong: el mi-a trimis semnale, eu le-am ignorat! Dar…

DS: Nu v-a afectat?

VS: Nu m-a afectat!

DS: Nici mai târziu?

VS: Nici mai târziu! []

DS: Acum aş vrea să vă întreb încă o dată, dacă …

VS: Dacă ar fi vorba să luăm acuma istoria înapoi cu 15 ani, ei aveau o şansă, când le-am spus să plece cu eli­copterul ca să scape de furia mulţimii… că ăsta a fost de fapt momentul care a fost sau ultimele cuvinte care i-au convins că trebuie să plece, le-am spus: „Puteţi fi linşaţi!” Atunci am avut senzaţia că l-am rupt pe Anteu de pământ! Şi când au plecat cu elicopterul, aveau multe şanse să se ducă în toate părţile! Dacă n-au ştiut să-şi aleagă şansa cea mai bună, cu atât mai mult nu m-am simţit eu în… Mulţi au spus chiar despre acest episod că „Stănculescu ar fi vrut să-i scape!” Am vrut să-i scap de mulţime, dar în acelaşi timp am vrut sa scap şi mulţimea de ei! Mi se pare mai importantă treaba asta!

[] DS: 15 metri? Eraţi singurul martor, în afară de executanţi!

VS: Deci, eram în faţa elicopterelor şi cred că în eli­coptere erau deja piloţii, care au văzut şi ei scena, sigur. Eram în faţă, în picioare… Ieşirea lor a fost făcută oarecum agitat, pentru că a fost o prostie din partea celor care au vrut să-i bruscheze, nu era cazul! Dar orişicum, când au ieşit cu această agitaţie, între ei şi cei pe care îi duceau, i-au dus către perete şi au ieşit cei trei paraşutişti sau au ieşit din partea stângă a mea, cum priveam scena, şi au tras fără comandă, efectiv! Deci, focul s-a deschis simultan şi fără comandă, unu la mână! Doi: nu pot să spun că a fost unul care a tras ochit sau altul mai puţin ochit. Plaja de muniţie care s-a tras era atât de largă, încât nu trebuia ochit pe zona respectivă, ci s-a tras efectiv din umăr sau de sub braţ! Cei trei paraşutişti erau buni trăgători! Apoi, aproape instan­taneu, i-am văzut pe amândoi cum s-au rupt efectiv şi au căzut pe spate din forţa loviturilor, e clar… Este o lovitură simplă, când porneşte o masă de gloanţe… S-au frânt, efec­tiv s-au frânt, deoarece zona a fost, de jos până sus, aco­perită cu muniţie!

DS: Bănuiţi, ştiţi, aţi aflat sau v-aţi interesat cam câte cartuşe s-au tras?

VS: E simplu: 20 ori 30, 60, din care, zic eu, cel puţin 20 au plecat spre fiecare!

DS: Spre fiecare!

VS: Doi: eu am strigat la medic să se ducă să constate moartea lor, deşi eram convins, dar asta era mai mult pentru a încheia un moment căruia trebuia să-i dai valoare tehnică, dacă vreţi, de constatare a morţii celor doi, şi eu am fost cel care am strigat pe urmă: „Aduceţi foile de cort!”… Uita­seră! Era lumea zăpăcită, dar oricum… vă închipuiţi simţi­rile celor care au văzut… Kemenici, săracul, a crezut la început că, Doamne, comandantul suprem va fi salvat! Asta a fost credinţa lui şi aşa a şi declarat!… şi am strigat: „Adu­ceţi foile de cort!” I-au împachetat şi eu am dispus: „În eli­copterul acela, puneţi-i!”

DS: Până să strigaţi „aduceţi foile de cort!” a fost o secundă, două, trei, zece, când a fost linişte, după salvele respective? Ce sentiment aţi avut?

VS: S-a rupt ceva între două lumi!

[] DS: Dar mi-aţi spus, la un moment dat, că în primul moment aţi avut… aşa cum stăteaţi în picioare, cum eraţi îmbrăcat, elegant, că aţi venit îmbrăcat în ţinută militară elegantă…

VS: Ţinută militară, da: cu cămaşă albă, adică ţinuta mea normală!

DS: Normală… Întotdeauna aţi fost un militar de o eleganţă desăvârşită… Mi-aţi spus, la un moment dat, că aţi avut o secundă sentimentul că sunteţi ca Dumnezeu!?

VS: Poate nu chiar ca Dumnezeu, pentru că, acum, de la dumneata mă duc direct la Prea Fericitul Patriarh şi nu vreau să am discuţii în contradictoriu pe probleme teoretice sau practice. În orice caz, am simţit atunci că eu am fost mâna care a făcut ce doreau oamenii, atunci, fiindcă acuma aţi văzut… s-au început comentarii că nu era bine… Sigur, chiar soţia mea, la un moment dat, spunea că „mai bine îi duceaţi într-un apartament de două camere să trebuiască să trăiască cu leafa unui muncitor”! Asta era, din punct de vedere aşa… particular… dar puteai să dai naştere la un război civil! Orice s-ar spune, în momentul acela, asta era soluţia pentru a rupe o epocă de alta, să ştiţi!

DS: Acuma aş vrea să revenim asupra altui moment: aţi ajuns la Bucureşti! Şi… spuneaţi că eraţi înfometaţi! Sim­ţeaţi foamea, era… trecuse de ora prânzului şi, după ce aţi coborât din elicoptere, nu aţi stat să vă mai gândiţi unde se pun exact trupurile celor doi, v-aţi repezit la cantina clu­bului Steaua!?

VS: Nu, nu ne-am repezit la cantina clubului, de fapt situaţia era următoarea: eu am lăsat pe cineva să aibă grijă ca să dea jos cele două corpuri învelite în foi de cort, până ajung salvările care urmau să le ducă la spital. Acestea au întârziat şi au venit când… şi atuncea a venit comandantul clubului şi ne-a invitat să intrăm acolo la tribuna a doua, unde aveau birourile, că eram toţi înfriguraţi, ăsta era adevărul, eram înfriguraţi de ger, de frigul care era afară, de starea emoţională… prin care trecuserăm, de zborul cu eli­copterul, care nu era chiar aşa de comod în frigul acela! Trei! Şi atunci a zis: „Vă rog să poftiţi, până când…” Aşteptam să vină salvările, să plecăm cu coloana. Şi asta a fost de fapt invitaţia făcută de comandantul clubului! Iar acolo a spus: „N-aţi dori să mâncaţi ceva?” Vă dau un exemplu, eu am spus: „Vreau să mă spăl pe mâini.” Era bucătarul şef de la clubul Steaua, nu mai ştiu, şi zice: „N-avem apă!” şi atunci am luat o sticlă de whisky şi zic; „Nu-i nimica!” Ăia au crezut că iau sticla să beau o gură de whisky… M-am dus la baie şi i-am spus bucătarului: „Toarnă!” şi el zice: „Păi nu vreţi să…?” „Nu! Toarnă să mă spăl pe mâini să mă dezinfectez.” Simţeam nevoia de a mă dezinfecta! Dacă vreţi să înţelegeţi treaba aceasta.

DS: Da, da!

VS: Poate că nu pusesem mâna pe nimica… poate vro­iam să mă spăl, să mă curăţ de fapte!

DS: Am înţeles, foarte bine aţi spus! Şi a urmat acea masă, care s-a petrecut în tăcere, am înţeles!

VS: A fost o masă… a tăcerii, hai să spunem aşa, dar cu bucate de Crăciun, de-abia atunci mi-am dat seama că e Crăciunul! Uitasem de fapt!

[] DS: Vă amintiţi meniul acelei zile!

VS: Vă spun ce a fost, da, îl ştiu: şorici, cârnăciori olteneşti, sarmale cu smântână, că au venit cu nişte… era bucătarul, el a venit cu… În persoană, el a venit, nu mai ştiu cum îl chema… nu-mi amintesc acum… ar fi bine să-l pomnenesc, măcar ca importanţă a imaginii… În rest s-au oferit băuturi. N-am băut, am spus că singura băutură a fost aia cu care m-am spălat pe mâini, era whisky şi, dacă îmi amin­tesc, era şi Johnny Walker! Şi a fost pe urmă un vin alb, au fost nişte plăcinte, nişte poale-n brâu, cam aşa ceva, dacă îmi aduc aminte cum erau acelea, şi în final a mai fost o felie de cozonac! Şi după aia n-am mai stat, că noi am mân­cat…în primul rând a fost o masă în tensiune sau o tensiune în detensionare şi, al doilea, a fost o masă de la care trebuia să plecăm, să vedem… şi atuncea, am aflat prima treabă, că eu am plecat foarte hotărât, că acela care trebuia să urmărească ridicarea cadavrelor, iar eu trebuia să le spun celor de la minister că s-a terminat… de fapt asta era, să le spun că s-a terminat.

DS: Cui trebuia să raportaţi?

VS: N-am raportat la nimeni! I-am spus lui Sergiu Nicolaescu, că la minister el era primul cu care am vorbit!

DS: Şi s-a dus şi a spus mai departe?

VS: Dar erau toţi acolo, când am venit!… „Cum a fost, hai?” „Gata, s-a terminat!” De fapt asta a fost! Nici un raport!

DS: Şi a fost vreo reacţie?

VS: Nu m-am adresat nimănui în mod special… nici nu mai ştiu câţi eram, 10, 12 persoane care… ştiţi cum e, ca la teatru, apariţia actorului să spună o replică…

DS: …fundamentală!

VS: …n-am vrut să spun o replică sinistră! Dar o şi aşteptau! Şi am spus: „S-a terminat!” şi zic „o să vină şi o să-i ducă la Spitalul Militar”. „Filmul, unde-i filmul?” Zic: “Sergiule, ia-l tu!” Pe urmă ei s-au retras să discute „cum facem filmul?” Îl facem lung, îl facem lat… nu ştiu, cred că…

DS: S-a vorbit atunci despre filmul pe care trebuie să-l daţi la televizor?

VS: Da, pentru că s-au retras să discute… Voican, cred, Voican mi se pare, a spus că „ar fi bine să scoată din film secvenţele în care apărem noi la masa aceea, lângă completul de judecată, pentru protecţia noastră”. Ştia cum a filmat operatorul.

DS: Ştia cum a filmat! Da, da!

VS: …prin sală! Deci, aş putea să spun altceva: omul care a făcut filmul a fost de fapt un amator. Îl luasem eu la Departamentul de înzestrare a Armatei, să-mi organizeze un studio de film, pentru că aveam nevoie pentru expoziţiile în care prezentam tehnica militară şi aşa mai departe… Dacă era vorba să mă protejez, puteam să-i spun, de la început: „Nu mă filma!” Or, nu i-am spus acest lucru şi, ca dovadă, m-a filmat în detaliu! Puteam să-i spun „nu mă filma”! Nu ăsta a fost pentru mine gândul. Dar a fost aşa… şi pe ur­mă… de aici, a ieşit ciopârţirea filmului şi scandalul care a fost cu cei de la Televiziune… Telefoane, Televiziune, Mi­nisterul Apărării… acuma vă spun sincer, părerea mea, cei care erau acolo, la Minister, erau mai speriaţi decât mine care fusesem la faţa locului, când le-am spus că s-a termi­nat. Probabil că fiecare avea un anumit sentiment; dar asta e părerea mea! Erau mai speriaţi de faptul în sine, decât eram eu care fusesem la faţa locului! Asta pot s-o spun…

DS: Cine era cel mai speriat?

VS: E greu să-mi amintesc! Ştiţi că este… Când te uiţi mult la o scenă, la un moment dat nu mai ştii care din actori a… era mai îngrijorat, fără să spună ceva anume; dar toţi spuneau: „Cadavrele!”, pe urmă a început…

DS: Cadavrele, în sensul că unde sunt? Adică vroiau să se asigure că sunt morţi?

VS: Am aflat, când… Am întrebat la clubul Steaua şi mi s-a raportat că n-au venit salvările şi atuncea am spus „Cău­taţi, vedeţi unde sunt!”, dar mi-au spus că nu sunt şi atuncea a început celebra… celebrul marş, care era să mă termine. Vă rog să reţineţi!

DS: Aş vrea să detaliaţi această situaţie!

VS: Sunt două momente care trebuie reţinute din acea perioadă, fără să fac alte comentarii colaterale: primul, deşi eu am dat ordin comandantului, colonelul Kemenici, azi general, ca să fie tunurile descărcate şi aveam şi semnalul cu eşarfa galbenă, noi doi ştiam, ca dovadă că semnalul funcţiona perfect, în sensul că… În momentul când am scos eşarfa el a ştiut că sunt eu şi atunci au oprit deschiderea focului, pentru că, în timp ce noi zburam spre Târgovişte, el a primit ordin ca tunurile să fie încărcate pentru că va veni un comando care să-l salveze pe Ceauşescu, cu elicopterul.

DS: Dar aţi aflat cine a dat ordinul ăsta?

VS: N-am aflat şi nici n-am căutat să aflu.

DS: Nu aţi vrut?!

VS: N-am vrut! Efectiv n-am vrut şi de morţi nu mai vreau să mai discut.

DS: Am înţeles!

VS: Da. Doi: începe acum pericolul. Iau transportorul blindat… nou, venit de la Moreni, nou-nouţ, care avea pe el chiar subofiţerul care făcea proba armamentului de la po­ligonul de la Moreni, deci recepţionerul-şef, locotenent-major. Am pus steagul românesc, înalt, pe portdrapel în faţa. Dispunerea în transportor: mecanicul conductor şi adju­tantul meu, unul lângă altul în faţă, puţin mai în spate recepţionerul-şef la mitraliera de 14,5 mm şi pe cele două bănci, stânga, dreapta, pe centru, un subofiţer, Victor Stănculescu, un subofiţer pe o parte şi, spate în spate, alţi patru, dintre care îmi amintesc de Teodorescu, avocatul apărării în proces, care îmi ceruse: „Vă rog luaţi-mă şi pe mine, că mi-e frică să mă duc singur, acasă, acuma…”

DS: Deci aţi plecat de la M.Ap.N.?

VS: Am plecat şi am dat itinerarul: Drumul Taberei Calea Ghencea şi Stadionul Ghencea.

DS: Vă duceaţi să căutaţi cadavrele?

VS: Mă duceam să le caut, pentru că cei de la stadion spuneau că nu mai sunt! Aicea, începe partea a doua. La minister, toţi se uitau la mine oarecum bănuitori, domne, filmul e film… lipsea din film execuţia, deci singurul element palpabil din care să se vadă, până la urmă, dacă sunt cadavrele. În nebunia aceea, ca să spun, de o noapte furtunoasă, unii credeau că totul a fost înscenare şi n-a existat execuţia… Vă daţi seama? Eu deveneam acuma omul care am făcut ce am făcut, şi i-am aruncat pe cei doi în neant, au dispărut cei doi! Şi acuma să revin. Pe traseu a mers totul perfect. Am intrat la clubul Steaua. Mi-a spus că nu sunt cadavrele acolo unde trebuiau să fi fost… am căutat la telefon pe cei de la elicopter şi mi-au spus: „Le-am lăsat jos, dar a trebuit să plecăm că se făcea noapte şi nu aveam pregătit zborul de noapte şi nu puteam să aterizăm la Boteni, deci i-am lăsat şi a venit un militar, căruia i-am spus să aibă grijă de cele două colete.” Am intrat şi ne-am învârtit în zona respectivă cu transportorul.

DS: Le-au lăsat nepăzite? !

VS: Le-au lăsat jos!

DS: Nu le-au lăsat în grija nimănui?

VS: Le-au lăsat jos pe pământ, deci, cum s-ar spune… Am făcut un tur prin zona respectivă cu farurile aprinse, pentru că transportorul respectiv are nişte faruri extraor­dinar de puternice, nu cele fixe, alea mobile care ajută ochirea şi se folosesc la trageri în infraroşu. N-am văzut nimic şi ne-am întors înapoi, pe acelaşi traseu pe unde plecaserăm, pe unde ne văzuseră toţi. Pe urmă, când am ajuns în zona Ministerului Apărării, la colţ, s-a deschis focul asupra transportorului. Dar nu s-a deschis focul pur şi simplu; de jos s-a tras în pneuri, transportorul având patru şi patru, care, în cazul în care primesc un glonţ, fiecare are o posibilitate să-şi umfle singur cauciucurile cu aer com­primat, să mai poată merge câţiva metri, să se mişte de pe loc… Dar le-au terminat! Deci am rămas nemişcaţi.

DS: Formidabil!

VS: Şi s-a tras şi din faţă, şi din spate cu armament greu. Asta ce înseamnă? Mitraliere de 12,7 mm de pe tanc. Şi transportoarele cu mitraliere de 14,5 mm. S-a tras de la distanţă foarte mică. Efectul: unul din proiectilele de 14,5 mm a intrat în transportor, i-a luat gâtul bietului ofiţer care era mitraliorul, ăsta căzând, în mişcare cu mâna apasă pe mitralieră şi se ridică foc în sus; cum mitraliera s-a mişcat în sus, ofiţerul a căzut oarecum pe scaun, înapoi, şi a fost spasmul acela şi a tras şi a apărut că şi noi am fi tras. De fapt, nu trâseserăm intenţionat. Şi a mai continuat acel foc cu armament uşor. Aghiotantul meu, Mateiciuc, un băiat excepţional, s-a ridicat, a ridicat capacul, a ieşit afară şi a strigat: „Futu-vă muma-n cur, trageţi într-un general al armatei române!” — textual! Dar tare, şi s-a oprit focul. Am ieşit repede din transportor, am ordonat să-l scoată pe ofiţerul grav rănit… Am oprit eu o maşină, un domn, nu ştiu cum îl cheamă, dar păcat… a oprit şi a spus: „Ce doriţi, domnule general? V-am recunoscut!” „Am un rănit, te rog ia-l Du-l la Spitalul Militar la comandant şi spune-i să facă tot ce poate să-l salveze!” Ştiam că nu mai poate, intrase în comă… Îi rupsese beregata… un cartuş mare… Nu vă mai spun că acest glonţ a făcut ricoşeu în interior şi a dat o lumină ca artificiile din pomul de Crăciun. Aşa a fost în interior; ricoşetele de la muniţia care a pătruns au mai rănit un subofiţer în mână şi pe Teodorescu, căruia i-a intrat o schijă în spate.

Partea a doua: am scos legitimaţia mea de general şi i-am dat-o şoferului, acestui om care a dus rănitul în comă, şi zic: „Uite, du legitimaţia mea şi spune-le că eu te-am trimis!” Omul a fost foarte corect, dar a fost prea târziu. Şi acuma revin la partea a doua: m-am dus către primul trans­portor în faţă, am pus mâna pe mitralieră, pentru că nici unul dintre soldaţi nu recunoştea că a tras, şi am văzut că e fier­binte şi am spus: „De ce aţi tras, măi nenorociţilor?” M-am întors la tancul din spate a cărui mitralieră de 12,7 era tot fierbinte şi am spus: „De ce aţi tras, nenorociţilor?!” Am ieşit cu toţii din transportor, care era terminat, şi a venit un subofiţer care stătea chiar la blocurile din faţă unde a fost incidentul acesta şi ne-a invitat la el în casă. L-am legat la mână pe subofiţerul rănit şi am dat telefon la minister, pe telefonul obişnuit, să le spun unde suntem şi ce am păţit. Şi pe urmă, peste un sfert de oră, ne-au trimis o maşină şi aşa mai departe. Practic a fost al doilea moment, după cel care a fost la Târgovişte, prin care Stănculescu trebuia terminat!

DS: Deci, dumneavoastră credeţi că au fost organizate cele două ambuscade?

VS: N-au fost organizate? Au fost din întâmplare dum­nezeiască?! Sigur că au fost organizate!

DS: Şi cadavrele când le-aţi găsit?

VS: Partea a doua: trecem noaptea asta…

DS: Deci în noaptea aceea nu le-aţi găsit?!

VS: Trece noaptea asta care era foarte agitată… pe de-o parte dominată de întrebarea „De ce nu s-a filmat finalul?” şi eu le explicam că operatorul n-avea bateriile încărcate şi, până a scos din priză aparatul, până a venit să strângă firul şi până a ieşit afară… atât de repede a fost finalul, încât n-a mai avut timp să filmeze. Doi — le-am spus: „Nu se găsesc cadavrele şi nu ştiu unde sunt! O să le căutăm!” „Unde sunt?” S-au făcut tot felul de ipoteze, tocmai de către cei care n-aveau ce face atunci şi erau speriaţi! Şi atunci, noaptea aceea, în care bineînţeles că n-am dormit, nu puteam să dorm într-o noapte aşa de fericită, în care eu eram principalul suspect de dispariţia Ceauşeştilor… prima a fost că n-a existat finalul execuţiei pe casetă şi strigau ăia de la Televiziune şi al doilea asta, că au dispărut cadavrele…