Generalul legendar Victor Atanasie Stănculescu, dezvaluiri din inchisoare!

Generalul Victor Atanasie Stanculescu





Anunțuri

Colonelul Ion Petrescu: „Generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari”

Observatorul Militar

Generalul Stanculescu

LOVITURA DE STAT (2)
Înca  ma simt liber în tara mea. Îi datorez tatalui cariera militara si crezul în necesara demnitate a celor ce s-au aflat sau sunt acum în serviciul credincios efectuat în Armata României. O institutie care nu poate fi încriminata doar pentru a justifica anumite conduite personale, sau de grup, din acel sângeros decembrie 1989. O structura draga românilor si pentru ca, în vremuri de restri[te, întotdeauna faptele de arme au indicat liderii de facto. În o stire, curajul are pretul siu. Iar tacerea adumbreste sufletele camarazilor.  La 19 ani de la stigmatizarea militarilor care au fost scoli în strada, precum erau trimiti înainte în mine, la cules de porumb sau de struguri, la canal sau la construirea unor edificii admirate azi de straini, un gest reparatoriu se impune, la nivel national – gratierea. Este vorba de gratierea celor trimisi în spatele gratiilor pentru vina de a fi fost în diferite locuri unde era pusa la grea încercare abilitatea comandantilor de a nu intra în  manipularii vizând declansarea unui razboi fratricid – asa cum dorea Kremlinul, în ’89. si primul gratiat ar trebui sa fie generalul Victor Atanasie Stanculescu. Omul care a dat… lovitura de stat în favoarea celor care si-au asumat apoi titlurile, documentele si drepturile de revolutionari. Sa ne reamintim ca, imediat dupa moartea generalului Milea, doar trei demnitari mai puteau – teoretic – stapâni sutele de mii de militari derutati de gresiunea machiavelica vizând inclusiv integritatea României. În ordine inversa, acestia erau generalii Ilie Ceausescu, Stefan Gusa si Victor Atanasie Stanculescu. Primul stia de mult, de pe timpul unei vizite efectuate în Anglia, ca soarta fratelui este pecetluita. În conditiile date, nu mai avea nici o autoritate morala. Al doilea era vizibil afectat de clipele traite la Timisoara si se afla înca departe de Marele Stat Major. Al treilea este cel care a preluat comanda cu sânge rece si a fost imediat ascultat de toti militarii, de la soldat la general. Nu întâmplator. Domina prin calm, rigoare si decizii bine cumpanite. Armata l-a simtit ca atare imediat ce a transmis ordinul de retragere în cazarmi. Un ordin limpede. Ferm. Autoritar. Din acel moment, generalii au în]eles ca au un comandant care stie ce face – nu actioneaza împotriva poporului sau. Si multimea aflata pe strazi a în]eles ca la conducerea Ministerului Apararii Nationale luciditatea îsi spune cuvântul. De aici si descatu[area celor care demonstrau deja încluzându-i pe militari – priviti acum ca garanti ai libertatii. Iata acel moment comentat de Alex Mihai Stoenescu, în dialog cu Virgil M`gureanu, în volumul De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU: „AMS: În acea dimineata, foarte devreme, conform ocumentelor Armatei 1, în acea dimineata în care masele, cum spuneti dumneavoastra, au început sa se miste, trupele Ministerului Apararii Nationale au deschis focul asupra lor, în zona Vitan–Bârzesti, producând doi raniti. Deci sa ne în]elegem: în dimineata de 22 decembrie, multe ore dupa masacrul de la Inter– Universitate, s-a mai tras asupra oamenilor. Oamenii au fost opriti cu foc. Ordinul functiona în continuare. Prin urmare, ideea ca nu se mai putea trage fiindca s-a pornit revolta populara nu mai este de actualitate. Vreau sa fiu bine înteles: eu nu pun mai mult pret si mai multa greutate pe lovitura militar` de la ora 10.07, decât pe revolta populara. Sigur ca Stanculescu si, independent de el, generalul Vlad au actionat ca urmare a declansarii revoltei din Bucuresti, a venirii muncitorilor spre centru, dar asta nu înseamna ca Ceausescu nu intentiona sa mai reziste, provocând alte zeci de morti, poate sute. Noi aveam de-a face cu o lovitura militara care l-a deposedat de mijloacele de aparare ale CC-ului. Prin natura sa criminala, nu mai vorbesc de Elena Ceausescu, nu trebuie sa avem un dubiu ca represiunea ar fi continuat. Mai mult decât atât, Ceausescu îi cere la un moment dat lui Eftimescu o solutie de evacuare, spun ei,  iEftimescu planifica doua TAB-uri si doua subunitati înarmate, care sa permita iesirea din cladire si deplasarea prin oras. Or, acest lucru nu se putea face decât trecând peste oameni, prin multimea care era deja în strada. Acest lucru înseamna înca o data intentia de a deschide foc, pentru a-si asigura calea de scapare. Iata  însa ca în documentele MApN apar consemnari ale cautarii disperate a TAB-urilor din fata CC, dar cu doua pagini în urma se vad la fel de clar ordinele prin care Stanculescu le-a îndepartat. Prin urmare, nu putem disocia revolta populara de lovitura militara, fiindca, daca nu exista lovitura militara, lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel. VM: Eu doresc doar atât sa adaug ca, deti aparent în contradictie, aceste puncte de vedere, de fapt, se completeaza reciproc. În ce sens: a nu se uita faptul ca multimile afluisera în noaptea de 21 spre 22 decembrie pe strazile Bucurestiului, ca intentia… atunci s-au vazut ultimele ore ale puterii lui Ceausescu… pe de alta parte, sa nu se uite ca, în pofida confruntarilor de la baricada si în pofida victimelor, revolta crestea în intensitate, sa nu se uite de asemenea provocatorii care erau în plin rol, actionau în strada si plecasera  deja, poate si ajunsesera la întreprinderi pentru a chema oamenii la revolta… o revolta nu pe de-a-întregul spontana. Suntem de acord si asupra ideii ca nimic nu a fost pe de-a-întregul spontan. Sa nu uitam ca ceea ce numim revolta si-a avut sorgintea în mitingul sabotat din 21 decembrie, amplificat apoi de ramânerea nucleului insurgent de la baricada si de represiune. Vreau sa reamintesc ca între faza în care Ceausescu a dat ordinele de represiune, cerând în mod ilegitim, ilegal sa se traga în insurgen]i, si pâna în momentul din fata sediului CC, se schimbasera multe, inclusiv în ceea ce priveste evaluarile lui Ceausescu privind raportul de forte. Este însa clar ca, daca s-ar fi creat acel dispozitiv de foc, bineînteles ca ar fi iesit un macel. Bine ca n-a iesit! Retragerea aceea a fortelor, asa cum a]i aratat, este numai o parte din situatia complexa în care se afla puterea în acel moment.” Retragerea aceea a fortelor se datoreaza unui singur om – generalul Victor Atanasie Stanculescu. Dupa cum tot lui i se datoreaza anularea de facto a prerogativelor prezidentiale ale lui Nicolae Ceausescu, prin convingerea acestuia de a parasi sediul CC-ului cu elicopterul. Din momentul decolarii acestuia, Ceausescu era decuplat de la toate pârgiile de comanda, devenind ex-presedintele tarii. Dialogul telefonic purtat ulterior de liderul de facto al armatei cu Ion Iliescu este gestul unui general care avea puterea în stat, putea sa o pastreze, ar fi avut ca pretext credibil perioada necesara pâna la coagularea unor formatiuni politice capabile sa sustina o competitie electorala, dar – fiind bine informat – a dat vizibilitate si autoritate celui harazit de vremuri sa preia conducerea României. si daca pentru toate astea se afla în închisoare – „binemeritând de la patrie” – înseamna ca de 19 ani ceasul dreptatii s-a oprit la ora 10.07…. Comandantul armatei de azi, presedintele României, are dreptul moral si legal sa-i gratieze, de Craciun, pe militarii înca umiliti în spatele gratiilor din închisori. Este un gest pe care îl asteapta veteranii de razboi, dar si cei cali]i în teatrele de operatii, ofiterii activi, în rezerva si cei în retragere. Îl asteapta de la omul care întinde mâna pe lânga corp, ca fost militar, când trece în revista garda de onoare si apoi îti pleaca fruntea în fata Tricolorului. Nu [i în fata vitregiilor vremii. În decembrie 1989, se scanda LIBERTATE TE IUBIM, ORI ÎNVINGEM ORI MURIM! În decembrie 2008, militarii au încredere în comandantul lor.
Doamne ajuta!

Si in timp ce salvatorul Securitatii – generalul Iulian Vlad – tace si traieste bine mersi -, semenul care s-a opus intentiei sovieticilor de a intra in tara, dar si dorintei noii puteri instituite aparent ad-hoc de a ii chema pentru anihilarea profesionista a teroristilor, generalul Stefan Gusa, s-a ales cu un cancer galopant si isi doarme somnul de veci la un metru sub pamant. Unii cu onoarea. Altii cu ubi bene, ibi patria…

Colonelul Ion Petrescu – in numerele 49 si 50 din saptamanalul „Observatorul Militar”.

„Ceausestii au crezut ca o sa-i salveze cineva”

Andrei Kemenici

TRASEU. Subofiţerul de Miliţie Constantin Paisie i-a dus pe Nicolae şi Elena Ceauşescu la Inspectoratul de Miliţie din Târgovişte, apoi la unitatea militară al cărei comandant era colonelul Andrei Kemenici.

TRASEU. Subofiţerul de Miliţie Constantin Paisie i-a dus pe Nicolae şi Elena Ceauşescu la Inspectoratul de Miliţie din Târgovişte, apoi la unitatea militară al cărei comandant era colonelul Andrei Kemenici.

Constantin Paisie, militianul care s-a aflat alaturi de Nicolae si Elena Ceausescu la Targoviste, povesteste cum au ajuns cei doi in cladirea Inspectoratului de Politie si, mai apoi, la unitatea militara din oras.

 

Va prezentam continuarea marturiei lui Constantin Paisie, militianul care a stat alaturi de Nicolae si Elena Ceausescu la Targoviste.
  • Jurnalul National: Nu au dat deloc de inteles cei doi Ceausescu ca asteptau ceva, ca urma sa se intample ceva care sa reabiliteze situatia? Constantin Paisie: Nu. Nu. Daca nu ma insel, tot acolo la Ratoaia, am intrebat eu: „Dar cum de sunteti singuri?”, si Ceausescu a spus ca au mai fost insotiti de cineva, dar persoana aceea sau persoanele acelea s-ar fi dus la Comitetul judetean de partid Dambovita, la prim-secretarul Pantelimon Gavanescu, sa ia legatura cu cineva si sa se organizeze de acolo. Ca ei pana in zona Targovistei dadeau impresia ca venisera dezorganizati, ba cu o masina, ba cu alta. Dar nu ne-au spus mai mult, decat atat.Legat de asta, imi duc aminte ca au vorbit de un elicopter, ca s-ar fi dus cineva sa faca rost de un elicopter si Ceausescu a zis: „Probabil ca n-a gasit”.
  • Nicolae Ceausescu isi incuraja sotia, spunandu-i ca e vorba de un moment trecator si ca totul va reintra in normal?Domnule, ei nu stiau ce se intampla in tara in timpul acela. Intr-adevar, dadeau semne ca ar astepta sa vina cineva sa-i scoata din toata treaba asta si sa se simta ei mai in siguranta, dar, vedeti, ei in primul rand pe Securitate se bazau.Stiu ca la un moment dat, Nicolae Ceausescu mi-a spus sa mergem la unitatea aia de Securitate, o unitate speciala la Baneasa, dar din partea Militiei sau a Armatei nu se astepta sa-i vina sprijinul imediat.
  • Pe tot parcursul acesta, pana sa ajungeti la sediul Militiei, a rostit vreodata numele generalului Milea, l-a facut tradator?Asta tot la una din intrebarile noastre, a mea sau a colegului meu Enache, Ceausescu a raspuns: „Un tradator, a tradat” – atata a spus.
  • Numele generalului Stanculescu l-a pomenit in vreo imprejurare? Nu.
    In aceeasi ordine de idei, sa stiti ca Nicolae Ceausescu in nici un fel n-a cautat sa-si menajeze sotia. Din contra, ei au stat tot timpul in asteptare, ca cineva ii va salva. Dar nu-si faceau nici reprosuri. Nu pomeneau nici de domnul general Stanculescu; deocamdata stateau in asteptare.
  • Cine a hotarat plecarea de la Ratoaia? Eu. Dupa ce am auzit motorul acela, care de fapt era de tractor, atunci ne-am speriat, am intrat in masina, ne-am tot uitat pe sus, n-am vazut nimic si, la un moment dat, vazand ca nu-i nimic, am luat hotararea ca tot se insera, sa mergem la Inspectoratul judetean din Targoviste.Pe drum, ne-a zis Ceausescu: „Opriti, opriti aici!”. Ii era teama sa mearga din nou in oras, dupa ce vazuse ce se intamplase cu cateva ore inainte. Din aceasta cauza, Ceausescu a intrebat: „N-ar fi mai bine sa ma opriti la casa asta de tarani? Intru mai bine si stau la ei”. Eu am zis nu, ca nu putem sa fim in siguranta, si ca „n-avem cum sa va lasam asa, aici”. Practic erau case la marginea satului si n-am fost noi, militienii, de acord sa-i lasam acolo.Cand am ajuns in oras se intunecase bine, nu mai era nici o agitatie pe strazi, decat cativa trecatori.Mai intai am trecut prin fata Inspectoratului, sa vedem daca mai e ceva si daca putem sa intram. Apoi, am ocolit pe la gara, cu intentia de a intra prin poarta din spate a Militiei. Cand am ajuns la intrarea respectiva, atunci am avut toti patru din masina o stare de emotie, pentru ca au venit niste civili cu arme la noi: „Stai! Cine sunteti?”, si tot cu amenintari din astea. Baiatul care stiam ca statea in post acolo la poarta, statea si nu mai avea nici un fel de putere, de autoritate, de atributie acolo. Eu m-am adresat lui: „Mai, tu ce faci? Ce e cu lumea asta inarmata?”. Eu nu stiam ca intre timp sediul fusese devastat si revolutionarii luasera armele si munitia. L-am intrebat pe baiatul din post: „Vezi cu cine sunt eu in masina?”. S-a uitat, a vazut, s-a speriat, si a deschis imediat poarta.

    Am intrat si cei din curte au inceput sa strige: „Au venit, au venit!”. De altminteri in curtea Militiei erau putini oameni. Abia cand am ajuns la scarile din spate, de acolo, de la unitate, erau cativa civili si cativa subofitieri. I-am scos pe cei doi Ceausesti din masina, am urcat cu ei pana la etajul I, ca acolo avea comandantul biroul.

     

  • Ce reactii au avut oamenii aceia care erau pe scari?In momentul in care am ajuns cu Ceausestii in fata scarilor, acolo, toti s-au dat la o parte. N-a cracnit nimeni, n-a zis absolut nimeni nimic. Toti erau socati, se uitau si nu le venea sa creada.Din toata galagia care era inainte sa ajungem noi acolo, cand a aparut Ceausescu dintr-o data s-a facut liniste mormantala. Nimeni nu mai scotea un cuvant.Cand am ajuns la etaj I din sediul Militiei judetene, mi se parea ca un domn Stirbescu, care erea un fel de sef al revolutionarilor din Targoviste, a facut un pic de galagie.Cand m-a vazut colonelul Cont Stefan, care cred ca era ofiter de servicii pe unitate, mi-a spus mie sa intru intr-un anumit birou cu Ceausestii.

    Eram in biroul comandantului cand, tot asa, niste civili revolutionari au intrat acolo, au facut cerc in jurul Ceausestilor si cautau unii dintre ei sa-l interpeleze, sa-l apostrofeze pe Ceausescu, sa-l jigneasca chiar. Tocmai de aceea, colonelul Cont ne-a facut semn sa ne retragem intr-un alt birou. De fapt in biroul alaturat, al loctiitorului comandantului.

    Ne-au lasat asa linistiti, sa zic zece minute, poate nici zece minute, dupa care a venit tot Stirbescu acela.

     

  • Comandantul Militiei era in cladire? Nu. De fapt nici un ofiter din conducerea Militiei judetene nu se mai afla in sediu, afara de colonelul Cont.Acel Stirbescu incepuse din nou cu jigniri la adresa lui Ceausescu. Un fel de „ba, ne-ati nenorocit” si chestiuni de genul acesta. La un moment dat au vrut chiar sa-l bruscheze. Aproape ca nu-i dadeau voie lui Ceausescu sa stea pe scaun. Am intervenit eu si bineinteles ca sau asezat amandoi Ceausestii pe scaune.Eu vedeam la acei revolutionari targovisteni un fel de incercare de intimidare a lui Ceausescu. In situatiile acestea, Nicolae Ceausescu n-a scos nici un cuvant. In schimb Elena Ceausescu li s-a adresat de cateva ori. „Mai baieti, stati linistiti”. Asta asa, la cei patru-cinci civili care erau acolo.Am uitat sa mentionez ca atunci cand am spus loctiitorului de comandant, locotenent-colonel Bala Eugen, ca merg sa-i prind pe Ceausesti, acesta mi s-a adresat: „Tradatorule! Esti nebun!” si cuvinte din astea, prin care cauta sa ma linisteasca, sa nu cream o agitatie colectiva.

    Erau momente de degringolada la noi in unitate – cand unii dintre militieni predau armamentul, altii nu voiau sa-l predea. Dupa apostrofarea care mi s-a facut, aproape ca mi-am zis in sine ca trebuie sa plec, fiindca eram satul de atmosfera care se crease in incinta militiei.

    Am crezut ca mergem pur si simplu intr-o plimbare, nu credeam ca vom da noi de Ceausesti. Nici pe departe gandul, deci, sa dam noi de cuplul prezidential.

     

  • Eu am inteles ca de acolo, de la Plante se daduse telefon la Militie si se comunicase ca Ceausestii erau acolo. Nu. Noi nu am stiut absolut nimic. Noi am mers la intamplare. Auzisem ca s-ar afla in zona. Si initial fusese lansat zvonul ca Ceausestii ar fi trecut prin zona Otelariei Targoviste, ca ar fi fost zariti in zona.Eu ma aflam in preajma dispeceratului Militiei, cand dispecerul de serviciu a iesit din incapere, pentru ca sa duca o comunicare comandantului unitatii. Comunicarea mi-a spus-o si mie si era aceasta, ca fusesera zariti Ceausestii pe platoul de la Otelarie.Intre timp, cand noi ieseam cu autoturismul pe poarta Militiei, a mai venit un cetatean, un targovistean, sa spuna ca i-a zarit pe Ceausesti in zona industriala a orasului.Pe baza acestei ultime informatii, alti colegi subofiteri au luat o hotarare sa mearga sa-i caute pe Ceausesti. Ei au plecat cu un ARO.

    Noi rulam cu masina, si la iesirea din Targoviste, cam dupa cinci kilometri, am observat in fata Institutului de Plante, ca stationa un camion cu muncitori agricoli si din toata miscarea si agitatia, am inteles ca acolo s-ar petrece ceva. Am oprit masina si i-am intrebat pe oameni: „Ce este, se intampla ceva pe aici?”. N-au raspuns si se aratau destul de speriati. Banuitor, am intrat pe poarta Institutului. Cred ca mai inainte, colegul Enache il intrebase pe soferul camionului si acesta ii spusese ca Ceausestii sunt inauntru, pentru ca Enache mi s-a adresat mie: „Deschide portile!”, de unde am dedus ca Enache stia ca acolo se petrece ceva.

    Dupa ce i-am luat pe Ceausesti de acolo, am vazut ca ajunsesera si colegii mei acolo, la Plante, si s-au intors si ei cu noi spre oras, dar in busculadele de pe strazile din Targoviste, cand era sa ne linseze multimea, colegii cu ARO s-au pierdut de noi.

    In felul acesta se explica raspandirea stirii certe, ca Ceausestii sunt deja retinuti, pentru ca acei colegi ai nostri au reusit sa ajunga la Inspectorat si sa povesteasca despre preluarea Ceausestilor de catre echipajul Paisie-Enache.

    E posibil ca Inspectoratul sa ne fi apelat, dar noi cred ca am avut statia inchisa.

     

  • Sa revenim la scenele din sediul Militiei. Da. Acolo in sediu, colegul meu Enache a plecat acasa. Eu am ramas. Dupa acele altercatii verbale si usoare imbranceli fata de Ceausesti, am zis eu la un moment dat: „Daca vreti asta, eu plec. Ramaneti dumneavoastra cu ei”.Dar colonelul Cont nu a fost de acord si ne-au luat de acolo, pe Ceausesti si pe mine, si ne-au bagat din nou in biroul comandantului, unde nu mai era nimeni.Atunci m-a intrebat colonelul Cont daca le-am facut perchezitie. Eu am raspuns ca nu le-am facut. Colonelul Cont mi-a ordonat sa-l perchezitionez pe Nicolae Ceausescu, iar el a perchezitionat-o pe Elena Ceausescu, la care nu a gasit nimic de retinut. In schimb eu am retinut de la Ceausescu doua agende. Una mai mare, iar alta mai micuta. Cea micuta mi-a ramas mai intiparita in imagine, era filigranata cu numele lui, cu marginile aurite. Era o agenda mai speciala, facuta pe comanda, cum ar veni. Am mai gasit un stilou marca buna, gros, un set de chei, o batista si atat. Cheile erau mai multe, erau doua de seif, restul trei-patru de yale si un sigiliu. Pe sigiliu cred ca scria Cabinetul II.De fapt, noua ne era teama sa nu aiba arme. Si nu au avut. De asemenea, marturisesc ca nu am facut nici un fel de act de notificare a acelor obiecte gasite la perchezitie. Ba, chiar le lasasem pe masa acolo, in biroul comandantului. Abia cand a fost sa plecam la unitatea militara, colonelul Cont mi-a zis: „Ia-le si pe astea!” si le-am bagat la mine in buzunar.

     

  • Uite, domnule, un lucru interesant. Daca Ceausescu ar fi avut notate in acele agende conturi deschise in banci din strainatate, cat ati stat dumneavoastra cu el acolo, zile si nopti, putea sa zica: m-ai perchezitionat la Militie si mi-ai luat doua agende, te rog sa mi le dai inapoi. Acest lucru nu s-a intamplat, nu mi-a cerut niciodata sa-i restitui obiectele retinute la perchezitie. Eu aproape ca uitasem de ele. Cand m-au prins militarii in garnizoana si au vrut sa ma lichideze ca terorist, ca sa demonstrez ca nu sunt terorist – pentru ca m-au pus la pamant, cu teava pustii in ceafa – am scos atunci obiectele lui Ceausescu, agendele si le-am aratat, spunandu-le: „Vedeti ce am cu mine, chemati comandantul aici, pentru ca el stie cine sunt. Si asa am scapat viu.”
  • Erati in biroul comandantului Militiei judetene. Cand ati vazut primul ofiter de Armata intrand in biroul in care va aflati cu Ceausestii? Intre timp, colonelul Cont a primit o instiintare, ca un mare grup de manifestanti targovisteni se indreapta spre cladirea Militiei judetene. Prin urmare, colonelul Cont a fost, cred, cu ideea sa fie stramutati Ceausestii vizavi, la unitatea militara. Banuiesc ca acest colonel Cont, sau nu stiu cine, a luat legatura cu unitatea militara in acest sens.Asa se face ca la zece minute dupa ce am facut perchezitia, s-au prezentat doi ofiteri de la Armata. Unul dintre ofiteri avea un neg marisor la o spranceana, asta asa ca o distinctie, ca un semnalment. Cam in acelasi moment a venit si colonelul Dinu, loctiitorul comandantului Securitatii judetene. Am coborat cu toti sase si in fata scarilor am urcat intr-un ARO, la volan fiind colonelul Dinu.
  • Comandantul si loctiitorul comandantului Militiei judetene n-au aparut deloc la sediu in acel timp? Nu. Absolut deloc. Cat am stat eu acolo, nu. Acei ofiteri de armata au venit ca niste executanti ai unui ordin de preluare a Ceausestilor. Ei nu s-au prezentat in nici un fel acestora din urma.Le-au spus Ceausestilor, ca pentru o mai mare siguranta a lor, e mai bine sa mearga la unitatea militara din vecinatate. Cei doi Ceausesti au fost de acord. Am coborat cu totii.
  • V-a spus colonelul Contsa-i insotiti si dumneavoastra pe Ceausesti in unitatea militara? Da. Mi-a dat aceasta dispozitie. Mi s-a adresat astfel: „De ce sa mearga colonelul de Securitate Dinu cu Ceausestii in garnizoana? Nu, trebuie sa te duci si dumneata, mergi si dumneata cu ei”.Cum sa va spun, eu oricum ma duceam cu cei doi Ceausescu. Si eu voiam sa merg. Nu stiu, poate instinctul. Fiindca eu m-am urcat in ARO, cred ca printre primii. De fapt eu il tineam pe Ceausescu tot timpul de brat si deci era de fiecare data langa mine. Nimeni nu s-a impotrivit urcarii mele in ARO. Cum s-a urcat Ceausescu, eu m-am urcat langa el.Intre Militie si Unitatea Militara erau cam o mie de metri maxim. Cand am ajuns in fata unitatii militare, ofiterii de armata au dispus deschiderea portilor. Am intrat, si chiar la intrare, pe scari, a aparut comandantul unitatii, colonelul Kemenici Andrei, care i-a dat raportul lui Ceausescu: „Domnule presedinte, sunt comandantul garnizoanei…”, dupa formulele de atunci, cu emotie, asa i-a dat raportul, asigurandu-l ca se afla sub protectie si nu mai stiu ce i-a spus. Si daca nu ma insel, chiar Ceausescu a salutat; colonelul Kemenici a salutat in pozitie de militar si Ceausescu a dus mana la frunte. In orice caz a dat mana cu el, dupa care ne-a poftit in sala din incinta comandamentului, in care am ramas eu si cu cei doi Ceausesti.Au luat televizorul din camera de cum am intrat si in incapere nu era nici radio, nici difuzor, nimic. In sala aia erau patru paturi, doua birouri, un cuier si o chiuveta. Ne-au spus: „Stati aici, ca urmeaza sa primim noi ordine in legatura cu dumneavoastra”.

     

  • Cine s-a sesizat primul ca sunteti in haine de militian?Probabil ca toti s-au sesizat de lucrul acesta. Eu eram intr-adevar in uniforma, atata doar ca nu mai aveam gradele pe umar. Le smulsesem in timpul altercatiei cu multimea, despre care am povestit.
  • Si-a exprimat Ceausescu dorinta sa ramaneti in continuare, cu el, in unitatea militara? Nu. Nu. Sa va spun, pe mai departe, despre uniforma de armata. Cand eram acolo, in sala cu Ceausestii, era o caldura infernala de la o soba de teracota. A trebuit sa ma dezbrac si am ramas numai in camasa si intr-un pulover. Haina am agatat-o intr-un cuier-pom, unde erau mai multe vestoane atarnate. In noaptea in care am ajuns la unitatea militara, s-au iscat niste focuri de arma din unitate. Se tragea ca la balamuc. Noi am stins lumina, ne-am bagat pe sub paturi si dupa aceea, in intuneric, eu am luat din greseala din cuier o haina de capitan de armata, ca sa fiu pregatit pentru o eventuala iesire din acea incapere. Si de atunci am ramas imbracat cu acel veston de armata.Pe 25 decembrie seara, cand am aterizat cu elicopterul pe stadionul „Steaua” din Ghencea, si m-a vazut domnul general Stanculescu Victor in uniforma combinata, cu pantaloni de militian si veston de armata, si cand toti ma felicitau si mi se adresau cu „eroul nostru”, domnul general Stanculescu a spus: „Capitan te facem!”, iar domnul avocat Lucescu Constantin a replicat pe loc: „Vezi, domnule, nu puteai sa iei uniforma de colonel?”Intre timp, acolo in incaperea de la unitatea militara, din cand in cand, dupa aproximativ cate o ora, intra cate un ofiter sa mai observe cum stau lucrurile.Pana la urma s-a hotarat ca in interior sa stau eu permanent cu Ceausestii si de la Armata, capitanul Boboc. In afara usii, facea planton locotenentul-major Stoica, tot de la Armata. Trebuie sa mentionez ca acel capitan Boboc nu a stat tot timpul acolo. Intra acolo din cand in cand, dar in permanenta numai eu am stat cu Ceausestii. Intra, statea treizeci-patruzeci de minute sa vada ce se mai intampla, iesea, venea peste o ora. Santinela din fata usii era, intr-adevar, in permanenta.

     

  • Am inteles ca a fost batut Ceausescu acolo, in incaperea aceea. Aceasta s-a intamplat dupa momentul cand eu am iesit din incapere si m-am dus la comandament sa le spun ca Ceausestilor li s-a facut foame. Cum am dedus eu asta? Ceausescu m-a intrebat: „Dumneata ai mancat ceva?”. Am raspuns ca nu am mancat. Si mi-a zis sa intreb daca nu au ceva pe la popota de mancare.M-am dus si am intrebat: „Nu ne da si noua cineva ceva de mancare?”.Un soldat ne-a adus pe o farfurie niste paine uscata, veche. Tot ce ne-a adus atunci se vedea ca le-a luat de la reziduuri, ramasite de la militari, asa ceva. Paine veche uscata, o bucata de branza la fel, si trei cani cu ceai. Atat ne-au dat.Intre timp eu am mers de cateva ori la popota ofiterilor si acolo am mancat, se mancau… fripturi. Iar noua aici, cu Ceausestii, ne-au dat resturi alimentare. Acolo, la popota, chiar imi amintesc ca am baut si o gura de palinca, daca nu ma insel.

     

  • Deci nu este adevarata afirmatia comandantului unitatii militare, ca lui Ceausescu i-a fost servita mancarea pe care o mancau si soldatii si ofiterii din acea garnizoana? Nu. Nici vorba.
    In fapt, Ceausestii nici nu s-au atins de acea mancare. Parca au gustat ceva din ceai. Ceausescu a incercat sa muste si din paine, dar a renuntat cand a vazut-o asa veche si tare. Un detaliu: fiindu-le teama sa nu fie otravite alimentele, am gustat eu primul din ceai. Ceausescu chiar mi-a zis: „Ai curaj sa bei? Daca-i otravit?”. Si eu am raspuns ca nu, nu are cine sa ne otraveasca si am gustat eu primul si apoi au gustat si ei, de fapt numai el, ea nu s-a atins de nimic.
  • Prin urmare, cate un ofiter de la Armata n-a facut echipa cu dumneavoastra si sa stati astfel in permanenta cu Ceausestii in acea incapere? Nu. Nu. Capitanul Boboc mai venea din cand in cand, statea asa, aproape o ora, dupa care pleca si iar revenea la intervale variate de timp. Mai intrau si alti ofiteri, dar asa pentru cateva clipe. In rest, acolo in incapere, de permanenta am fost doar eu cu Ceausestii.In unitatea militara, eu puteam sa umblu si liber. Asa se face ca atunci cand m-am dus la popota sa mananc ceva, a ramas cu Ceausestii capitanul Boboc. Dupa ce am mancat, m-am retras intr-un birou si am incercat sa ma odihnesc. Eram prea surescitat, n-am reusit nici macar sa atipesc si dupa o jumatate de ora m-am dus din nou la Ceausesti. Atunci a fost momentul cand l-am gasit pe Nicolae Ceausescu agitat, insangerat, cu hemoragie, cu haina si camasa patate de sange.Versiune acreditata de cei din unitatea militara, ca Ceausescu a fost impiedicat sa mearga la fereastra pentru a comunica cu manifestantii din strada – este cel putin discutabila. Geamurile erau camuflate cu paturi si prevazute cu druguri groase de fier.Eu simteam nevoia sa ma odihnesc si de doua-trei ori am mers la comandantul Kemenici, rugandu-l sa ma inlocuiasca cu cineva in timpul cat merg sa ma odihnesc. Eu chiar am vrut la un moment dat sa plec din unitate, dar comandantul Kemenici mi-a spus: „Dumneata i-ai dus, dumneata stai cu ei”.

     

  • N-am lamurit bine cum ati ajuns de-ati imbracat un veston de capitan de armata in loc de cel de militian?Din greseala. Era noapte, lumina era stinsa in incapere si cand a trebuit sa o conduc pe Elena Ceausescu la toaleta, pe intuneric am luat din cuier un veston. Mai tarziu, la lumina, mi-am dat seama ca nu este cel de subofiter de militie, dar am ramas imbracat cu el, mai ales ca era mai gros si imi tinea de cald, cand eram scosi afara din comandament – in masina de campanie sau in TAB. La un moment dat cineva a sesizat si mi s-a adresat: „Mai, tu esti cam tarcat”. Dar ce conta acolo, in incaperea unde erau tinuti Ceausestii.

Interviu cu Generalul Victor Stanculescu interviu la B1TV


Ion Cristoiu: Dumneavoastra cand ati stiut precis ora, daca mai tineti minte din dupa-amiaza de 22 ca sotii ceausescu sint la Targoviste in mina lui Chemenici?

Generalul Victor Stanculescu: In momentul cand Andrei Kemenici (Colonel seful Garnizoanei de la Targoviste) mi-a dat telefon.

Ion Cristoiu: Cand?

Victor Stanculescu: cred ca la 17:00.

Ion Cristoiu: Seara?

Victor Stanculescu: Da, seara in 22. Ilescu a aflat in 23 decembrie 1989 spre dimineata. Vezi Video!

Victor Stanculescu: Si i-am spus lui Chemenici – Chemenici e singuru unitate care n-ai forte, si i-am trimis o companie de tancuri de la Batalionul de tancuri din zona, si o companie de vanatorii de mici, si i-am intarit apararea lui.  

Generalul Victor Stanculescu : „Foarte interesant ca Generalul Dan Voinea spune ca eu i-am spus sa se faca asa , asa, si asa mai departe, dar el venise cu rechizitoriul scris cand a venit , ca n-a avut sigur in elicopter unde sa scrie , apoi iarna n-a avut unde sa scrie in care cerea condamnarea la moarte – Setinta Finala !”

Moderator B1TV Radu Moraru: Pentru Ceausescu?

Generalul Victor Stanculescu: Da.

Radu Moraru: Cu asta e interesant deci Generalul Dan Voinea spuneti acum, asta mi se pare o dezvaluire d-le Cristoiu, ca a venit cu rechizitoriul gata facut ceea ce spune ca stia la ce proces vine, pentru ca Generalul Dan Voinea spune in diverse situatii ca nu stia la ce procese este convocat.

Generalul Victor Stanculescu: Si al treilea, acel este cel care i-a spus lui Colonelul Dragomir inainte de a inainta dosarul la Curtea Suprema sau la Tribunalul Militar. Daca imi spui ca ai primit ordin de la Generalul Stanculescu sau de la Iliescu, te scot din cauza. Lucru care e inregistrat pe banda magnetica in sedinta pe la Curtea Suprema de justitie cand (……)

Generalul Dan Voinea a venit cu rechizitoriul gata facut (condamnare la moarte), stia la ce proces vine .

In diversi situatii Dan Voinea spunea ca nu stie.

Nu procurorii ci judecatorii sunt cei care condamna!

Generalul Dan Voinea a fost chemat in instatnta pentru a recunoaste ca acesta este rechizitoriul (1991) „Dosarul (Nr. 1/SP/1989) care a fost legalizat, proces – instanta pe baza unor copii pe Rechizitor 24 decembrie 1989, recunoscut de Dan Voinea ca a fost facut de mina domniei sale.”

Generalul Dan Voinea a recunoscut ca rechizitoriul a fost facut pe 24 decembrie 1989. Daca sotii Ceausescu au fosti impuscati pe 25. Cand a fost facut procesul pe 24 sau pe 25? Sotii Ceausescu au plecat pe 25 dimineata, procesul a durat o ora si jumatate apoi impuscati pe 25.

Tribunalul militar Bucureşti discută astăzi cererea de întrerupere a pedepsei solicitată de Victor Atanasie Stănculescu

avictorstanculescu222

Tribunalul militar Bucuresti discută astăzi cererea de întrerupere a pedepsei făcută de fostul general Victor Athanasie Stănculescu. La termenul trecut judecătorii au solicitat o expertiză medico-legală, care să stabilească dacă Stănculescu poate executa pedeapsa cu închisoarea de 15 ani. 

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus, la sfârşitul lunii octombrie, efectuarea unei expertize medicale pentru a stabili dacă Victor Stănculescu poate să suporte regimul de detenţie.
Instanţa a dispus ca expertiza stării de sănătate a generalului Victor Athanasie Stănculescu să fie făcută de Institutul de Medicină Legală.

Generalii Mihai Chiţac şi Victor Athanasie Stănculescu, încarceraţi la mijlocul lunii octombrie, suferă de boli cronice, au declarat luni reprezentanţi ai Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care au afirmat că doar o comisie specială a IML poate decide dacă aceştia nu pot face închisoare.

Sursa: Realitatea TV

Stănculescu liber!

de Mihnea Georgescu

Distinşii mei lectori,

Vă anunţ că am semnat şi eu Petiţia On Line pentru eliberarea Generalului Victor Athanasie Stănculescu, ceea ce vă îndemn şi pe dumneavoastră!

Am aflat despre această binevenită petiţie de pe blogul prietenului Ovidiu, dedicat special elogierii personalităţii Generalului Revoluţiei. De fapt, la drept vorbind, Preşedintele Ion Iliescu a fost acela, de pe blogul căruia am aflat despre existenţa acestei Petiţii. Am fost fost foarte bucuros să aflu că însuşi Preşedintele este de acord cu acest demers salutar şi demn, menţionând la loc de cinste, pe blogul domniei sale, numele colegei Sybilla-Sfinx şi al modestei mele persoane, în contextul enumerării persoanelor care susţin eliberarea Generalului.

Un general regal… aşa l-a numit distinsa jurnalistă Roxana Iordache, o persoană de dreapta, ca opţiune politică, dar cu demnitate şi cu şira spinării. Ceea ce apreciez eu la un om este verticalitatea, nu culoarea politică. Iar Roxana Iordache a dat dovadă cu prisosinţă de verticalitate, în repetate rânduri. Cu modestie pot afirma că am învăţat de la Ion Iliescu arta dialogului cu forţele de dreapta – Ion Iliescu este un intim al Casei Regale, de exemplu, care nici nu îl bagă în seamă pe Băsescu, plus un prieten cu un om autentic de dreapta ca Radu Câmpeanu. Asta înseamnă moralitate “transpartinică”!

Generalul Victor Athanasie Stănculescu… Ce nume frumos! Victor, de la Victorie şi Athanasie, de la grescescul “cel fără de moarte”… Victoria fără de moarte a Demnităţii Neamului Românesc…

L-am văzut pe General la Majoratul C.P.U.N., în februarie 2008. Mi-a făcut impresia unui om extraordinar de demn, a cărei demnitate şi chiar rigiditate militară constrasta vădit şi plăcut cu hahalerismul unor pretinşi revoluţionari, ca Nica Leon sau Lorin Fortuna, care s-au dat în stambă ca de obicei. Omul a trăit şi o dramă familială soţia sa s-a sinucis în 2003, în noaptea de 21 decembrie (!) ca urmare a hărţuielilor la care a fost supus Generalul.

Cine va contabiliza vreodată dramele umane generate de extremismul revoluţionar post-decembrist?! Cu modestie, recunosc că şi familia mea a avut de suferit în aceşti ultimi 20 de ani, când am văzut ascensiunea parvenitismului fără scrupule şi a gigibecalismului de mahala… şi noi, Nobilii, am ajuns să facem foamea şi să ne cerşim pâinea, am fost îngenunchiaţi şi umiliţi de străini în propria Ţară…

Cert este că în România post-revoluţionară, au existat şi există deţinuţi politici Miron Cozma şi Victor Athanasie Stănculescu sunt doar două exemple. Dar mă gândesc acum şi la drama lui Nicu Ceauşescu sau a Zoiei…

Ar fi un gest de normalitate – graţierea lui Stănculescu, nu de clemenţă, pentru că Generalul nu are nevoie de clemenţa noastră. El însuşi a cerut să fie condamnat la moarte prin împuşcare, ca un General demn al Armatei Române. Nu cred că Traian Băsescu va fi în stare să îl graţieze, pentru că domnia sa nu este în slujba Neamului Românesc, ci a unei puteri străine.

Generalul Victor Atanasie Stanculescu a ajuns sa fie tratat ca un pirat

Astazi, Francisc Toba a fost in vizita la generalul Stanculescu si va anuntam cu netarmurita bucurie ca domnul general este bine, este luminos si este el insusi. De asemenea, s-a imbunatatit simtitor tratatamentul sau, avind in vedere modul mizerabil si infiorator in care a inceput detentia.

Trebuie sa recunoastem ca sint absolut incredibile taria de caracter, forta fizica si morala, eleganta si demnitatea acestui om de 80 de ani.

Nu are rost sa mai punem o intrebare privind substantele administrate dinsului inainte de a intra in sala Tribunalului Militar Teritorial (unde s-a discutat cererea de efectuare a expertizei medicale in vederea suspendarii executarii detentiei), substante cu efecte sedative (ca sa nu folosim termenul „drog”).
Nu are sens nici sa mai intrebam de ce, tot cu acea ocazie, generalul Stanculescu a fost tinut in picioare aproape doua ore, intr-o camaruta crunt de soioasa, de jegoasa, de insalubra, infectata de mirosuri pestilentiale emanind dintr-un veceu (plantat pe post de scaun probabil, fiindca alta mobila nu era) pe care si-au revarsat excrementele toti criminalii si borfasi care s-au perindat pe acolo.

Se pare ca demersurile noastre produc efecte in sistem bulgare de zapada. Grupuri de generali incep sa-si miste maritele stele si maritele dosuri ca sa intervina la Cotroceni in favoarea gratierii. Niciodata nu e prea tirziu sa realizeze si dinsii ca uniformele lor s-au intinat si s-au sfisiat atunci cind omul care i-a facut oameni a fost condamnat. Avem confirmarea ca si Fratii au decis sa se miste. Sa fie intr-un ceas bun!

Miine este Ziua Armatei Romaniei. Pacat ca presedintele Basescu n-a stiut sa speculeze acest superb moment imagologic prin gratierea generalului Stanculescu… Asteptam, insa, cu speranta, raspunsul dinsului privind documentul inaintat de noi in data de 16 octombrie
Sursa: Proiect SEMPER FIDELIS

ÎCCJ a desecretizat jurnalul Revoluţiei din 1989 de la Timişoara: Securitatea a tras în manifestanţi

Sergiu Andon, despre desecretizarea Jurnalului Revoluţiei
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile. 

Secretele revoluţiei

A. Drăghici, avocat: Rudele victimelor îl vor pe generalul Stănculescu după gratii
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Am aflat oficial adevărul despre Revoluţie! Zvonurile conform cărora Securitatea a tras în oameni în decembrie 1989 sunt pentru prima dată confirmate. Informaţiile apar în Jurnalul de luptă al Ministerului Apărării, din perioada 16-22 decembrie. Acesta a fost făcut public miercuri de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Documentul a fost desecretizat în urma solicitării avocaţilor din dosarul în care generalii Stănculescu şi Chiţac sunt acuzaţi de faptul că au ordonat armatei să tragă în revoluţionari la Timişoara. El a fost depus la cauză în urmă cu câteva săptămâni şi conţine descrierea pe ore, a evenimentelor de la Timişoara.

Jurnalul evenimentelor de la Timişoara conţine aprecieri de natură a arăta că armata a fost un „ţap ispăşitor” al adevăraţilor responsabili. Presiunea psihică asupra efectivelor militare, atacurile directe asupra unităţilor militare, folosirea armelor de foc de către elemente disimulate în rândul manifestanţilor au urmărit incitarea armatei, opunerea ei forţelor revoluţionare, declanşarea unui sângeros război civil şi, ulterior, culpabilizarea ei, se arată în jurnalul aflat la dosarul de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind Revoluţia din Timişoara.

De asemenea, se precizează că unităţile militare au fost incluse în dispozitive mixte, alături de trupe de securitate, miliţie, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.), grăniceri – forţe de ordine specializate în acţiuni represive, iar în rândul militarilor au fost infiltrate persoane care aparţineau securităţii şi care au tras „acoperit” asupra manifestanţilor. Aceste practici au fost folosite deliberat pentru a nu se putea stabili cine este responsabil de împuşcarea unor oameni, iar vina să fie aruncată asupra armatei pentru tot ce s-a întâmplat la Timişoara. „Armata nu a atacat niciodată mulţimea ieşită în stradă, la violenţă nu s-a răspuns cu violenţă”, este concluzia jurnalului.

Evenimentele din decembrie 1989 au debutat în 15 decembrie, odată cu protestul unor cetăţeni faţă de încercarea autorităţilor locale de a evacua cu forţa pe pastorul Laszlo Tokas. A doua zi, demonstraţii au început să ceară libertăţi democratice şi au cerut cetăţenilor să li se alăture, totul culminând în timpul zilei cu manifestări distructive şi violente. „La orele 20:45 primul secretar al comitetului Judeţean de Partid Timiş, Radu Bălan, i-a cerut lt.col. Constantin Zeca să scoată trupe şi tehnica de luptă pentru a participa împreună cu organele M.I. la restabilirea ordinii în oraş”. În seara de 16 decembrie au avut loc primele ciocniri între manifestanţi şi forţele de ordine (miliţie, securitate, grăniceri) chemate să restabilească liniştea.

În actul de la instanţă se arată că, în ziua de 17 decembrie, manifestanţii au luat cu asalt sediul Comitetului Judeţean de Partid. Au apărut drapele cu însemnele de stat ale Ungariei. Armata a primit ordin de intervenţie în aceeaşi zi, în jurul orei 13:30, de la gl.col. Vasile Milea: „Situaţia în Timişoara s-a agravat. Este ordin să intervină armata. Armata intră în stare de luptă. În judeţul Timiş este stare de necesitate”. Cele şase tancuri trimise pentru intinerariul Calea Girocului – Str. Albac – str. Lidia – Căminele Studenţeşti – Podul Decebal au fost lovite şi incendiate parţial de elemente violente. Vasile Milea a ordonat în după-amiaza zilei de 17 decembrie alarma de luptă parţială pentru unităţi militare din Lugoj şi Buziaş şi deplasarea efectivelor către Timişoara.

Potrivit analiştilor militari citaţi în jurnal, se pare că exista un scenariu al intervenţiei forţelor din afara teritoriului românesc, iar deplasarea tehnicii şi militarilor din garnizoane ar fi dat de înţeles că armata română este pregătită să intervină la timp, ceea ce a dus la descurajarea autorilor scenariului.

Gl. lt. Victor Stănculescu şi gl. lt. Mihai Chiţac au ajuns cu avionul la Timişoara, în după-amiaza zilei de 17 decembrie, fiind informaţi despre situaţia din Timişoara, se mai arată în document. Între timp, lt. col. Constantin Zeca a fost informat că „grupuri de huligani au atacat clădirile din apropierea intrării în marea unitate mecanizată”. Clădirea comandamentului, restaurantul Militar şi Casa Armatei sunt atacate câteva minute mai târziu, ceea ce îl determină pe ministrul Apărării Naţionale să ordone deschiderea focului de advertisment. Incidentele au continuat toată după-amiaza, culminând cu lovirea şi rănirea unor cadre ale armatei, ceea ce a determinat înarmarea militarilor în termen cu muniţie de război. Comandantul unităţii militare din Arad, martor al evenimentelor, a raportat că „printre militarii care au acţionat pe Calea Girocului s-au strecurat şi persoane necunoscute, în uniformă, care aveau lanterne foarte puternice cu care luminau balcoanele blocurilor din apropiere, după care trăgeau asupra lor”.

Bilanţul zilei de 17 decembrie a fost de 8 militari răniţi.

Pe 18 decembrie, gl.lt. Mihai Chiţac a comunicat, în cadrul unei şedinţe organizată la 2:00 dimineaţa, că se vor folosi grenade cu substanţe lacrimogene şi a arătat că toţi militarii trebuie să aibă măşti contra gazelor. S-a făcut şi o analiză preliminară a evoluţiei evenimentelor din 16 şi 17 decembrie şi s-a ajuns la concluzia că „în municipiu acţionează numeroase elemente străine specializate în acţiuni de diversiune şi terorism”, ceea ce necesită ajutorul batalionului de cercetare al Direcţiei Informaţii din Marele Stat Major.

Gt.lt. Ilie Ceauşescu a afirmat în ziua de 18 decembrie că „tulburările sunt provocate de elemente teroriste aservite intereselor ţărilor capitaliste”.

În data de 20 decembrie, în jurul orei 14:00, efectivele militare din Lugoj, Buziaş şi Timişoara au trecut de partea revoluţionarilor, iar Ion Coman şi Radu Bălan au solicitat noi forţe care să apere sediile comitetelor locale de partid, dar au fost refuzaţi.

În perioada 18-20 decembrie 1989 s-au înregistrat 4 militari răniţi.

Secretarul Comitetului Central al PCR, Ion Coman a cerut, în data de 22 decembrie, ca armata să captureze liderii manifestanţilor, dar gl.mr. Ştefan Guşe a ordonat retragerea din oraş a tuturor grupurilor de cercetaşi, motivând că „armata nu poate îndeplini asemenea misiuni”.

Jurnalul Revoluţiei de la Timişoara a fost depus la dosarul aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde se judecă recursurile depuse de generalii în rezervă Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac, condamnaţi la 15 ani de închisoare şi degradare militară în procesul Revoluţiei de la Timişoara.

Sursa: NewsIn

în 22 decembrie, zi în care Generalul Victor Athanasie Stănculescu avea puterea.


Revoluţionarul Gelu Voican Voiculescu a precizat că pe 22 decembrie 1989, generalul Victor Athanasie Stănculescu „ar fi putut să preia puterea şi să dea o lovitură de stat”. După părerea lui, „meritul său este că s-a abţinut de la a-şi asuma o dictatură militară”. Câteva ore sau zile un regim militar ar fi fost posibil, dar „nu avea viitor”, spune Gelu Voican Voiculescu. „Contextul internaţional nu era favorabil aventurilor militare, nimeni nu ar fi recunoscut un regim dictatorial”, declară Voiculescu.

Regizorul Sergiu Nicolaescu a refuzat să comenteze ideea unui regim militar şi a amintit că generalul „a oficializat trecerea armatei de partea Revoluţiei” în 22 decembrie, zi în care Athanasie Stănculescu avea puterea.

Sergiu Nicolaescu declară că înţelege regretele generalului Stănculescu, pentru că, după 19 ani, acesta intră în puşcărie, în timp ce alţii sunt liberi. La Timişoara, generalii Milea şi Guşe aveau comanda, spune Nicolaescu. „Generalul Victor Athanasie Stănculescu nu a fost implicat în niciun ordin”.

Generalul Victor Athanasie Stănculescu nu a fost implicat în niciun ordin
Sergiu Nicolaescu
regizot

Data: 17 oct 2008 Adevarul

––––-

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, Ceauşeştii împărţeau Palatul Puterii cu generalul Stănculescu, revenit în Capitală (alături de Chiţac) după masacrul de la Timişoara. În după-amiaza aceleiaşi zile, la putere se aflau Iliescu, Stănculescu şi Chiţac. Fugiseră Ceauşeştii, apăruse Iliescu; generalii doar şi-au schimbat stăpânul.

Athanasie Stănculescu – ce destin! „Generalul cu piciorul în ghips” l-a condus pe Ceauşescu la liftul pieirii, i-a predat lui Iliescu cheile puterii, iar acum i se deschide-n faţă uşa celulei. Pe 22 decembrie 1989, după fuga Ceauşeştilor, el s-a aflat la conducerea României pentru câteva ore. Era şeful Armatei, avea tancuri, mitraliere şi avioane, putea decide cărui civil îi încredinţează puterea. Şi a decis: Ion Iliescu.

Unii spun că aşa a fost să fie. Eu, unul, am motive întemeiate să cred că aşa a fost planificat din timp, cu acordul – sau la iniţiativa –Moscovei. Stănculescu n-a făcut altceva decât să îndeplinească un ordin. Iar lichidarea brejnevistului Ceauşescu şi înscăunarea gorbaciovistului Iliescu n-au rămas nerăsplătite: Stănculescu a ajuns ministrul Economiei, la fel cum Chiţac s-a văzut instalat şef peste Interne. Credeau, pesemne, că ororile de la Timişoara vor fi date uitării.

Autor: Grigore Cartianu
Data: 16 oct 2008

Interviu cu Generalul Victor Stanculescu 1

Dinu Săraru în dialog cu Victor Athanasie Stănculescu

GENERALUL REVOLUŢIEI CU PICIORUL ÎN GHIPS

Fascinanta biografie ascunsă sau dubla biografie” []

DS: …şi foarte burgheză, şi bogată în tradiţii militare,dar în acelaşi timp era şi o biografie complet incompatibilă cu ceea ce trebuia să se petreacă cu dumneavoastră de aici înainte!? Şi aţi ajuns la unul din marele şantiere ale ti­neretului din epocă! Ce s-a întâmplat acolo şi dacă nu cumva acest şantier a fost cel care a întrerupt brutal, pentru viitorul dumneavoastră, biografia militară şi burgheză şi apus bazele noii biografii? Cea care a devenit publică? A doua biografie!
VS: Pentru mine au fost două elemente: primul a fost purgatoriul pentru marea mea iubire, prima nereuşită, şi al doilea, purgatoriul pentru că s-a rupt lanţul vechii burghezii şi apăream acum ca un om absolut nou, produs al unui şantier naţional, comunist, al tineretului, celebru în epocă! Acesta a fost purgatoriul de la Bumbeşti—Livezeni, unde ajunsesem instructor de şantier, instructor sanitar al şantierului şi făceam aproape zilnic tot traseul Bumbeşti-Livezeni, dintr-un capăt în altul, controlând modul cum se făcea îngrijirea medicală şi dacă medicamentele date de către medici ajungeau la bolnavi sau se duceau în altă parte, pentru că se mai duceau şi atunci în altă parte..

DS: Şi cu acest dosar de brigadier aţi pus temelia noii biografii?

VS: Acesta a fost elementul de bază.

DS: Deci, v-aţi început cariera militară, pe baza şantie­rului Bumbeşti-Livezeni? Cu dosarul de brigadier?

VS: Spatele era asigurat de acest dosar de brigadier!

DS: Nu v-a întrebat nimeni, niciodată, despre biografia de până la şantier?

VS: Nu! Şi biografia era simplă: mama — profesoară, tata —mort în ‘33! Asta era!

DS: V-au primit în partid?

VS: Acum vine partea a doua! Termin şcoala militară în decembrie 1948, printre cei mai buni, şi am fost numit locotenent fiind la Centrul de Instrucţie al Artileriei „Mihai Bravu”. Apoi am fost trimis la Academia Militară, pe care am absolvit-o în 1952. Am fost coleg la Academia Militară şi cu bietul Milea; el era la Tancuri, eu eram la Artilerie şi, la 23 august 1952, ne-au anunţat în amfiteatru că suntem avansaţi: deci, eram locotenent-major Victor Stănculescu! Aşteptam acum să vină, de la Direcţia de Cadre a Armatei, repartiţia absolvenţilor. Am ajuns pe 5 septembrie… Pe 5 septembrie s-a anunţat: „Duceţi-vă repede la administraţie să vă luaţi ordinele de zi 50!” Ce era… pe baza ordinului 50 era alocată de către ministrul Bodnăraş raţia de hrană anuală, la o unitate. Şi am luat acest bilet şi îi spun unui contabil care ne dădea ordinul şi care m-a strigat căpitan Victor Stănculescu: „Sunt locotenent-major Stănculescu!” „Nu ştiu, domnule, pe tabelul meu aşa scrie, căpitan Stăn­culescu! Duceţi-vă la cadre şi întrebaţi!” Zic: „Ce Dum­nezeu!?” La 23 august, eram locotenent-major şi acum, la 5 septembrie, eram căpitan! Erau două săptămâni şi două zile diferenţă; am aşteptat toată ziua, până seara, şi le spu­neam colegilor că m-au trecut căpitan, iar eu eram loco­tenent-major… Şi vine a doua zi dimineaţă, ne anunţă repartiţia şi avansările: … şi Stănculescu — căpitan!

DS: Eraţi avansat la excepţional?

VS: A doua oară.

DS: A doua oară?

VS: Din locotenent-major, excepţional, căpitan, a doua oară! Intervalul… de la locotenent-major la căpitan a fost de două săptămâni şi începe să facă repartiţia… şi mă pomenesc şeful de Stat Major al Artileriei Corpul 38 Armată! Timişoara! [] Când m-am dus acolo, la Timişoara, Corpul de Armată era special constituit şi organizat pentru a lupta îm­potriva „expansiunii lui Tito”… A fost perioada aia şi grea, şi de răspundere deosebită… Au fost trimişi oameni, selectaţi special, să fie cu totul şi cu totul devotaţi regimului. [] Când m-am dus acolo, era situaţia următoare: Statul Major al Corpului de Armată avea secţii de operaţii conduse de câte un colonel, şeful secţiei, şi doi locotenent-colonei la Secţia Cercetare, iar la Secţia de înzestrare avea un colonel, iar eu eram numai căpitan.

DS: Pe funcţie de?

VS: Pe funcţie de general! [] Am fost avansat, după nişte aplicaţii, în ‘55, numai un singur episod, că e interesant [] trebuia să fiu avansat maior şi mă cheamă şeful Secţiei politice a Corpului 38 Armată şi zice: „Dragă, tu nu eşti membru de partid, ce ai de gând să faci?” Şi atuncea am luat legătura cu mama: ,Uite, mi se cere… nu ştiu ce, nu ştiu ce…” Mama a reacţionat foarte rapid; s-a înscris în partid, fiind cea mai veche profesoară din şcoală, şi a fost numită secretar de partid pe şcoală. Şi s-a construit noua biografie în care, printre altele, am scris că mama e secretară de partid la Liceul comercial de fete din Braşov… Şi sunt avansat în 1955, maior! Deci, ‘52 – căpitan şi ‘55 — maior! []

VS: Întâi am fost general-maior la 40 de ani, în 1968!

DS: Toate au fost prin avansări „la excepţional”!

VS: Nu! La 32 de ani eram colonel!

DS: Foarte tânăr, la 32 de ani!

VS: Da, da! Şi au fost aceşti şase ani, până în ‘68…

DS: Da!

VS: …care nu erau un stagiu obligatoriu atunci, se cereau şi şapte ani, şi examen de general, dar vine în ‘68 invazia în Cehoslovacia… poziţia pe care era Ceauşescu atuncea… armata era în stare de agitaţie mare, ca să nu spun mai mult, eu fiind locţiitorul şefului Marelui Stat Major şi şeful Direcţiei Organizare, Mobilizare, Planificare, înzes­trare, deci aveam şi…

DS: Pe toată armata română!

VS: .. .pe toată armata! Butonul de mobilizare al armatei era la mine şi…

DS: La 38 de ani?

VS: Nu, la 40 era asta, în ‘68! ‘28-’68! Ceauşescu cere aproape în fiecare seară variante de mobilizare, gradat… erau trei variante: o variantă iniţială în trepte, parţială, o variantă cu trepte mai rapide şi o variantă totală! Aşteptând să vedem… se vorbea că armata sovietică era la frontiera României… vroia să traverseze şi aşa mai depar­te… şi ne aşteptam practic la un război sau la o invazie! Şi aşa, eram pregătiţi pentru un război! Şi am stat atunci o lună în minister… deci, eu locuiam în Piaţa Palatului, la etajul 3, într-un bloc şi, exact peste drum, la etajul trei, în minister, era biroul meu! Şi din biroul meu îi făceam semn nevestei mele… n-aveam să-i spun la telefon, în plus, nimic! În orice caz, că o să vin acasă… eu am stat acolo, pentru că… acuma se spune mai modern – butonul – butonul nu era chiar buton, erau de fapt telefoanele şi telegramele şi aşa mai departe — butonul era… eu trebuia să apăs la ordin pe buton… ordinul trebuia să-l hotărască alţii… dar eu trebuia să apăs pe buton! Planul de mobilizare! În această perioadă am fost avansat la gradul de general, fără examen, fără nimic altceva! Deci cam asta a fost!

2 “Am rezolvat toate problemele conform programului care s-a stabilit la Bucureşti”
DS: Aţi putea să vă amintiţi câteva lucruri, dinainte de acomunica dictatorilor soluţia cu elicopterul? Ce aţi făcut când aţi intrat în sediu şi de unde veneaţi când aţi intrat? Pe ce poartă aţi intrat?

VS: S-a dat, aşadar, telefon de la ofiţerul principal al armatei, care m-a anunţat pe telefonul militar, pe care-l aveam acasă, că sunt chemat la sediu. Milea trăia. Eu ve­nisem de la spital şi încă nu luasem hotărârea să mă mişc şi am spus celui care era în cauză, nu mai ştiu cine era, că am venit de la spital, o să vin, fără să spun acum, imediat.

DS: V-a spus cine vă caută?

VS: Da, ofiţerul principal mi-a spus: „Vă caută tova­răşul ministru! Vă roagă să veniţi la sediul CC“. Era nouă şi jumătate când m-am întors de la spital; pe la zece şi ceva, din nou, dă ofiţerul principal telefon şi mi-a raportat că la sediu s-a întâmplat ceva, fără să-mi spună ce anume, şi imediat trebuie să mă prezint acolo. Iar am spus: „Da, vin imediat, o să mă îmbrac şi vin!” A treia chemare a fost… a venit o maşină trimisă de Curticeanu, cu doi băieţi sau trei, doi parcă, de la Direcţia a V-a, îmbrăcaţi civil… „Ştiţi, ne-a trimis tovarăşul Curticeanu să vă luăm repede, să mergem la sediu.” Pe drum mi-au spus că Milea s-a sinucis, că a murit şi cam atât. Am ajuns la CC şi am intrat pe poarta din dreapta… …

DS: Poarta C!

VS: Da, poarta C este, am intrat pe poarta C. Am dat telefon şi a venit între timp şi maşina mea, de la minister. Foarte speriat, şoferul îmi spune că era lume multă pe străzi, începuse şi piaţa să se umple iar, ca la mitingul dinainte. Am urcat la etajul 1. M-a întâmpinat, cred, Curticeanu, nu mai ţin minte, eram şi eu sub tensiune, eram derutat: când te uiţi într-o pungă şi nu ştii ce e în punga aia, este greu. În orice caz, Curticeanu mi-a spus: „Vezi că te aşteaptă tovarăşii!”, dar, de fapt, ei nu mă aşteptau în birou, erau deja în anticamera aia, unde se afla, de fapt, secretariatul. M-au întrebat: „Ce-i cu tine, de ce ai venit aşa târziu?” Am spus: „Am avut un accident la picior, sunt cu piciorul în ghips…” „Milea ne-a trădat şi s-a sinucis!” Cam aşa a fost discursul lor scurt, sec. Erau deja panicaţi, pot să spun. „Vezi care este situaţia. Sunt nişte unităţi care trebuie să vină în piaţă. Vezi unde sunt, când vin, şi mai repede!” La acelaşi etaj, pe coridor, era o încăpere în care se afla Grupa Operativă a armatei, plină de generali, printre aceştia generalul Voinea – comandantul armatei din Bucureşti, generalul Eftimescu — şeful Secţiei Operative din Marele Stat Major. În a doua încăpere se organizase un centru de transmisiuni al armatei. Generalii m-au informat că două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat de pe Şoseaua Olteniţei, au plecat din ordinul lui Milea spre piaţă şi se află în marş. Am ieşit din birou şi, în centrul de transmisiuni, am găsit un căpitan, acelaşi Tufan Marius (despre care poate voi mai pomeni), şi l-am întrebat conspirativ: „Ai legătura cu cele două unităţi aflate în marş?” La confirmarea lui, i-am spus: „Transmite-le nu­maidecât ordinul meu să se întoarcă în cazărmi.” M-am întors să raportez şi din nou, nu mai ştiu, am intrat sau a fost tot afară pe coridor. Mi se pare că discuţia a fost pe coridor, că erau nerăbdători, cred că ieşiseră deja şi erau pe holul ăla mare…

DS: îl ştiu!

VS: …pe holul ăla mare unde sunt cele două lifturi! Am spus: „Vă raportez că cele două unităţi s-au pus în mişcare.” … „Du-te mai repede, vezi mai repede, trebuie să vină mai repede!” M-am întors şi aici a fost momentul când m-am întrebat ce să fac acum? Mă duc să dau alt ordin! M-am întors şi l-am găsit din nou pe Tufan Marius, ofiţerul de transmisiuni radio, care avea legătura cu unităţile şi cu armata în general, pe teritoriu, care făcea legăturile direct cu diverse unităţi, şi i-am spus: „Tufane, du-te direct acum la staţia radio şi, fără să mai vorbeşti cu nimeni, transmiţi din nou următoarele: Am dat ordin ca cele două unităţi să se întoarcă în cazărmi! Nu treci pe la ceilalţi!” „Am înţeles!”… Tufan este şi acuma un băiat foarte discret, n-a vorbit cu nimeni, nici nu ţine să apară public. Altfel, ştie multe. Apropo, el este cel al cărui pistol a fost cerut de Milea, cu care a plecat sus, iar el s-a dus după Milea, fiindcă avea nevoie de pistol. L-am întrebat şi mi-a raportat cum s-a întâmplat, cum a fost cu ministrul. Acesta a venit nervos din cabinetul şefului. „A venit şi la mine, că eram pe coridor: «Ai pistol?», Eu, da. «Dă-l încoace!» Să ştiţi, tovarăşe ministru, că nu se dă pistolul. «Dă-l încoace!» şi eu m-am luat după ministru. A suit la etajul şase şi a intrat în birou.” Asta era descrierea lui, nu mai vreau să intru prea mult în amănunte, pentru că nu pot să redau exact, dar asta reţin, că ministrul a intrat în birou şi erau pe coridor mulţi ofiţeri… El acuma spune că erau vreo doisprezece ofiţeri, care erau de la gărzile patriotice, de la armată, mi se pare că erau în zona intrării în birou. S-a auzit împuşcătura, au intrat acolo câţiva şi l-au găsit pe ministru împuşcat.

Revin! M-am întors la Ceauşescu pe coridor şi am rapor­tat că unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea în piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este că: „Mai bine ar fi să plecaţi din sediu!” „Cum să plecăm, cu ce?” „Singura variantă care este posibilă acuma, mă gândesc, e cu elicopterele”, neştiind că pe acoperiş, de fapt, nu era spaţiu deschis, ci erau antene, pe care Securitatea a trebuit să le dărâme ca să poată să ate­rizeze un elicopter; al doilea nu a mai putut să aterizeze, practic n-a mai avut unde. Ceauşeştii s-au întors în birou, au tot vorbit cu Curticeanu, cu nu ştiu cine mai era acolo, cu Manea Mănescu, mi se pare, pentru că l-au chemat şi a venit şi el… Eu fiind civil, nu prea îmi dădeau importanţă, au trecut pe lângă mine, s-au dus, s-au întors, deci era un fel de mişcare browniană…

DS: …?!

VS: Ceilalţi generali şi ofiţeri nu au ieşit nici unul din biroul lor afară să… n-au venit să mă întrebe nici unul ce facem şi aşa mai departe. Eu, în general, vă spun, i-am evitat pentru că, dacă am fost atâta timp plecat la Ti­mişoara, în acţiunea armatei de la Bucureşti nu ştiam ce rol a jucat fiecare. Am aflat pe urmă de Hortopan, că a fost cu Milea, am aflat pe urmă de Eftimescu care a transmis ordinul lui Milea să vină regimentele de pe Olteniţei. Asta am aflat abia când eram ministru al Apărării, după două luni şi ceva. Ceauşescu m-a întrebat: „În cât timp vine elicopterul?” „Dacă aprobaţi, vine într-un sfert de oră!” A fost de acord. Atunci i-am dat telefon lui Rus, co­mandantul aviaţiei, să îmi spună în cât timp ar putea să trimită două elicoptere.

DS: Când a apărut ideea asta cu elicopterul?

VS: La ora unsprezece, unsprezece şi un sfert.

DS: Şi unde eraţi atuncea? Unde v-a încolţit ideea? Cu ei de faţă, v-a încolţit?

VS: Nu, nu. Intraseră în birou, dar îi văzusem speriaţi; era agitaţie, cam de genul ăsta: „Noi ce o să facem, ce o să ne facem?” Şi deja era panică, îi cuprinsese efectiv, gal­beni, speriaţi, transpiraţi, agitaţi. Adică au fost câteva ele­mente care îi marchează pe oameni foarte clar. Atunci mi-a venit ideea. Apoi generalul Rus mi-a confirmat sosirea elicopterelor, dar trebuia şi aprobarea generalului Neagoe, şeful Direcţiei a V-a, era nevoie şi de ordinul lui.

DS: De unde îi dădeaţi telefon lui Rus?

VS: Lui Rus, de la transmisiuni, de la ofiţerul de transmisiuni.

DS: Deci, acolo v-a încolţit ideea, la ofiţerul de trans­misiuni în birou?

VS: Da! Şi Rus mi-a spus că poate să trimită, dar să se verifice dacă terasa poate să primească… şi atunci i-am spus lui Neagoe: „Neagoe, confirmă şi tu acelaşi lucru, pentru că aşa era ordinul. Deci erau două canale care trebuiau să se suprapună. Neagoe a plecat. Avea oamenii împrăştiaţi. Oamenii erau, în general, dotaţi cu arme cu foc automat, aveau şi grenade la brâu, aveau şi benzi de cartuşe, deci erau destul de înarmaţi, în interior, pe coridoarele astea; mai mult de 50-60 în interior nu erau. Nu era nici unul îmbrăcat militar. În momentul când Ceauşeştii s-au urcat în elicopter şi s-a auzit că acesta a decolat, de-abia atuncea toţi au dispărut şi astfel s-a găsit armament prin diverse camere, când au intrat ceilalţi în sediu… s-a îm­bogăţit toată lumea cu arme, toţi pricepuţii şi nepricepuţii, de la revoluţionari la pseudorevoluţionari… De ce? Pentru că mulţi – este părerea mea -, atunci când au intrat în sediu, au pus mâna pe ce au găsit mai valoros. Erau deja lucruri bune şi de valoare prin unele locuri. Am auzit că s-au spart fişete, că s-au luat… dar astea sunt informaţii ulterioare, le-am aflat mult mai târziu.

DS: Să ne întoarcem la generalul Neagoe şi la elicoptere…

VS: Şi Neagoe mi-a spus: „Verific sus, dacă poate ateriza elicopterul!” şi s-a verificat… a trimis pe un co­lonel, era un locţiitor al său cu părul alb, cărunt, era un băiat înalt… El a plecat sus, după aia eu i-am condus pe ei până la lift, au intrat ei doi, trei însoţitori şi parcă, nu ştiu, chiar nu ştiu, parcă a intrat şi Mănescu cu ei, aicea nu pot să-mi aduc aminte, este un moment de neaducere aminte, un lapsus.

DS: Şi s-a închis uşa la lift şi a pornit liftul şi dumnea­voastră unde eraţi?

VS: Am rămas jos şi am spus adjutantului: „Du-te, fugi sus, şi vezi pe unde se poate ajunge la elicopter?” Adjutantul s-a suit în liftul celălalt, care se pare că a ajuns după ei, cei de la Securitate deja ştiau, fiindcă mi s-a spus că s-a deschis un geam, în stânga, spre sectorul gărzilor patriotice, care era la etajul şase, şi Ceauşeştii au ieşit pe geam…

DS: Şi pe geam, de unde?

VS: De la etajul şase! Liftul nu ajungea pe terasă. S-au urcat pe un geam de ăsta mare, i-a ajutat, nu-mi dau seama cine…

DS: …?!

VS: …probabil că i-a ajutat cu un scaun să se urce la înălţimea geamului şi au ieşit direct pe terasă. Cei de la Securitate deja dărâmaseră nişte antene. Al doilea elicopter n-a mai putut să aterizeze!

DS: Şi când a ieşit el, pe terasă, elicopterul era pe terasă? Ce v-a spus adjutantul?

VS: Elicopterul era aterizat! DS: Şi ei s-au şi urcat?

VS: Staţi niţel! Între timp, când adjutantul Mateiciuc mi-a spus că s-au urcat în elicopter, m-am suit şi eu în lift, m-am urcat la etajul şase, să scăpăm de pistoale şi pe urmă să ieşim! Mateiciuc era în civil, eu în civil, şi am intrat într-un birou al secţiei militare, din sediu, şi am deschis un sertar de la un birou şi am băgat pistoalele acolo.

DS: Dar nu era nimeni în birou?!

VS: Nu era nimeni! Am închis sertarul şi am coborât pe scări, am ieşit jos în piaţă, pe uşa principală asediată de revoluţionari.

DS: De la etajul şase?

VS: Da, şi am ieşit, da, după ce am coborât la unu de la etajul şase!

DS: Şi Mateiciuc când a venit în sediu? După dumnea­voastră?

VS: Mateiciuc a venit cam o dată cu mine.

DS: A, i-aţi dat telefon să vină?

VS: I-am dat telefon să vină, da, pentru că de acasă eu am plecat singur, de fapt adus de cei doi sau trei… trimişi…

DS: Şi aţi ieşit amândoi pe scări?

VS: Nu, eu am ieşit pe scări, el a rămas, nu ştiu unde a rămas, că m-am rupt de el, după care am spus: „Ne vedem la minister!” Mi-am făcut calculul să ajung cât mai repede la minister, să văd ce se întîmplă mai departe cu acest zbor misterios, ca să-i spun aşa, necontrolabil într-un fel. DS: Să vorbim despre ieşirea din CC, cum aţi ieşit? Pe ce uşă, pe ce poartă? Povestiţi scena. Nu v-a recunoscut nimeni? Nu v-a întrebat nimeni cine sunteţi?

VS: Am coborât pe scara centrală, menţionez că încă nu intraseră alţii în sediu pe aici şi am deschis uşa, intersectându-mă la intrare cu câţiva, nu ştiu cine erau. Am coborât în stradă şchiopătând, cineva din mulţime mă întreabă dacă sunt cu ei, am răspuns „da”. În acelaşi timp, se încerca aducerea unei staţii de amplificare spre intrare, împinsă de mulţime şi strigându-se „faceţi loc să putem face legătura cu ai noştri!”… care deja ajunseseră la balconul central. Atunci am luat un steag cu un băţ destul de lung de la un alt om şi am spus în stânga şi dreapta mea, punând băţul orizontal: „Ţineţi şi voi şi daţi-vă înapoi, să facem loc la maşină.” Am format deci o mică barieră care a făcut în partea stângă a intrării loc pentru autospecială. Se repetă întrebarea: „Ce aveţi la picior?” „Sunt în ghips!” Şi atunci sunt felicitat: “..câ aţi avut curajul şi tăria să fiţi aici cu noi!” M-am retras încet prin mulţime spre intrarea D – strada ministerului, biserica Creţulescu, Piaţa Valter Mărăcineanu. Sigur, cu gândul de a ajunge la Ministerul Industriei Alimentare care era în fostul local al M.Ap.N. şi a obţine o maşină. Scopul — ajungerea în Drumul Taberei, la minister, pentru a putea comanda armata. Nu m-au recunoscut ca militar, ci ca simplu cetăţean din piaţă!

DS: Şi acum să-mi spuneţi cînd i-aţi dat telefon lui Rus să controleze zborul?

VS: De-abia când am ajuns la Ministerul Industriei Ali­mentare, în Piaţa Valter Mărăcineanu, acolo, pe telefon guvernamental, l-am rugat pe Rus: „Te rog, Rus, urmă­reşte tot timpul zborul elicopterului! Eu plec la minister şi îmi raportezi pe parcurs.” Nu erau telefoane mobile atuncea. Deci, când am ajuns la minister, am primit primul raport al lui Rus cu Snagovul şi că de la Snagov a decolat mai departe spre…

DS: Deja ajunseseră la Snagov?

VS: Decolaseră de la Snagov. I-am spus lui Rus…

DS: Dar, la ce vă gândeaţi pe drumul ăsta până la Ministerul Industriei Alimentare?

VS: Mă gândeam cum să ajung mai repede la Minis­terul Apărării Naţionale, ca să fiu eu cel care să comand şi nu să vină altul să se bage… ăsta era gândul meu, de a ajunge mai repede!

DS: Aşa, şi aţi plecat din cabinet, de la cucoana aia frumoasă, care era ministru…

VS: Exact aşa era. Era mai plinuţă…

DS: Mai plinuţă, dar frumoasă!

VS: Foarte drăguţă… a ieşit din biroul ei şi m-a lăsat singur când i-am cerut să dau telefon, nu a stat să audă ce vorbesc…

DS: Cu ea aţi avut vreo discuţie despre plecarea lui Ceauşescu?

VS: Nu am avut nimic. I-am spus…

DS: Nici nu v-a întrebat nimic?

VS: I-am spus că Ceauşescu a plecat, iar eu trebuie să ajung la minister. „Nu e nici o maşină acum la minister!” Nu-i nimica!” Am dat telefon la cabinet la mine, dar şi ei i-au spus că n-au nici o maşină şi ştiu ce am spus: „Trimite un ofiţer care are maşină personală, să vină să mă ia!” şi a venit şi m-a luat. Când am ajuns la minister, le-am şi spus să cheme doctorii acolo ca să pot să-mi scot ghipsul. Nu mai puteam, mă tăia la genunchi şi jos la gleznă, era…

DS: Am să vă întreb din nou, când aţi luat decizia să vă puneţi piciorul în ghips?

VS: .. .A fost un complot de familie.

DS: Ce fel de complot?

VS: De ce a fost complot de familie? Eu sunt foarte conştiincios… am vrut să plec de dimineaţă…

DS: …de acasă.

VS: …de acasă, sigur, nu imediat, pentru că, după ce am venit pe la patru acasă, m-a cam lămurit şoferul ce se întîmplă acolo, în piaţă… Am făcut un duş şi aş fi vrut să plec. Nevasta zice: „Nu pleci! Mai bine îţi dau cu vaza în cap — aveam o vază de cristal — îţi dau cu vaza asta în cap şi te pun jos!” Şi, în fine, discuţii, dar până la urmă, trebuia să plec…

DS: La minister?

VS: …la minister. Însă soţia mi-a spus: „Nu te duci!” Aici a fost intervenţia, cum se zice, dumnezeiască, a soţiei. Atuncea i-am spus: „Ce să fac?” „Du-te la spital, la cine este de serviciu, şi găseşte o soluţie acolo, să-ţi facă un control, să-ţi facă o internare, să faci ceva!” Eu povestesc de momentul când am venit de la Timişoara, chemat… Fusesem hotărât să mă pună comandantul militar al Timişoarei şi i-am refuzat şi m-am dus şi la Timişoara la spital. La spital, în Bucureşti, când am ajuns, am întrebat cine este medicul de gardă — era răposatul general Niculescu, şeful secţiei de traumatologie. M-am dus la el şi i-am spus: „Uite, situaţia este următoarea… Nu vreau să ajung acolo, găseşte o soluţie!” „Bine!” – zice.

DS: Nu vroiaţi să ajungeţi la minister?

VS: Nu vroiam să ajung, într-un moment ca acela, la minister…

DS: Mai era cineva cu doctorul în cabinet?

VS: Nu! Singur!

DS: Dar îl cunoşteaţi bine?

VS: îl cunoşteam bine, de mult.

DS: …

VS: îl cunoşteam bine, de ani de zile.

DS: Şi ce a zis?

VS: „Vă pun piciorul în ghips!” Cine îl pune? „Eu!” S-adus şi a adus nişte fese cu ghips, a adus un lighean cu apă, la el în cabinet, a încuiat uşa şi mi-a pus piciorul în ghips. Zic: „Ce spun dacă cineva mă întreabă de ce mi l-am pus?”„Spuneţi că aveţi ceva la menisc, şi asta nu poate fi verificat radiologie, aşa… Deci, aveţi… v-am găsit ceva la menisc şi le spuneţi că eu v-am pus ghipsul!”

DS: V-aţi îmbrăcat iar civil!

VS: Şi am tras pantalonii de la costumul gri, îl mai am şi acum şi mă uitam peste el ieri; a doua zi după ce am vorbit noi, m-am dus acasă să văd pe unde o fi costumul ăla… E un costum gri, civil! James Mason a jucat într-un film, Omul în gri, care mi-a plăcut şi m-am îmbrăcat în viaţă, ulterior, în gri, mulţi ani…

DS: Şi eu la fel, tot după un film!

VS: Da. Am zis că este o ţinută aşa, foarte…

DS: …şi avea şi pălărie James Mason.

VS: Şi eu am purtat mult timp pălărie!

DS: Şi pe urmă aţi plecat de la spital…

VS: Niculescu a murit, săracul, şi n-a spus niciodată, nimic! A plecat în mormânt cu acest moment. Nu s-a lăudat la nimeni, n-a spus la nimeni, nu mi-a mai spus niciodată nimic.

DS: Şi nu a întrebat nimeni cum s-a întâmplat?

VS: Nu m-a întrebat nimeni.

DS: Dar, în timp ce doctorul vă punea ghipsul, nu v-a întrebat nimic despre situaţia de atunci?

VS: Nu, în timp ce îmi punea ghipsul, am spus eu: „Am senzaţia că se produce o prăbuşire”, adică am trăit mo­mentul de la Timişoara, am venit la Bucureşti şi era aceeaşi situaţie. Zic: „Nu cred că mai rezistă şi nu vreau să fiu, în nici un caz, chemat să fiu alături de ei. Nu vreau! M-am sfătuit şi cu soţia, şi soţia a ţinut foarte mult să nu mă bag, că nu are nici un rost…”

DS: Dar aţi vorbit cu soţia?

VS: Păi, soţia mi-a spus: „Nu pleca, nu pleca şi nu pleca…” V-am spus, aveam un vas de cristal, foarte frumos, şi a zis: „Iau vasul ăsta şi îţi dau una în cap, te pun jos şi nu mai pleci!” şi atuncea i-am răspuns: „Hai, o să mă duc la spital, să găsesc o soluţie.” Mă gândeam la internare, Nicu­lescu a spus că nu e nevoie de internare: „Vă duceţi înapoi, vă duceţi acasă!” Am venit acasă şi l-am sunat pe ofiţerul operativ: „Dragă, uite, raportez că am fost la spital, am un accident la un picior şi am piciorul în ghips. Nu pot să vin!” Punct! Şi cu asta am închis telefonul iar.

DS: Simţeaţi că este un act de curaj?

VS: Nu simţeam că e un act de curaj, ci simţeam că nu trebuie să mă bag în focul ăsta care nu mirosea a bine, de fapt nu era… mirosea rău, pentru că armata se băgase rău la…

DS: La Timişoara!

VS: …la Timişoara şi la Bucureşti, la Bucureşti se bă­gase râu, atunci, cu ce s-a întâmplat la Universitate… şi şoferul şi aghiotantul ştiau multe, au umblat noaptea prin oraş, s-au plimbat cu maşina şi ştiau ce s-a întâmplat. Cert este că, la un moment dat, m-am pomenit la uşă cu maşina, au venit şi au zis: „Vă cheamă tovarăşul Curticeanu”, deşi el, în cartea lui, parcă nu scrie nimica despre treaba asta, dar el a trimis maşina, a trimis maşina din ordinul lui Ceauşescu, care a întrebat: „Cine e aicea de la armată?” Nu mai era nimeni, Guşă era la Timişoara, nu venise!

DS: În afară de Ilie Ceauşescu, la conducerea armatei nu mai era nimeni?

VS: Nu, nu era! De ce? Pentru că eu i-am spus lui Milea în seara lui 20 – cât era? 20, 19, 20? – din 20, că n-am ce mai face la Timişoara şi vin la Bucureşti! „Nu! Mai stai, mai stai, că vine Dăscălescu, că vine Bobu…” ăia speriaţi!, pe care eu i-am scos la Timişoara, de la Comitetul Judeţean, cu paraşutiştii pe geam şi i-am suit direct într-o dubă şi i-am trimis la aeroport, altfel nu aveau cum să dispară, să iasă din sediul Judeţenei! Partea cea mai dificilă a fost momentul ăsta! Ei bine, de atunci am început să mă gândesc care va fi situaţia mea când ajung la Bucureşti. Nu mă gândeam la bine, mă gândeam la rău. Nu mă gândeam că voi primi o însărcinare ca să apar în acţiune cu drept de comandant… mi-am zis apoi că precis o să se spună de ce n-ai venit şi de ce n-ai…? Şi intri la judecata de apoi. De aia am scris unde­va, în însemnările mele, că am fost de două ori între două plutoane de execuţie, la Timişoara între revoluţionari şi partid, la Bucureşti între partid şi armată. Două plutoane de execuţie! Pentru că eu, la Timişoara, ca să nu mai fac altă revenire, când au început masele, pe ziua de 19, să iasă din uzine şi aveam de la comisiile militare — şase erau —, în capul coloanelor muncitoreşti… eram într-o încăpere din spatele biroului primului-secretar, împreună cu ministrul adjunct al Justiţiei — Brahaciu — şi procurorul adjunct al procurorului general, Diaconescu.

DS: Da!

VS: Şi eu atuncea mi-am scris demisia, pe care am motivat-o prin faptul că nu sunt de acord ca armata să se opună brutal unei mişcări care este reală!

DS: Asta era la Timişoara?

VS: La Timişoara! Le-am arătat scrisoarea, şi Brahaciu a zis: „Tovarăşu’, cu ce aţi scris, v-aţi încheiat viaţa! Vă condamnă în tribunal… În stare de urgenţă! Nici să nu o arătaţi, daţi-o deoparte, aruncaţi-o!” Diaconescu l-a aprobat şi mi-a dat acelaşi sfat!

DS: Către cine era scrisoarea, memoriul, demisia asta?…

VS: Către preşedinte! Către Ceauşescu! Era de fapt un raport militar. Şi atunci m-am dus în WC-ul camerei de odih­nă a primului-secretar, am rupt raportul şi am tras lanţul… Îmi pare rău şi astăzi că am tras lanţul… trebuia măcar să păstrez raportul… dar atuncea, nu ştiam ce se va întâmpla, apropo de cele două plutoane de execuţie.

DS: Dar ultimul act de la Timişoara care a fost? Înainte de a pleca cu avionul?

VS: L-am refuzat pe Coman care mi-a spus că: „Te-a numit comandantul militar al oraşului Timişoara, trebuie să citeşti decretul prin care se declară starea de necesitate!” Şi am spus: „Nu se poate, în momentul ăsta piaţa e plină, dacă ies în faţă şi citesc acest decret, explodează şi ne dărâmă! Eu nu-l citesc! Lăsaţi până mâine dimineaţă, când se mai potolesc, în timpul nopţii, dimineaţa se retrag, nu mai stau şi atuncea o să vedem!” Şi atuncea am plecat la… m-am dus să mă odihnesc la căminul Partidului, unde eram cazat, şi de acolo am plecat direct la Spitalul Militar… Am sosit la Spitalul Militar, unde era medic de gardă chiar comandantul spitalului: „Uite, dragă, ce s-a întâmplat! Sunt numit co­mandantul militar al Timişoarei…”

DS: Dar îl cunoşteaţi pe directorul spitalului?

VS: Îl cunoşteam, aveam încredere, am mers pe încre­dere, în general, şi nici nu am avut de ales. „Eu nu pot şi nu sunt de acord să fiu comandantul militar! Găseşte-mi o so­luţie să stau până la prânz să dorm!” Şi a zis: „Gata!” Mi-a făcut un consult, mi-a făcut o foaie de observaţie că am o criză de vezică biliară, nu ştiu ce, mi-a făcut o injecţie şi am dormit până la ora unu după prânz. Între timp, a dat telefon Coman: „Unde e ăsta?” Şi doctorul spunea: „E în tratament la noi, doarme, nu poate să vină!” Şi pe la ora două, după ce m-am trezit, m-am dus înapoi la Partid. Între timp, Coman îl pusese pe Chiţac comandant militar: „Du-te şi citeşte tu!” i-a ordonat, şi Chiţac a citit de la balcon, afară, în faţa mulţimii, decretul care a declarat starea de necesitate. Cum am venit la Partid, am pus mâna pe telefon şi am dat telefon lui Milea, aşa şi pe dincolo… că e stare de necesitate şi eu vreau să vin la Bucureşti. Zice: „Mai stai, că o să-ţi dau eu răspuns până pe la ora şase.” Şi de-abia pe la şapte seara mi-a spus: „Poţi să vii!” Şi atuncea eu am plecat, spunându-i lui Coman că mă cheamă ministrul. Coman n-avea ce să îmi facă, el nu s-a băgat în treaba asta, aşa că m-am dus la avion, piloţii mă aşteptau…

DS: Era pregătit avionul?

VS: Venise cu noi şi aşteptau dispoziţia mea.

DS: N-aţi dat piloţilor telefon înainte?

VS: Da, am dat telefon. Am venit la aeroport, m-am suit în avion şi am plecat… era, cred, nouă seara când am plecat. Am plecat pe întuneric. Nouă seara. Era deja iarnă, când se întunecă devreme şi am ajuns pe la două noaptea la Bucureşti, nu mai ştiu, de aia nu-mi dau seama exact de ora plecării, dar există foaia, am cerut-o eu odată, foaia de zbor, de la decolare până la aterizare, şi cine compunea echipajul avionului de la Timişoara. La Bucureşti, m-a aşteptat aghio­tantul, locotenentul Mateiciuc, şi cu şoferul şi ei mi-au spus ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii, care este starea de spirit a populaţiei, pentru că eu n-am văzut la televizor chestia cu ruperea aceea între discursul lui Ceauşescu şi acel uriaş huoo, agitaţia din piaţă şi aşa mai departe… toate treburile astea. M-am dus acasă şi am discutat cu soţia. Ea mi-a spus ce mi-a spus, că deja nu se ştie ce se va întâmpla, că e incertă treaba. La ora aia, nu se ştia care va fi starea viitoare, vor rezista, nu vor rezista, sunt în stare să resta­bilească regimul sau se duce de râpă mai departe… ceea ce de fapt s-a şi întâmplat.

DS: Şi în birou, la Ministerul Apărării, în Bucureşti, cine a tăiat ghipsul?

VS: Un locotenent-major a venit cu un cleşte…

DS: Doctor?

VS: Da! Au asistat mai mulţi… Deoarece aveam ţinuta militară la birou, m-am îmbrăcat militar şi, într-o jumătate de oră, am redevenit militar… L-am scos pe Ilie Ceauşescu din birou, pentru că vroia să stea acolo, şi i-am spus: „Du-te, domnule, de aicea!” Până la urmă, l-am băgat în camera ofiţerului de serviciu şi am pus să fie păzit şi i-am spus: „Să stai acolo, în linişte!” Era într-un fel, dacă vreţi, în stare de arest la… Pe urmă am semnat nota telefonică, cele­bra notă prin care dădeam ordin armatei să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale, şi am semnat-o în calitate de prim-adjunct al ministrului, pentru că nu accep­tasem aşa-zisa numire a lui Ceauşescu, când am ajuns la el şi mi-a spus că: „Te-am pus în locul lui Milea!”

DS: Deci, ăsta a fost primul dumneavoastră act scris la Revoluţie, în calitate de comandant al armatei.

VS: Primul act scris!

DS: Să ne întoarcem iar la prima întâlnire cu Ceauşescu. Atunci Elena Ceauşescu a avut iniţiative? Ea a cerut armatei să tragă?

VS: Să vină armata să cureţe piaţa! Cam aşa a fost nuanţa! Ce înţelegi prin curăţat piaţa? Că armata nu vine cu mătura!

DS: Deci poate să se înţeleagă şi să trageţi în ei, să-i curăţaţi?

VS: Se poate! Probabil asta au văzut-o la chinezi, când au curăţat Piaţa Tien-an-men! S-au aşezat în faţă tancuri şi a trecut tancul peste studenţi şi i-a curăţat! După ce i-a curăţat pe unul, doi, ceilalţi n-au mai stat în faţa tancului!

DS: Spuneţi-mi, acum, când aţi luat prima dată legătura cu Iliescu, după evenimentul ăsta?

VS: Vreţi să vă spun ceva foarte interesant? Ne ştiam aşa, din relaţii publice. Odată l-am găsit, când controlam armata şi el era prim-secretar; l-am găsit, mi se pare, la Timişoara şi la Iaşi. După ce făceai controlul, te duceai la primul-secretar în vizită. Şi altă dată, era prin noiembrie 1989, e foarte interesant ce spun şi mulţi pot să lege, deşi era cu totul întâmplător…

DS: Noiembrie’89!

VS: …noiembrie ‘89, a fost un concert la Ateneu, cu Dan Grigore şi cu Caramitru. Concert dedicat lui Eminescu. Deci, era un recital. Dan Grigore cânta la pian o bucată foarte frumoasă. Eu stăteam cu soţia pe rândul patru, la capăt, şi în pauză, noi n-am vrut să ieşim afară din sală, iar Iliescu ieşea cu Nina, de pe rândul cinci sau şase, şi: „Bună seara…” şi povestea n-a avut nici o altă continuare, poate să zică cine ce-o vrea, acum, dar a fost o întâlnire cu totul întâmplătoare, dar a fost în noiembrie. A treia întâlnire a fost în momentul când Iliescu l-a în­trebat pe Sergiu Nicolaescu: „Ia vezi cine e la Ministerul Apărării Naţionale?” Şi atunci Sergiu mi-a dat telefon, eu cu Sergiu ne cunoşteam de pe vremea când făcea filmele alea teribile şi Coman spunea: „Dă-i atâţia oameni, dă-i atâta armament, dă-i cutare!”, şi eu dădeam ordine: „2 000 de oameni, nu ştiu ce, corturi, maşini etc, etc”, adică tot ce însemna logistica filmului cerută de Sergiu de la ar­mată, şi am rămas în relaţii bune cu el, de pe vremea când făcea aceste filme. Mie îmi plăceau filmele lui foarte mult! Am fost un mâncător de filme. La un moment dat aveam notate titlurile de la 3 600 de filme — ţara, studioul, actorii principali, bărbat şi femeie, şi regizorul, scrise în nişte caiete… 3 600 de filme văzute din 1952, când m-am căsă­torit, filme văzute cu soţia!

DS: Grozav!

VS: [] Deci, atunci, când mi-a dat telefon Sergiu Nicolaescu, i-am spus, deoarece deja ştiam ce se petrece la Comitetul Central, ştiam, le spusesem şi lui Guşă, şi lui Vlad să vină la minister, că de aicea se conduce armata şi ei nu vroiau să vină…

DS: Ei stăteau în Comitetul Central!

VS: …în Comitetul Central. De aicea s-a dus Guşă la Televiziune când a cerut armatei să intre în cazărmi, ordin pe care eu îl dădusem la ora 13.00, cu aproape trei ore înainte, scris, şi după ce Militaru, la ora 14.00, spusese la TV: „încetaţi măcelul!” La nouă şi ceva, când toată armata era în cazărmi şi ei habar nu aveau de nimica, Chiţac, care fusese comandantul Garnizoanei Bucureşti, numit de Milea, a venit şi el direct la Televiziune de la Timişoara şi a spus: „Ordon armatei în Bucureşti să facă, să dreagă…!”, adică ei vorbeau în neant! După părerea mea, care este subiectivă desigur, ei vroiau să-şi acopere activitatea ante­rioară, pentru că şi Vlad, şi Guşă erau membri în Comitetul Central, au fost membri ai Marii Adunări Naţionale, deci erau… eu n-am fost în nici o formaţiune mai mare decât Ministerul Apărării Naţionale. Din punctul ăsta de vedere, probabil că înainte a fost o reţinere faţă de mine şi nu m-au ales nicăieri. Se pare că aş fi fost propus pentru Congresul al XlV-lea, acolo, pe o listă, nu ştiu, însă mi-a spus cineva că m-au tăiat, spre fericirea mea, şi n-am mai ajuns în Co­mitetul Central. Deci, aşa am şi crezut eu tot timpul că Vlad a fost cel care l-a chemat pe Sârbu şi a filmat „Noaptea generalilor”. Deşi se pare că n-ar fi fost Sârbu şi ar fi fost unul Ionescu, tot de la Studioul Sahia. O regie a fost atunci. Vlad şi Guşă spuneau că au vorbit cu cutare şi cutare, dar eu cred că nu au putut să vorbească, pentru că o serie de legături spre armată erau atunci tăiate de mine, alea cu Securitatea. Atunci mi-a zis Vlad că, din cauza mea, nu a putut să-şi comande trupele şi că eu l-am trădat, iar când a venit la minister, cineva l-a potolit şi i-a spus… ori Iliescu, ori Voican: „Domnule general, v-a făcut bine că v-a tăiat legăturile!” De asemenea, momentul când era Televiziunea dezlănţuită şi aici, apropo de ce se spune de nehotărâre, despre om nehotărât, atunci l-am chemat pe generalul Pintilie, care a tăiat prima legătură prin telefonul operativ cu Securitatea şi l-am întrebat: „Domnule, se poate tăia şi Televiziunea?” Ei, aici vine momentul interesant: „Da, zice, se poate tăia, de la Palatul Telefoanelor, de sus!” Şi am stat, cred că vreun sfert de ceas… aşa… şi am spus: „Lasă domnule, să vadă lumea!” Mai bine să fie fereastra deschisă şi atuncea a apărut ăsta, cum îl chema, de la Televiziune,crainicul ăla…

DS: Brateş!

VS: Atunci i-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un TAB la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protecţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M. Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voi­can şi cu încă unul care, tot aşa, umbla cu automatul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: „Nu intraţi aici cu armamentul, armamentul rămâne aici!” Atunci m-a întrebat Iliescu: „Care e situaţia?” şi eu i-am spus: „Eu pot să vă asigur securitatea şi liniştea şi vă pun la dispoziţie sala Consiliului Militar!”, iar eu am adus cu mine pe răposatul Apostoiu, care fusese secretar al Consiliului de Stat…

DS: Avocat?

VS: Da! Pe Apostoiu eu l-am adus şi am spus: „Dom­nule, folosiţi-l, că nu are nici un amestec, e bun tehnician, folosiţi-l pentru legislaţie!” A mai venit şi Munteanu, care pe urmă a ajuns ambasador la Washington, apoi la New York, trimis la ONU, unde a ajuns preşedintele Consiliului de Securitate… Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a intrat în cazărmi, repet — pot să le asigur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou. Dar, cu­noaşteţi, între timp s-a dat armament, nu ştiu cum a ajuns la gărzile patriotice, pe mâna tuturor, şi a ieşit o nenorocire cu atâţia împuşcaţi…

DS: Da, aşa e!

VS: …şi nu se mai ştia cine e terorist şi cine nu… Vă dau un exemplu foarte clar: la un moment dat, mi se spune că la Vila Lac 2 se aud mişcări în subsol şi că sunt terorişti, în subteran. Eu, care ştiam că acolo sunt nişte adăposturi nucleare, de care ştia în detaliu generalul Geoană, de la Apărarea Civilă am trimis pe aghiotantul meu cu maşina: „Du-te până la Geoană şi să lămuriţi, că nu e altceva.” Când el ajunge în Piaţa Aviatorilor unde e şi staţia de metrou, o echipă de tineri înarmaţi le ordonă: „Opriţi! Cine sunteţi?” Aghiotantul meu le spune: „Armata!” Şi ei strigă: „Armata e cu noi!”… şi se bucură şi încep să tragă cu armele în aer, ca la nuntă… cum aţi văzut de fapt şi la Bagdad cum s-a întâmplat… În momentul în care ăştia au început să tragă în aer, de la Televiziune a început să se tragă spre piaţă, probabil că cei de la Televiziune au crezut că se trage în ei şi au început să tragă în plin şi atunci în maşina mea a intrat un cartuş pe geam şi a rămas în bord şi încă unul direct în portbagaj, le-am avut pe amândouă. Şi atunci aghiotantul şi şoferul au plecat fugind. Nu ştiu dacă a mai murit cineva sau nu, dar focul de la Televiziune a fost declanşat de această salvă de bucurie, pentru că fie­care trăgea ca la nuntă!

DS: Mă interesează foarte mult prima întâlnire cu Iliescu! Asta a fost în biroul dumneavoastră?

VS: Da, în biroul meu!

DS: Deci, a venit şi cum l-aţi tratat? Ca un posibil con­ducător al Revoluţiei?

VS: Am considerat că este posibil să fie conducător… că e cel mai în măsură, deoarece eu ştiam că în clădirea fostului CC se încerca de către Dăscălescu, Verdeţ şi alţii să se organizeze noua conducere tot de tip comunist.

DS: Deci, să revenim. Când a fost momentul, clipa, secunda când aţi decis să alegeţi pe cine să invitaţi în minister şi să protejaţi în calitate de viitor „as” al unui joc politic crucial?

VS: E greu să alegi într-o răsturnare spectaculoasă a „ordinii” instaurate într-un regim socialist, timp de 50 de ani. „Asul” care să fie acceptat şi susţinut pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă să conducă într-o altă direcţie o ţară, o economie, să menţină un echilibru favorabil în relaţiile internaţionale, mai ales când te găseşti pe „falia” dintre două grupuri de state care au purtat un război rece, nu l-am găsit, poate, atunci când am ales şi nici eu nu mi-am asumat această grea răspundere. Mi-au reproşat unii, mult timp, că nu am preluat când eram la conducere, cu armata, pentru o anumită perioadă, conducerea ţării. Şi atunci, şi acum rămân cu acelaşi răspuns: „Nu era bine pentru că ţara mea avea şi are nevoie de un regim democratic, modern, după ce a trăit sub trei dictaturi: Carol al II-lea, Antonescu, comunistă! Regret, totuşi, că ne-am chinuit şi încă ne vom chinui…”

DS: Eraţi singurul om din ţară care deţineaţi atunci puterea şi aveaţi puterea să-i daţi importanţă lui Iliescu! Altcineva n-avea nici o valoare, dacă i se acorda importanţă!

VS: Aşa a şi fost! De aia a rămas întâi la minister, după care a plecat la Comitetul Central şi atunci i-am spus: „Nu mai plecaţi, domne, nu vă pot garanta o securitate, de-acum înainte plecaţi pe cont propriu…” Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noap­tea aia în minister.

DS: Şi aici a început el să stabilească primele legături la Ministerul Apărării Naţionale?

VS: I-am acordat încredere, ăsta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: „Ia comanda şi apucă-te de treabă!”, dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce vroia el, deci nu a fost o „te numesc şi ai grijă să faci de acum înainte… nu ştiu ce…” î

DS: Da, da, înţeleg!

VS: I-am lăsat libertate de mişcare deplină!

DS: Dar, recunoaşterea asta s-a coagulat în jurul lui… din toate părţile, fiind la Ministerul Apărării Naţionale.

VS: Pentru securitatea celor prezenţi şi a ministerului în sine, din ordinul meu se înconjurase ministerul cu blindate, cu Regimentul de Gardă… era acolo deja o fortăreaţă, de fapt… Aici a fost şi o greşeală a Direcţiei de Operaţii, s-a supraaglomerat la un moment dat, încât nu te mai puteai mişca, ceea ce a dus la ideea de defensivă şi, când au fost încercări izolate de atacare din faţă a ministerului, nimeni nu s-a dus după atacatori, ci au stat pe loc toţi, se apărau.

DS: Aţi ieşit în perioada asta de acolo? Sau câte zile n-aţi ieşit? V-aţi dus acasă?

VS: Nu! Până pe douăzeci şi opt… mi se pare… Am trimis acasă, pe 23 decembrie, un ofiţer cu 12 soldaţi, când mi-a spus soţia că se trage asupra casei mele, de undeva de pe un acoperiş.

DS: Bun! Şi în timpul ăsta Iliescu se interesa de soarta lui Ceauşescu, dacă ştiţi unde se afla, dacă…

VS: Atunci m-a întrebat, către seară, dacă şi ce ştim despre Ceauşescu. Nu, nu ştim, i-am spus. Apoi i-am spus: „Ştiu unde e! Am luat măsuri şi va fi bine păzit!” Atât i-am spus, nu i-am spus vezi că e la cutare şi în locul cutare.

DS: Câte ore aţi păstrat secretul capturării lui Ceauşescu?

VS: Cred că până către ora 24.00, pe 22 decembrie.

DS: La câte ore de la deconspirarea secretului aţi fost înlocuit?

VS: Pe 23 decembrie, către orele 18.

DS: Cine şi când v-a informat despre capturarea lui Ceauşescu?

VS: Am ţinut legătura cu comandantul aviaţiei, ge­neralul Rus, pe care l-am întrebat de la M.Ap.N., către orele 12,30-13,30, unde este elicopterul şi mi-a dat de­taliile cunoscute: Snagov spre Târgovişte, faptul ca Maluţan, pilotul, le-a spus că zborul este periculos şi i-a lăsat pe şosea, în apropiere de oraş. Nu mi-amintesc precis ora la care colonelul Kemenici mi-a raportat telefonic, direct la minister.

DS: Ce i-aţi ordonat lui Kemenici când vi s-a raportat capturarea?

VS: „Ia măsuri de pază, o să-ţi trimit întăriri de la vână­torii de munte şi de la tancuri.”

DS: Şi acum să ne întoarcem din nou. Cum şi când aţi aflat că ei au luat decizia ca să-l judece, să-l …

VS: Asta a fost abia pe 24! Pe 23 spre 24. Abia pe 24dimineaţa, mi s-a…

DS: Ei s-au întâlnit acolo? În ce sală?

VS: În sala de consiliu a ministerului, dar, la un moment dat, se duceau în baia cabinetului ministrului: de multe ori l-am auzit pe Voican care spunea că s-au dus acolo ca să nu fie interceptate convorbirile lor…

DS: Nu aţi participat la deliberarea asta?

VS: Nu, nu am participat!

DS: Eraţi în biroul ministrului?

VS: Da, eram în biroul ministrului. La un moment dat, a venit Iliescu, a ieşit din camera din spate, eu eram pe scau­nul ministrului şi s-a apropiat, aproape conspirativ, şi zice: „Dragă, ca să fie bine, l-am numit pe Militaru ministru al Apărării.” M-am ridicat şi… Poftiţi! După aia am luat loc… şi mi-a sărit puţin ţandăra… Şi zice: „Nu, nu, stai aicea!” zice: „Te rog, stai aicea, că eu până o să cunosc care e situaţia, până intru în temă şi aşa mai departe… rămâi aici!”

DS: Deci, amical, aşa?

VS: „Amical”!

DS: Şi când v-au chemat să vă spună că au luat decizia cu privire la Ceauşescu, tot aşa au venit?

VS: Nu… eu deja plecasem, m-am dus la mine…

DS: În ce birou?

VS: În departament! Am plecat din localul acela, m-am dus în localul celălalt, într-un local care era la vreo sută de metri, unde se afla Departamentul de înzestrare a Armatei.

S: În locul dumneavoastră a rămas…

VS: Militaru, da!

DS: Îi predaseţi tot?

VS: Nu i-am predat nimica! Eu n-aveam ce să-i predau! Scaunul şi aşa mai departe… şi nici lui Militaru nu i-am spus unde este Ceauşescu..

. DS: Dar n-a întrebat?

VS: N-a întrebat unde… Îi spusesem doar lui Iliescu: „Ceauşescu este sub pază şi ştiu unde e şi o să vă spun când este cazul!” Şi atuncea, dimineaţa, pe 24 decembrie, cred, mi-au spus să organizez deplasarea unui grup de magistraţi… la locul unde era Ceauşescu. Am ordonat generalului Rus, comandantul Aviaţiei, să aducă pe Stadionul Ghencea, pe te­renul alăturat, cinci elicoptere şi cu acestea câţiva paraşutişti de la Boteni. Apoi i-am cerut generalului Dafinescu, care era şeful Logisticii, să-mi aducă patru metri de mătase galbenă de drapel şi el m-a întrebat ce fac cu ea?… I-am spus că îmi tre­buie mie şi am făcut-o pachet şi am băgat-o la mine în sertar. Peste câţiva ani, într-un interviu în franceză pentru revista Paris Match, Petre Roman a spus că el a fost cu ideea acestei eşarfe galbene care a fost de fapt semnalul de recunoaştere între mine şi colonelul de atunci, Kemenici, comandantul unităţii de la Târgovişte, unde familia Ceauşescu era sub pază întărită, tot din ordinul meu, cu o companie de vânători de munte şi o companie de tancuri de la alte unităţi.

DS: Când v-aţi întâlnit cu Iliescu să vă spună că au luat decizia?

VS: Nu a spus că a luat decizia, a spus aşa: „Te rog, organizează ca să te deplasezi la Târgovişte”, şi atunci i-am spus că acolo am întărit paza…

DS: La ce oră i-aţi spus?

VS: Pe 23 către 24, noaptea!

DS: Noaptea?

VS: Da!

DS: Deci, atunci, în noaptea aceea, au luat ei decizia?

VS: Cred că atuncea, pentru că dimineaţă mi-a spus: „Uite, am luat aşa, aşa şi aşa… Te rog…”

DS: A venit Iliescu în birou la dumneavoastră?

VS: Nu! Revenisem eu în biroul ministrului!

DS: Şi era şi Militaru de faţă?

VS: Da, era şi Militaru de faţă!

DS: Şi… „Am luat decizia…”

VS: Da, Iliescu mi-a spus: „Să se facă judecata pentru că mi-e teamă că altfel vom ajunge la un război civil! Vedem că sunt multe focare care… În ţară, de rezistenţă şi “…terorismul care era în floare…

DS: Peste tot!

VS: înflorit şi de noi, şi ne-am împuşcat şi singuri! Asta vă spun cu toată răspunderea! Vă dau un exemplu foarte clar: ministerul era într-o clădire, înconjurat cu armata care îl apăra, într-un dreptunghi; pe o latură avea, către spate, Ghencea, cimitirul Ghencea şi Ghencea civil, dincolo erau şoseaua şi clubul Steaua, autobaza Ministerului Apărării…. În partea asta, în stânga, latura dinspre centrul oraşului, peste multe clădiri, era Academia Militară, de aici din curtea mi­nisterului s-a tras… şi trăgeau unii pentru că se zicea că umblă teroriştii pe acoperişuri…

DS: Da!

VS: …şi unele gloanţe chiar şi de calibre mai mari se duceau aproape 2 km, spre Academie… şi aşa au murit oameni nevinovaţi de la Academie, de la Clubul Steaua, de la Autobază… împuşcaţi de cei care trăgeau în mod haotic… De exemplu: arma automată de tip AKM bate cam 800 de metri, iar o armă de pe transportorul blindat bate cam 1,5 kilometri. Dacă trăgea un militar din stânga, ceilalţi trăgeau fără nici un ordin, deoarece militarii erau şi panicaţi…

DS: Aşa s-a întâmplat şi la casa mea din Cotroceni… eram în curte, de vorbă cu doi vecini, numai gardul ne des­părţea, în faţa casei, dimineaţa, şi, în timp ce vorbeam şi se trăgea din toate părţile prin Bucureşti, eu îmi spuneam „unde sunt eu, nu ajunge nici un glonţ” şi eram liniştiţi… şi, în timp ce vorbeam, aud odată, pac! Şi la picioarele mele a căzut un glonţ…

VS: Dar v-am spus că s-a tras şi asupra casei mele… şi atuncea soţia a spus militarilor trimişi de mine: „Mai căutaţi, că se trage de undeva din partea aia…” Se trăgea lateral… pac! Iar pac! Deci un trăgător izolat! Şi au găsit în podul unei case, şi îmi pare rău şi astăzi că am fost ocupat din­coace, la minister, nici nu am dat prea multă importanţă, un tânăr de la gărzile patriotice, care primise ordin să tragă în casa mea, spunându-i-se că acolo sunt terorişti… Casa mea!? Soţia mea stătea în subsol şi toţi cei din casă cu ea erau speriaţi de tensiunea zvonurilor cu teroriştii. De reţinut că, în 1989, armata, din ordinul lui Ceauşescu, avea aproximativ 80 000 de militari în economia naţională, agricultură, construcţii, care nu erau instruiţi, iar legăturile armatei erau foarte proaste.

DS: Să revenim la povestea noastră… Deci Iliescu a venit şi v-aţi întâlnit în sala de consiliu?

VS: Nu, eram în birou…

DS: în biroul lui Milea?

VS: Eu nu m-am dus în sala de consiliu…

DS: în biroul lui Militaru?

VS: Militaru…. Şi a venit Iliescu, a venit…

DS: Singur?

VS: Parcă era şi Brucan… ne-am aşezat la masa minis­trului… „Uite, noi am organizat un grup ca să vă duceţi la… la Târgovişte!” Am întrebat: „Câţi oameni?” „Păi, o să vină un grup de la Tribunalul Militar, un grup o să vină de la avocaţi, o să le spunem noi unde să vină…” I-am spus să vină la Clubul Steaua, dincolo de terenul de fotbal… era terenul unde clubul vroia să facă un teren de atletism şi acolo am dat ordin să vină elicopterele.

DS: Atunci aţi hotărât când să se plece la Târgovişte, în momentul acela?

VS: Da, am spus să plece din… deci era noaptea, 24 spre 25… Am spus: „Trebuie să ajungem pe la ora 10.00, deci trebuie să fim plecaţi din Bucureşti pe la ora 9.00.“

DS: Zece noaptea?

VS: Nu, zece ziua!

DS: Deci discuţia asta avea loc noaptea?

VS: Noaptea de 24 spre 25!

DS: Şi urma ca dimineaţa la nouă să plecaţi?!

VS: Da!

DS: Dar el, Iliescu, v-a spus: „Mergeţi acolo, faceţi pro­cesul şi-l executaţi?”

VS: Nu, nu, n-a spus!

DS: Dar ce a spus?

VS: Că o să se facă o judecată şi trebuie şi o soluţie „Ca ei să dispară”… ăsta a fost cuvântul!

DS: Ca ei să dispară?

VS: „…pentru că aşa vom reuşi să stingem rezistenţa care există la ora actuală şi…”

DS: Şi numai el vorbea?

VS: Da, el… şi a mai intervenit, cred, şi Brucan, cred că Brucan!

DS: E mai vorbăreţ!

VS: Da!

DS: Asta era soluţia: ca ei să dispară!

VS: Am ajuns la Gelu Voican. Chestiunea în care a zis că el a aranjat treaba… iar eu numai să spun locul şi… Mie mi se pare că şi acum susţine că el a făcut o treabă…

DS: Şi v-a împuternicit, atunci, ca să organizaţi…

VS: …deplasarea… să fac deplasarea la Târgovişte, asta a fost ideea, dar, deja, în elicopter, am aflat de la procu­rorul Voinea, înainte de aterizare, care era concluzia finală, execuţia…

DS: Dar colonelul Popa unde era?

VS: Despre Popa, că este şeful completului militar de judecata, care era în alt elicopter, am aflat jos, când am ajuns la Târgovişte.

DS: Dar când aţi ajuns acolo, aţi devenit şeful acestui colectiv, al acestui…

VS: Din punct de vedere organizatoric, da! Am ajuns… şi Măgureanu a venit atunci şi Gelu Voican Voiculescu a venit, dar în alt elicopter.

DS: Pe paraşutişti când i-aţi luat?

VS: Păi, am făcut o oprire la Boteni…

DS: Cu elicopterele?

VS: …unde aveau ei unitatea de paraşutişti…

DS: Şi i-aţi urcat în elicopterul dumneavoastră?

VS: …şi i-am urcat pe toţi şapte în elicoptere.

DS: Ei erau pregătiţi sau le-aţi spus atunci, la sosirea laTârgovişte?

VS: La Boteni, le-am dat ordin numai să se pregătească să mă însoţească pe mine…

DS: Dar nu le-aţi spus că trebuie să facă o execuţie?!

VS: Nu! Doar când am aterizat!

DS: Le-aţi spus lor?

VS: Nu, numai lui Boeru care comanda grupul de paraşutişti…

DS: Deci, dumneavoastră ştiaţi că trebuie să organizaţi şi executarea lor?

VS: Că ăsta va fi finalul!

DS: Da, şi atunci v-aţi luat şi executorii din drum?

VS: Da, da! Dar i-am luat, precizez, şi pentru secu­ritatea noastră, pentru că nu ştiam care e starea de spirit la Târgovişte.

DS: Când le-aţi spus adevărul paraşutiştilor despre mi­siunea lor?

VS: Paraşutiştilor?

DS: …că din şapte să se aleagă ei…

VS: … să se aleagă, trei…

DS: …trei?

VS: .. .care să fie, posibil, pentru misiunea finală!

DS: Şi ei au înţeles pe cine vor executa? Ei n-au întrebat?

VS: Încă nu!

DS: Nici nu le-aţi spus cine!

VS: Nu le-am spus atunci, de abia când i-au scos pe cei doi din…

DS: …TAB!

VS: …din TAB. Apoi i-am introdus într-o cameră, am pus doctorul să le facă vizita medicală…

DS: Deci aţi început organizarea completă din proprie iniţiativă!?

VS: Eu… cu Voican şi cu Popa am stabilit cam cum să fie sala aranjată… Mi se pare că atunci Măgureanu a zis: „Stăm şi noi aicea…” şi am pus mesele alea lateral…

DS: Da!

VS: …unde s-a stat la masă. Cam asta a fost şi ce mai era în detaliu… a, unde să stea judecătorii şi unde avo­caţii… După aceea i-am spus lui Kemenici să stabilească din unitate ofiţerii ceruţi de Popa pentru completul de judecată…

DS: Şi Kemenici a înţeles, atunci, că e vorba de jude­carea lor!?

VS: Atuncea a înţeles el, că el până atunci credea că Ceauşescu este comandantul suprem şi trebuie apărat!

DS: Şi când a înţeles, înainte de execuţie?

VS: Cred că atunci… atunci!

DS: Dar n-aţi vorbit cu el despre asta? Era totul tacit, toată lumea înţelegea despre ce era vorba?

VS: .. .adică era un subiect subînţeles…

DS: …subînţeles!? Bun! Şi v-aţi programat un timp pen­tru proces?

VS: Nu, n-am… nu-mi dădeam seama nici eu cât o să dureze procesul!

DS: Aţi ştiut unde vor fi executaţi când aţi stabilit sala de judecată?

VS: Nu, când organizam sala şi, deoarece camera pe unde se intra în sală era în reparaţii, am ieşit iară afară, la aer…

DS: Şi atunci aţi inspectat locul?

VS: .. .uite, aici ar putea.

DS: Cu cine aţi vorbit despre asta?

VS: Numai cu căpitanul Boeru de la paraşutişti!

DS: Lui i-aţi spus: „Vezi, măi, că aici va fi…”

VS: …zic: „Uite, zidul ăsta e bun pentru final!”

DS: Şi după aia aţi intrat la proces?

VS: Nu! Trebuia să le spun şi piloţilor, să fie atenţi că, după ce se termină treaba aicea, decolăm imediat…

DS: Şi s-a terminat procesul!

VS: Eu am ieşit, n-am asistat la busculada aceea din interior, cu soldaţii care i-au legat…

DS: Dar cine a dat ordin cu legarea?

VS: Cred că a fost din propria iniţiativă a paraşutiştilor, în orice caz…

DS: Nu ştiţi cine a dat ordin ca să-i lege?

VS: Nu s-a dat nici un ordin, nu am auzit asemenea ordin, nici nu ştiu cine i-a legat… eu am ieşit afară atuncea, mă ui­tam din nou la… un ofiţer, nu ştiu cine era, un căpitan, căruia i-am ordonat să-mi aducă repede nişte foi de cort… aicea e momentul cel mai important… că nu s-a dat nici un ordin: „Trageţi!”

DS: Dar nu vă pregăteaţi să ziceţi: „Foc!”

VS: Paraşutiştii au deschis focul fără nici un ordin!

DS: Dar eraţi pregătit să spuneţi „foc!”?

VS: Nu, dragă!

DS: Să ordonaţi „foc!”?

VS: Nu, nu am simţit nevoia să…

DS: Dar nu vă gândeaţi că trebuie să comande cineva „foc!”?

VS: Păi, nu m-am considerat obligat… ofiţerul care co­manda paraşutiştii …

DS: El trebuia să comande „foc!”?

VS: … trebuia să comande şi… el a tras…

DS: Şi ce aţi făcut? V-aţi aşezat şi aţi aşteptat să vină condamnaţii?

VS: Eu m-am dus către elicoptere…

DS: Da!

VS: …şi am asistat la spectacol, de acolo, groaznic, ace­la… că ăia i-au dus la perete şi… s-au retras câţiva paşi înapoi şi au început să tragă…

DS: Dar el ajunsese la perete?

VS: Ajunseseră amândoi!

DS: Şi amândoi….

VS: El avea cam vreo doi metri de perete…

DS: Când a început să se tragă…

VS: S-a tras complet, muniţia care era în încărcător.Aproximativ, cred, 20 de cartuşe fiecare!

DS: Ei au apucat să zică ceva înainte?

VS: N-am auzit nimic!

DS: Dar se spunea că au cântat „Internaţionala”?

VS: N-am auzit nimic! Pe cuvântul meu că n-am auzit nimic, atunci.

DS: Singurul om lucid era generalul Stănculescu?

VS: Ştiu că după aia s-au prăbuşit!

DS: El s-a rupt de la mijloc…

VS: …s-a rupt, da… exact, pentru că s-a tras, aşa, în disperare, de către toţi trei paraşutiştii, adică cel puţin 30-40 de cartuşe au intrat în ei.

DS: .. .în fiecare… Dar au ţipat, au urlat?

VS: Nimic!

DS: Doamne, şi vă uitaţi la ei?

VS: .. .a fost atât de repede…

DS: Se vedea bine?

VS: Păi, uitaţi-vă şi..* (* în prezenţa editorului, Enculescu, venit la mine să-l cunoas­că pe general, acesta relatează, provocat intenţionat de mine, scena, interpretând-o pur şi simplu la fel ca acum două luni, în ziua când făceam interviul. E îmbrăcat general de armată, special pentru fotografia pe care o vedeţi pe copertă, şi, cu mobilitate surprinzătoare în raport cu vârsta, cade în genunchi pe covor, în faţa noastră, frânt brusc, ca şi când ar fi fost electrocutat de salva nimicitoare a gloanţelor izbucnite din ţeava pistoalelor-mitralieră, cu capul spre mâna dreaptă, şi se prăbuşeşte pe spate!) – Aşa a căzut – zice, ridicându-se alert şi stând în picioare înalt, elegant, în uniforma de gală, întinerit parcă, şi adaugă: şi aşa stăteam eu, îmbrăcat aşa, cu o stea mai puţin decât acum pe epoleţi – general-colonel – şi urmăream execuţia!În faţa elicopterului, lateral; pe­retele în dreapta, în stânga trăgătorii.

DS: Era ziua?

VS: Era ziua, era la prânz, era două şi jumătate!

DS: Bun!

VS: …se vedea ca…

DS: Şi v-aţi uitat liniştit… şi eraţi îmbrăcat militar…

VS: Eram îmbrăcat în costumul de general, cu cămaşă albă, aşa cum îl vedeţi pe copertă, în talie, singura deosebire era că atunci aveam trei stele, nu patru. M-am uitat… eram în faţa elicopterelor şi…

DS: V-a întrebat cineva ceva?

VS: Nu a întrebat nimeni nimic!

[]

DS Cine participa la masă?

VS: îmi amintesc de Măgureanu, Voican, colonelul Popa, maiorul Florescu Mugurel, avocaţii Teodorescu şi Lucescu, operatorul de televiziune şi câţiva din conducerea clubului, colonelul Gavrilă, colonelul Gaţu…[]

DS: Când v-aţi dat seama că este Crăciunul? În timpul cărui fel de mâncare?

VS: Când am intrat şi am văzut bucatele de Crăciun pe masă.[]

DS: De la coborârea din elicopter, v-aţi dus direct la masă?

VS: Da!

DS: Până în momentul acela, s-a făcut de la Târgovişte, sau din elicopter, vreo legătură cu grupul civil de la Minis­terul Apărării, să-l numim aşa, grupul civil de la Ministerul Apărării Naţionale, grupul cu Iliescu, cu…

VS: N-a fost nici o legătură! De abia când am coborât, i-am spus eu comandantului Clubului Steaua… era colonelul Gavrilă… dacă poate să-mi facă legătura… A spus că nu poate de acolo… Eram într-o sală, pe la tribuna a doua, şi m-a invitat să merg, să vorbesc de la el din birou…

DS: Şi v-aţi dus acolo?

VS: Acolo m-am dus şi am vorbit şi l-am găsit pe Militaru

DS: Şi i-aţi raportat lui Militaru?

VS: Şi i-am spus: „Uite, domne, ne-am întors!”

DS: Asta a fost tot?

VS: Asta a fost, da!

DS: Şi el a întrebat ceva?

VS: N-am spus mai mult, n-am spus pentru că nu vroiam să ştie mai mult! Am spus: „S-au rezolvat toate problemele conform programului care s-a stabilit la Bucureşti!”

DS: Şi el a mai zis ceva?

VS: N-a zis nimic!

DS: Şi după asta v-aţi dus la masă?

VS: După aceea m-am dus la masă.

DS: Şi după masă v-aţi dus la birou direct?

VS: După masă, am plecat la birou, da!

DS: Şi acolo când aţi ajuns v-aţi mai dus să vă întâlniţi cu cineva din grupul civil?

VS: Acolo, am dat casetele care erau filmate…

DS: Şi erau la dumneavoastră?

VS: Da! Atunci ei au intrat la discuţie iar, în spate, şi au stabilit, eu n-am fost prezent, cine să se ducă la Televiziune, ce să facă, ce să dea din casete, eu un singur lucru am spus: „Nu daţi toată caseta, că suntem şi noi acolo şi nu vreau ca să se deconspire cine a fost de faţă! Daţi numai fragmente reprezentative!” Şi reprezentativul… lipsea… lipsea tocmai fi­nalul! Deci, nu se putea vedea ce s-a întâmplat… o tăietură mare, aşa, ca un mal care s-a dărâmat şi dincolo nu se mai ştia nimic, nu se mai vedea nimic, nici o imagine.

DS: Şi a rămas aşa?

VS: A rămas aşa, pentru că, atunci când s-a dus Sergiu Nicolaescu la Televiziune, a fost scandal mare între Sergiu Nicolaescu şi cei de la TV…

DS: Da!

VS: …şi până la urmă au avut convorbiri telefonice… Nicolaescu cu Iliescu şi s-a hotărât să se dea caseta integral, dar prima reprezentare a fost varianta scurtă, secvenţială, în care…

DS: Dar exista filmat momentul în care…?

VS: Exista numai momentul când erau ei jos! Ceea ce a făcut ca pe urmă… un regizor francez să spună că au făcut ceva trucat, că nu e căderea firească a unui om care e îm­puşcat, că nu trebuia să cadă aşa, că acolo este ceva neclar şi nu este ceva real… ceea ce nu mai avea nici o importanţă, că acum fiecare a început să-şi dea cu presupusul. Din afară, de la mii de kilometri, când spui ceva, când ştii că a fost altceva, nu mai are nici un rost!

DS: În perioada asta cât aţi stat la minister, până la numirea lui Militaru şi după numirea lui Militaru, v-aţi în­tâlnit cu membrii grupului civil?

VS: În primul rând, numirea lui Militaru a fost pe 23, spre deosebire de ce au spus unii, că a fost pe 24! Militaru a fost numit pe 23! Numărul doi, a doua treabă, a doua pro­blemă: s-a făcut acea numire în culise, iar eu am fost pus în faţa unui fapt împlinit! Iar când am vrut să mă ridic de pe scaun să-l pun în loc pe Militaru, Iliescu a spus: „Nu, nu, stai pe loc; dumneata, totuşi, cunoşti foarte bine toate problemele şi mai rămâi acolo!”, adică a fost un fel de bâlbâială.

DS: V-aţi întâlnit cu ei şi cu altă ocazie, în aceste zile? Cu grupul civil?

VS: Păi, au intrat şi au ieşit, în şi din biroul ministrului, de câteva ori! Prin biroul ăsta intrau şi, deci, prin biroul ăsta se trecea în camera din spate, care era sala de mese, sala de odihnă a ministrului şi se duceau în sala consiliului de conducere al ministerului.

DS: Şi unde stăteau ei, unde aveau, ca să zic aşa, biroul!?

VS: în sala de consiliu, iar un grup restrâns intra din când în când în baie, motivând că se feresc să le fie ascul­tate convorbirile. Ăsta era sfatul ţării în zilele alea!

Am vrut să-i scap de mulţime, dar în acelaşi timp am vrut sa scap şi mulţimea de ei []

DS: Să vă agitaţi?! În momentul când Ceauşescu a făcut acea trimitere la „cel care e de faţă”, aşa ca în Cina cea de taină şi „unul din ei este aici de faţă”… trădătorii lui, aţi simţit, aţi înţeles că se gândeşte la dumneavoastră?

VS: L-am ignorat! Am înţeles, dar a fost ca la ping-pong: el mi-a trimis semnale, eu le-am ignorat! Dar…

DS: Nu v-a afectat?

VS: Nu m-a afectat!

DS: Nici mai târziu?

VS: Nici mai târziu! []

DS: Acum aş vrea să vă întreb încă o dată, dacă …

VS: Dacă ar fi vorba să luăm acuma istoria înapoi cu 15 ani, ei aveau o şansă, când le-am spus să plece cu eli­copterul ca să scape de furia mulţimii… că ăsta a fost de fapt momentul care a fost sau ultimele cuvinte care i-au convins că trebuie să plece, le-am spus: „Puteţi fi linşaţi!” Atunci am avut senzaţia că l-am rupt pe Anteu de pământ! Şi când au plecat cu elicopterul, aveau multe şanse să se ducă în toate părţile! Dacă n-au ştiut să-şi aleagă şansa cea mai bună, cu atât mai mult nu m-am simţit eu în… Mulţi au spus chiar despre acest episod că „Stănculescu ar fi vrut să-i scape!” Am vrut să-i scap de mulţime, dar în acelaşi timp am vrut sa scap şi mulţimea de ei! Mi se pare mai importantă treaba asta!

[] DS: 15 metri? Eraţi singurul martor, în afară de executanţi!

VS: Deci, eram în faţa elicopterelor şi cred că în eli­coptere erau deja piloţii, care au văzut şi ei scena, sigur. Eram în faţă, în picioare… Ieşirea lor a fost făcută oarecum agitat, pentru că a fost o prostie din partea celor care au vrut să-i bruscheze, nu era cazul! Dar orişicum, când au ieşit cu această agitaţie, între ei şi cei pe care îi duceau, i-au dus către perete şi au ieşit cei trei paraşutişti sau au ieşit din partea stângă a mea, cum priveam scena, şi au tras fără comandă, efectiv! Deci, focul s-a deschis simultan şi fără comandă, unu la mână! Doi: nu pot să spun că a fost unul care a tras ochit sau altul mai puţin ochit. Plaja de muniţie care s-a tras era atât de largă, încât nu trebuia ochit pe zona respectivă, ci s-a tras efectiv din umăr sau de sub braţ! Cei trei paraşutişti erau buni trăgători! Apoi, aproape instan­taneu, i-am văzut pe amândoi cum s-au rupt efectiv şi au căzut pe spate din forţa loviturilor, e clar… Este o lovitură simplă, când porneşte o masă de gloanţe… S-au frânt, efec­tiv s-au frânt, deoarece zona a fost, de jos până sus, aco­perită cu muniţie!

DS: Bănuiţi, ştiţi, aţi aflat sau v-aţi interesat cam câte cartuşe s-au tras?

VS: E simplu: 20 ori 30, 60, din care, zic eu, cel puţin 20 au plecat spre fiecare!

DS: Spre fiecare!

VS: Doi: eu am strigat la medic să se ducă să constate moartea lor, deşi eram convins, dar asta era mai mult pentru a încheia un moment căruia trebuia să-i dai valoare tehnică, dacă vreţi, de constatare a morţii celor doi, şi eu am fost cel care am strigat pe urmă: „Aduceţi foile de cort!”… Uita­seră! Era lumea zăpăcită, dar oricum… vă închipuiţi simţi­rile celor care au văzut… Kemenici, săracul, a crezut la început că, Doamne, comandantul suprem va fi salvat! Asta a fost credinţa lui şi aşa a şi declarat!… şi am strigat: „Adu­ceţi foile de cort!” I-au împachetat şi eu am dispus: „În eli­copterul acela, puneţi-i!”

DS: Până să strigaţi „aduceţi foile de cort!” a fost o secundă, două, trei, zece, când a fost linişte, după salvele respective? Ce sentiment aţi avut?

VS: S-a rupt ceva între două lumi!

[] DS: Dar mi-aţi spus, la un moment dat, că în primul moment aţi avut… aşa cum stăteaţi în picioare, cum eraţi îmbrăcat, elegant, că aţi venit îmbrăcat în ţinută militară elegantă…

VS: Ţinută militară, da: cu cămaşă albă, adică ţinuta mea normală!

DS: Normală… Întotdeauna aţi fost un militar de o eleganţă desăvârşită… Mi-aţi spus, la un moment dat, că aţi avut o secundă sentimentul că sunteţi ca Dumnezeu!?

VS: Poate nu chiar ca Dumnezeu, pentru că, acum, de la dumneata mă duc direct la Prea Fericitul Patriarh şi nu vreau să am discuţii în contradictoriu pe probleme teoretice sau practice. În orice caz, am simţit atunci că eu am fost mâna care a făcut ce doreau oamenii, atunci, fiindcă acuma aţi văzut… s-au început comentarii că nu era bine… Sigur, chiar soţia mea, la un moment dat, spunea că „mai bine îi duceaţi într-un apartament de două camere să trebuiască să trăiască cu leafa unui muncitor”! Asta era, din punct de vedere aşa… particular… dar puteai să dai naştere la un război civil! Orice s-ar spune, în momentul acela, asta era soluţia pentru a rupe o epocă de alta, să ştiţi!

DS: Acuma aş vrea să revenim asupra altui moment: aţi ajuns la Bucureşti! Şi… spuneaţi că eraţi înfometaţi! Sim­ţeaţi foamea, era… trecuse de ora prânzului şi, după ce aţi coborât din elicoptere, nu aţi stat să vă mai gândiţi unde se pun exact trupurile celor doi, v-aţi repezit la cantina clu­bului Steaua!?

VS: Nu, nu ne-am repezit la cantina clubului, de fapt situaţia era următoarea: eu am lăsat pe cineva să aibă grijă ca să dea jos cele două corpuri învelite în foi de cort, până ajung salvările care urmau să le ducă la spital. Acestea au întârziat şi au venit când… şi atuncea a venit comandantul clubului şi ne-a invitat să intrăm acolo la tribuna a doua, unde aveau birourile, că eram toţi înfriguraţi, ăsta era adevărul, eram înfriguraţi de ger, de frigul care era afară, de starea emoţională… prin care trecuserăm, de zborul cu eli­copterul, care nu era chiar aşa de comod în frigul acela! Trei! Şi atunci a zis: „Vă rog să poftiţi, până când…” Aşteptam să vină salvările, să plecăm cu coloana. Şi asta a fost de fapt invitaţia făcută de comandantul clubului! Iar acolo a spus: „N-aţi dori să mâncaţi ceva?” Vă dau un exemplu, eu am spus: „Vreau să mă spăl pe mâini.” Era bucătarul şef de la clubul Steaua, nu mai ştiu, şi zice: „N-avem apă!” şi atunci am luat o sticlă de whisky şi zic; „Nu-i nimica!” Ăia au crezut că iau sticla să beau o gură de whisky… M-am dus la baie şi i-am spus bucătarului: „Toarnă!” şi el zice: „Păi nu vreţi să…?” „Nu! Toarnă să mă spăl pe mâini să mă dezinfectez.” Simţeam nevoia de a mă dezinfecta! Dacă vreţi să înţelegeţi treaba aceasta.

DS: Da, da!

VS: Poate că nu pusesem mâna pe nimica… poate vro­iam să mă spăl, să mă curăţ de fapte!

DS: Am înţeles, foarte bine aţi spus! Şi a urmat acea masă, care s-a petrecut în tăcere, am înţeles!

VS: A fost o masă… a tăcerii, hai să spunem aşa, dar cu bucate de Crăciun, de-abia atunci mi-am dat seama că e Crăciunul! Uitasem de fapt!

[] DS: Vă amintiţi meniul acelei zile!

VS: Vă spun ce a fost, da, îl ştiu: şorici, cârnăciori olteneşti, sarmale cu smântână, că au venit cu nişte… era bucătarul, el a venit cu… În persoană, el a venit, nu mai ştiu cum îl chema… nu-mi amintesc acum… ar fi bine să-l pomnenesc, măcar ca importanţă a imaginii… În rest s-au oferit băuturi. N-am băut, am spus că singura băutură a fost aia cu care m-am spălat pe mâini, era whisky şi, dacă îmi amin­tesc, era şi Johnny Walker! Şi a fost pe urmă un vin alb, au fost nişte plăcinte, nişte poale-n brâu, cam aşa ceva, dacă îmi aduc aminte cum erau acelea, şi în final a mai fost o felie de cozonac! Şi după aia n-am mai stat, că noi am mân­cat…în primul rând a fost o masă în tensiune sau o tensiune în detensionare şi, al doilea, a fost o masă de la care trebuia să plecăm, să vedem… şi atuncea, am aflat prima treabă, că eu am plecat foarte hotărât, că acela care trebuia să urmărească ridicarea cadavrelor, iar eu trebuia să le spun celor de la minister că s-a terminat… de fapt asta era, să le spun că s-a terminat.

DS: Cui trebuia să raportaţi?

VS: N-am raportat la nimeni! I-am spus lui Sergiu Nicolaescu, că la minister el era primul cu care am vorbit!

DS: Şi s-a dus şi a spus mai departe?

VS: Dar erau toţi acolo, când am venit!… „Cum a fost, hai?” „Gata, s-a terminat!” De fapt asta a fost! Nici un raport!

DS: Şi a fost vreo reacţie?

VS: Nu m-am adresat nimănui în mod special… nici nu mai ştiu câţi eram, 10, 12 persoane care… ştiţi cum e, ca la teatru, apariţia actorului să spună o replică…

DS: …fundamentală!

VS: …n-am vrut să spun o replică sinistră! Dar o şi aşteptau! Şi am spus: „S-a terminat!” şi zic „o să vină şi o să-i ducă la Spitalul Militar”. „Filmul, unde-i filmul?” Zic: “Sergiule, ia-l tu!” Pe urmă ei s-au retras să discute „cum facem filmul?” Îl facem lung, îl facem lat… nu ştiu, cred că…

DS: S-a vorbit atunci despre filmul pe care trebuie să-l daţi la televizor?

VS: Da, pentru că s-au retras să discute… Voican, cred, Voican mi se pare, a spus că „ar fi bine să scoată din film secvenţele în care apărem noi la masa aceea, lângă completul de judecată, pentru protecţia noastră”. Ştia cum a filmat operatorul.

DS: Ştia cum a filmat! Da, da!

VS: …prin sală! Deci, aş putea să spun altceva: omul care a făcut filmul a fost de fapt un amator. Îl luasem eu la Departamentul de înzestrare a Armatei, să-mi organizeze un studio de film, pentru că aveam nevoie pentru expoziţiile în care prezentam tehnica militară şi aşa mai departe… Dacă era vorba să mă protejez, puteam să-i spun, de la început: „Nu mă filma!” Or, nu i-am spus acest lucru şi, ca dovadă, m-a filmat în detaliu! Puteam să-i spun „nu mă filma”! Nu ăsta a fost pentru mine gândul. Dar a fost aşa… şi pe ur­mă… de aici, a ieşit ciopârţirea filmului şi scandalul care a fost cu cei de la Televiziune… Telefoane, Televiziune, Mi­nisterul Apărării… acuma vă spun sincer, părerea mea, cei care erau acolo, la Minister, erau mai speriaţi decât mine care fusesem la faţa locului, când le-am spus că s-a termi­nat. Probabil că fiecare avea un anumit sentiment; dar asta e părerea mea! Erau mai speriaţi de faptul în sine, decât eram eu care fusesem la faţa locului! Asta pot s-o spun…

DS: Cine era cel mai speriat?

VS: E greu să-mi amintesc! Ştiţi că este… Când te uiţi mult la o scenă, la un moment dat nu mai ştii care din actori a… era mai îngrijorat, fără să spună ceva anume; dar toţi spuneau: „Cadavrele!”, pe urmă a început…

DS: Cadavrele, în sensul că unde sunt? Adică vroiau să se asigure că sunt morţi?

VS: Am aflat, când… Am întrebat la clubul Steaua şi mi s-a raportat că n-au venit salvările şi atuncea am spus „Cău­taţi, vedeţi unde sunt!”, dar mi-au spus că nu sunt şi atuncea a început celebra… celebrul marş, care era să mă termine. Vă rog să reţineţi!

DS: Aş vrea să detaliaţi această situaţie!

VS: Sunt două momente care trebuie reţinute din acea perioadă, fără să fac alte comentarii colaterale: primul, deşi eu am dat ordin comandantului, colonelul Kemenici, azi general, ca să fie tunurile descărcate şi aveam şi semnalul cu eşarfa galbenă, noi doi ştiam, ca dovadă că semnalul funcţiona perfect, în sensul că… În momentul când am scos eşarfa el a ştiut că sunt eu şi atunci au oprit deschiderea focului, pentru că, în timp ce noi zburam spre Târgovişte, el a primit ordin ca tunurile să fie încărcate pentru că va veni un comando care să-l salveze pe Ceauşescu, cu elicopterul.

DS: Dar aţi aflat cine a dat ordinul ăsta?

VS: N-am aflat şi nici n-am căutat să aflu.

DS: Nu aţi vrut?!

VS: N-am vrut! Efectiv n-am vrut şi de morţi nu mai vreau să mai discut.

DS: Am înţeles!

VS: Da. Doi: începe acum pericolul. Iau transportorul blindat… nou, venit de la Moreni, nou-nouţ, care avea pe el chiar subofiţerul care făcea proba armamentului de la po­ligonul de la Moreni, deci recepţionerul-şef, locotenent-major. Am pus steagul românesc, înalt, pe portdrapel în faţa. Dispunerea în transportor: mecanicul conductor şi adju­tantul meu, unul lângă altul în faţă, puţin mai în spate recepţionerul-şef la mitraliera de 14,5 mm şi pe cele două bănci, stânga, dreapta, pe centru, un subofiţer, Victor Stănculescu, un subofiţer pe o parte şi, spate în spate, alţi patru, dintre care îmi amintesc de Teodorescu, avocatul apărării în proces, care îmi ceruse: „Vă rog luaţi-mă şi pe mine, că mi-e frică să mă duc singur, acasă, acuma…”

DS: Deci aţi plecat de la M.Ap.N.?

VS: Am plecat şi am dat itinerarul: Drumul Taberei Calea Ghencea şi Stadionul Ghencea.

DS: Vă duceaţi să căutaţi cadavrele?

VS: Mă duceam să le caut, pentru că cei de la stadion spuneau că nu mai sunt! Aicea, începe partea a doua. La minister, toţi se uitau la mine oarecum bănuitori, domne, filmul e film… lipsea din film execuţia, deci singurul element palpabil din care să se vadă, până la urmă, dacă sunt cadavrele. În nebunia aceea, ca să spun, de o noapte furtunoasă, unii credeau că totul a fost înscenare şi n-a existat execuţia… Vă daţi seama? Eu deveneam acuma omul care am făcut ce am făcut, şi i-am aruncat pe cei doi în neant, au dispărut cei doi! Şi acuma să revin. Pe traseu a mers totul perfect. Am intrat la clubul Steaua. Mi-a spus că nu sunt cadavrele acolo unde trebuiau să fi fost… am căutat la telefon pe cei de la elicopter şi mi-au spus: „Le-am lăsat jos, dar a trebuit să plecăm că se făcea noapte şi nu aveam pregătit zborul de noapte şi nu puteam să aterizăm la Boteni, deci i-am lăsat şi a venit un militar, căruia i-am spus să aibă grijă de cele două colete.” Am intrat şi ne-am învârtit în zona respectivă cu transportorul.

DS: Le-au lăsat nepăzite? !

VS: Le-au lăsat jos!

DS: Nu le-au lăsat în grija nimănui?

VS: Le-au lăsat jos pe pământ, deci, cum s-ar spune… Am făcut un tur prin zona respectivă cu farurile aprinse, pentru că transportorul respectiv are nişte faruri extraor­dinar de puternice, nu cele fixe, alea mobile care ajută ochirea şi se folosesc la trageri în infraroşu. N-am văzut nimic şi ne-am întors înapoi, pe acelaşi traseu pe unde plecaserăm, pe unde ne văzuseră toţi. Pe urmă, când am ajuns în zona Ministerului Apărării, la colţ, s-a deschis focul asupra transportorului. Dar nu s-a deschis focul pur şi simplu; de jos s-a tras în pneuri, transportorul având patru şi patru, care, în cazul în care primesc un glonţ, fiecare are o posibilitate să-şi umfle singur cauciucurile cu aer com­primat, să mai poată merge câţiva metri, să se mişte de pe loc… Dar le-au terminat! Deci am rămas nemişcaţi.

DS: Formidabil!

VS: Şi s-a tras şi din faţă, şi din spate cu armament greu. Asta ce înseamnă? Mitraliere de 12,7 mm de pe tanc. Şi transportoarele cu mitraliere de 14,5 mm. S-a tras de la distanţă foarte mică. Efectul: unul din proiectilele de 14,5 mm a intrat în transportor, i-a luat gâtul bietului ofiţer care era mitraliorul, ăsta căzând, în mişcare cu mâna apasă pe mitralieră şi se ridică foc în sus; cum mitraliera s-a mişcat în sus, ofiţerul a căzut oarecum pe scaun, înapoi, şi a fost spasmul acela şi a tras şi a apărut că şi noi am fi tras. De fapt, nu trâseserăm intenţionat. Şi a mai continuat acel foc cu armament uşor. Aghiotantul meu, Mateiciuc, un băiat excepţional, s-a ridicat, a ridicat capacul, a ieşit afară şi a strigat: „Futu-vă muma-n cur, trageţi într-un general al armatei române!” — textual! Dar tare, şi s-a oprit focul. Am ieşit repede din transportor, am ordonat să-l scoată pe ofiţerul grav rănit… Am oprit eu o maşină, un domn, nu ştiu cum îl cheamă, dar păcat… a oprit şi a spus: „Ce doriţi, domnule general? V-am recunoscut!” „Am un rănit, te rog ia-l Du-l la Spitalul Militar la comandant şi spune-i să facă tot ce poate să-l salveze!” Ştiam că nu mai poate, intrase în comă… Îi rupsese beregata… un cartuş mare… Nu vă mai spun că acest glonţ a făcut ricoşeu în interior şi a dat o lumină ca artificiile din pomul de Crăciun. Aşa a fost în interior; ricoşetele de la muniţia care a pătruns au mai rănit un subofiţer în mână şi pe Teodorescu, căruia i-a intrat o schijă în spate.

Partea a doua: am scos legitimaţia mea de general şi i-am dat-o şoferului, acestui om care a dus rănitul în comă, şi zic: „Uite, du legitimaţia mea şi spune-le că eu te-am trimis!” Omul a fost foarte corect, dar a fost prea târziu. Şi acuma revin la partea a doua: m-am dus către primul trans­portor în faţă, am pus mâna pe mitralieră, pentru că nici unul dintre soldaţi nu recunoştea că a tras, şi am văzut că e fier­binte şi am spus: „De ce aţi tras, măi nenorociţilor?” M-am întors la tancul din spate a cărui mitralieră de 12,7 era tot fierbinte şi am spus: „De ce aţi tras, nenorociţilor?!” Am ieşit cu toţii din transportor, care era terminat, şi a venit un subofiţer care stătea chiar la blocurile din faţă unde a fost incidentul acesta şi ne-a invitat la el în casă. L-am legat la mână pe subofiţerul rănit şi am dat telefon la minister, pe telefonul obişnuit, să le spun unde suntem şi ce am păţit. Şi pe urmă, peste un sfert de oră, ne-au trimis o maşină şi aşa mai departe. Practic a fost al doilea moment, după cel care a fost la Târgovişte, prin care Stănculescu trebuia terminat!

DS: Deci, dumneavoastră credeţi că au fost organizate cele două ambuscade?

VS: N-au fost organizate? Au fost din întâmplare dum­nezeiască?! Sigur că au fost organizate!

DS: Şi cadavrele când le-aţi găsit?

VS: Partea a doua: trecem noaptea asta…

DS: Deci în noaptea aceea nu le-aţi găsit?!

VS: Trece noaptea asta care era foarte agitată… pe de-o parte dominată de întrebarea „De ce nu s-a filmat finalul?” şi eu le explicam că operatorul n-avea bateriile încărcate şi, până a scos din priză aparatul, până a venit să strângă firul şi până a ieşit afară… atât de repede a fost finalul, încât n-a mai avut timp să filmeze. Doi — le-am spus: „Nu se găsesc cadavrele şi nu ştiu unde sunt! O să le căutăm!” „Unde sunt?” S-au făcut tot felul de ipoteze, tocmai de către cei care n-aveau ce face atunci şi erau speriaţi! Şi atunci, noaptea aceea, în care bineînţeles că n-am dormit, nu puteam să dorm într-o noapte aşa de fericită, în care eu eram principalul suspect de dispariţia Ceauşeştilor… prima a fost că n-a existat finalul execuţiei pe casetă şi strigau ăia de la Televiziune şi al doilea asta, că au dispărut cadavrele…