Generalul Stănculescu: “La 13:30 am hotărât răsturnarea lui Ceauşescu de la putere”

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Scriitorul Alex Mihai Stoenescu a adunat într-un volum, care tocmai a fost lansat, convorbirile pe care le-a avut despre evenimentele din Decembrie 1989 cu generalul Victor Stănculescu.

Cartea “În sfârşit adevărul…”, apărută la Editura RAO, aduce în prim-plan, pentru prima dată, teme precum colaborarea dintre generalul Stănculescu şi serviciile secrete occidentale şi maghiare, dar şi contextul loviturii de stat pe care cel care a preluat portofoliul ministrului Apărării în ziua de 22 decembrie 1989, după moartea generalului Vasile Milea, a dat-o.

● Răzvan Belciuganu

MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON
“(…) Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcţia de Înzestrare (n.a. – generalul Victor Stănculescu şi-a petrecut vacanţa din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria). El a venit apoi cu Karpati, care era atunci şef al MSt-M ungar. (…)

AMS: Karpati a venit atunci la dvs. însoţit de un colonel sovietic, şeful KGB pe zona de Est.

VAS: Chestia asta am aflat-o ulterior, că răspundea de toată zona de Est. A mai venit atunci şi şeful Direcţiei de construcţii a lor, care, săracu’, a şi murit înecat în mare după scurt timp. Şeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puţin pentru importanţa pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi probabil şi pe noi. (…)

AMS: Aducea vorba despre Ceauşescu?

VAS: (…) S-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Şi dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiţie în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, şi prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov. El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

El părea să spună că regimul în sine, şi al lor, şi al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-aţi băgat, în 1968 nu v-aţi băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată şi să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească şi societatea nu va aştepta. Trebuie să faceţi ceva, să cooperaţi». (…) Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe româneşte, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge băşica.”

“COŞUL CU FRUCTE” AL ATAŞATULUI MILITAR UNGAR
“(…) Aradi vorbea româneşte perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România şi cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat. Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, ştiam că are nevoie să obţină anumite informaţii, i-am dat exact ce ştiam că avea nevoie să obţină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

AMS: Ce v-a cerut Aradi?

VAS: Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut…»

AMS: Discuţia de la Balaton.

VAS: Exact! «Trebuie să ne unim ca să ieşim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.»

AMS: Asta face legătura foarte clar între contactul de la Balaton şi misiunea lui Aradi.

VAS: (…) Şi eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi? Să aşteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operaţia în sine. Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuşi numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu ştii că şi la tine, şi la noi toată lumea este cu ochii pe ăştia care suntem de origine burgheză».

A fost o discuţie care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Şi în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

AMENINŢAREA LUI GORBACIOV
“(…) Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov şi Ceauşescu, s-au contrat foarte dur. Ceauşescu i-a reproşat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului- adjunct cu propaganda de la ruşi, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune: «Acest Ceauşescu va termina rău!». (…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

Ultima a fost cu Tratatul de la Varşovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la Bucureşti cu Ceauşescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varşovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegaţii militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informaţia, pentru că m-a frapat ameninţarea lui Gorbaciov.”

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUŞESCU
“Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, şi bineînţeles că ambele zone, Estul şi Vestul, se puseseră de acord şi lucrează prin oamenii lor de aici. Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acţiunile lor la noi în ţară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securităţii şi apoi, după decembrie, a fost pus la Poliţie. El mi-a spus că îndepărtarea lui Ceauşescu se va produce la sfârşitul anului, iar acţiunea va fi a partidului. Aşa se explică de ce aşteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceauşescu. Securitatea ştia asta şi de aceea nu voia să se bage, pentru că nu ştia cine câştigă. Ei au aşteptat până în ultimul moment, şi asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populaţiei. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxişti, ai maselor. Ceauşescu a fost nuca tare în jocul puterilor. O mare parte din violenţele de la noi s-au datorat faptului că Ceauşescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat şi cu Bush sr, i-a jignit. Cu Bush mai puţin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe şi mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări. (…) Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care îşi dădeau seama că economia se duce. În aceste condiţii au început să aplece urechea la sovietici. Cea mai uşoară scuză era că a pus Ceauşeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparenţă pentru cauzele mai grave.”

ŢINTA: SECURITATEA
“Eram prieten cu ataşatul militar american la Bucureşti. Vă rog să nu-i daţi numele. Am fost la el, la reşedinţa lui, de mai multe ori, inclusiv cu ataşatul militar francez, care stătea pe Dorobanţi (…); informaţia mi-a dat-o americanul. «Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!» Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.”

SPRIJIN IUGOSLAV, CONTRA BANAT
“La Timişoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile. El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi.

Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş. Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?! Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinşi nişte străini. Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce.”

“TRĂDAREA” LUI MILEA
“Milea a făcut un gest care văd că nu este înţeles. Pe 22 dimineaţă, Milea a ieşit în stradă la trupe şi le-a spus: «Măi, vedeţi, nu care cumva să trageţi!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui şi omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoţit de aghiotantul de la Direcţia a V-a a Securităţii. Până a ajuns sus, bineînţeles că tovarăşul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceauşescu şi Milea, rămăseseră izolaţi.

Activiştii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceauşescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acţiunii de noaptea. La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mişcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniţei şi cobora pe Dealul Viilor. Urma un măcel, pentru că ăştia de la Mihai Bravu făceau instrucţie şi erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul şi s-a sinucis. A fost momentul ultim.”

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS
“Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceauşescu şi că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timişoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva şi pot fi eu alesul, ca să zic aşa. (…) În avionul care mă aducea la Bucureşti de la Timişoara m-am gândit că nu trebuie să mai aştept de la alţii, ci trebuie să o fac eu.

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la Bucureşti în lipsa mea şi apoi să merg la minister pentru a organiza ceva. Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister. (…)

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital». şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva.”

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUŞEŞTILOR
“Ceauşescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea». S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeţi şi opriţi», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. (…) M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. (…)

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui. Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.» Ceauşescu a aprobat: «Vorbeşte cu Neagoe». Era dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere.”

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT
“Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea. I-am spus: «Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi». El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. (…)

Atunci am chemat ofiţerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.» (…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.»”

LISTA SCURTĂ A PUTERII
“I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40), cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului. În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu, şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni. Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi. Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. (…) Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona.”

ILIESCU, ALESUL LUI STĂNCULESCU
“(…) M-am interesat şi aşa am aflat că Verdeţ făcea lista guvernului şi i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanenţă. (…) Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puţin periculos. (…) Verdeţ şi Dăscălescu voiau să repună în funcţiune Marea Adunare Naţională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceauşescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară şi îl ţineam legat într-o unitate militară.”

EXECUŢIA DE LA TÂRGOVIŞTE
“I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. (…) Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră».”

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat
“În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, şi-a adus generalii complici din primele zile şi le-a dat nişte sarcini personale. Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Naţională, la biroul lui Iliescu, şi Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naţionale». Şi eu îi răspund a treia oară: «Domne, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Şi urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să semneze demisia.

Am vorbit cu Coposu şi cu Câmpeanu, au fost de acord şi am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă vreau?». Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului şi am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?». Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp şi de faptul că nu ştiam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în maşină şi m-am dus la el acasă. (…)

Eu intru la Militaru şi îi spun: «Domne, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu ştiu ce ai lăsat acolo. Vreau să ştiu ce se întâmplă în spatele meu». Şi el îmi spune: «Eu ţi le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut şi nu schimba nimic din comandanţii centrelor militare, pentru că ăştia, în concepţia mea, sunt viitorii prefecţi de judeţe». Se produsese schimbarea administrativă şi eram deja cu prefecţii. «Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile oraşe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu şi a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.”

Omul de legătură sovietic al lui Vasile Ionel
“Eu am cerut la şedinţa de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunţat eşarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaştere a elicopterelor care aduceau la Târgovişte completul de judecată pentru soţii Ceauşescu). (…) Şi Militaru a dat ordin să ne doboare, deşi se ştia parola. După ce îl executasem pe Ceauşescu, Militaru a vrut să şteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă şi pe toţi cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea. Deci, şi pe Vasile Ionel. Şi Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

Am primit odată informaţia că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe şantierul de la Canal şi pleca aia cu vapoarele încărcate din România. Când Ionel era şeful Canalului şi s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceauşescu nu l-a invitat pe navă. S-a ştiut toată treaba cu amanta rusoaică, cetăţean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile şi pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el. Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.”

Anunțuri

Tribunalul militar Bucureşti discută astăzi cererea de întrerupere a pedepsei solicitată de Victor Atanasie Stănculescu

avictorstanculescu222

Tribunalul militar Bucuresti discută astăzi cererea de întrerupere a pedepsei făcută de fostul general Victor Athanasie Stănculescu. La termenul trecut judecătorii au solicitat o expertiză medico-legală, care să stabilească dacă Stănculescu poate executa pedeapsa cu închisoarea de 15 ani. 

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus, la sfârşitul lunii octombrie, efectuarea unei expertize medicale pentru a stabili dacă Victor Stănculescu poate să suporte regimul de detenţie.
Instanţa a dispus ca expertiza stării de sănătate a generalului Victor Athanasie Stănculescu să fie făcută de Institutul de Medicină Legală.

Generalii Mihai Chiţac şi Victor Athanasie Stănculescu, încarceraţi la mijlocul lunii octombrie, suferă de boli cronice, au declarat luni reprezentanţi ai Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care au afirmat că doar o comisie specială a IML poate decide dacă aceştia nu pot face închisoare.

Sursa: Realitatea TV

Inerviu cu Generalul Victor Stanculescu 2

DS: Dar cei care fuseseră la proces şi după execuţie s-au urcat în elicopter n-au văzut cadavrele acolo? Nu puteau depune mărturie că le-au văzut, că au fost cadavrele?

VS: Dar nu asta s-a discutat, trebuia să arătăm pu­blicului unde sunt cadavrele! Partea publică era importantă, partea internă se rezolvase. Şi dimineaţa mi-am adus aminte: stai, domnule, ce unitate este în spatele clubului Steaua? Era pe Şoseaua Antiaeriană, Regimentul Mecani­zat. Deci trebuia să-i întreb pe cei de la regiment dacă ştiu ceva… Am luat maşina şi am chemat o salvare de la Spitalul Militar, am intrat în curtea regimentului, unde m-am dus direct în fundul curţii… era un rambleu de pământ unde se proiecta să se facă o pistă de atletism a clubului Steaua şi aicea, pe acest rambleu, m-am dat jos, nu eram schimbat, tot cu acea cămaşă albă îmbrăcat, mă dau jos din maşină şi un locotenent vine spre mine şi îmi dă raportul: „Tovarăşe general — parcă aşa ceva era… sunt cutare…”, adică s-a prezentat, de fapt, şi-l întreb: „Dragul meu, n-ai văzut cumva azi-noapte ce s-a întâmplat pe aici?” „Da, ştiu, au venit elicoptere…”, deci, el era pe un ali­niament care făcea apărarea dinspre regiment către acest club Steaua. „Şi au plecat!” „Şi?” „Au lăsat nişte pachete din elicopter şi eu am întrebat ce e cu ele şi mi-a spus un domn căpitan să le luăm şi le-am luat şi le-am pus din­coace…” „Şi unde sunt?” „Uite, acolo!” Deci, vă daţi seama, când a spus „acolo”! Acest copil luase aceste „pachete” şi le mutase fără măcar să se uite ce-i în ele.

DS: Nici el?

VS: Nici el, nici soldaţii care erau acolo, 6-7 soldaţi, pe aliniamentul ăsta, în tranşee.

DS: Nu şi-au dat seama că pachetele sunt nişte cadavre? In pachete!

VS: Nu ştiu! Cert este că l-am întrebat: „Ştii ce-i acolo? Zice: „Nu ştiu!” Şi mi-am dat seama, pentru că erau înve­lite… Învelişul era simplu, nu era… deci, cum se învârt plăcintele poale-n brâu, se acoperă…

DS: Vă trimitea imaginea la plăcinte poale-n brâu!

VS: Exact! Nu se putea, trebuia doar să se uite, dar nu s-a uitat.Zic: „Cum nu ştii?” „Nu, nu ştiu!” Atuncea i-am spus: „Luaţi-i!” I-au băgat în salvare aşa cum au fost, aceasta i-a dus la Spitalul Militar, la morgă… şi bineînţelesa fost o mare uşurare din partea mea. Le-am spus, întorcându-mă la minister: „Am găsit cadavrele.”

DS: Acum aş vrea să deplasăm discuţia noastră la un alt subiect care nu mai ţine de proces. Surprinzător, pentru foarte multă lume, dacă nu pentru toată ţara, a fost faptul că generalul de care a depins acea rupere de trecut, prin acţiunea militară şi prin acţiunea aceasta de execuţie, generalul care devenise legendar în acele momente şi care părea că are toată puterea în mână, cel puţin până în mo­mentul când a fost şi ministrul Apărării, după aceea, făcând parte şi din noul guvern, pe un post ministerial, de­cisiv şi el, ţinând de economia naţională, acest general, brusc, a apărut în boxa acuzaţilor! Şi a urmat un proces cu o condamnare la 15 ani de închisoare, despre care s-a vorbit foarte mult. Aţi fost, atunci, prima mare victimă a Revoluţiei. Pentru că aţi fost unul dintre făuritorii Revo­luţiei şi de aceea spun că aţi fost şi prima mare victimă?! Nimeni n-a avut până la dumneavoastră de înfruntat jus­tiţia dintre cei care…

VS: Şi nici după!

DS: …şi nici după; unul dintre cei care au fost hotărâtori pentru Revoluţie, iar dumneavoastră v-aţi aflat printre ei, în primul rând, după opinia mea! Cum aţi receptat acest mo­ment, când aţi primit citaţia de inculpare într-un proces care făcea să se uite complet tot ce aţi făcut înainte?

VS: Ca o mare surpriză neplăcută, unu, şi am început să mă gândesc de unde sunt pornite aceste elemente! Am avut două procese, în paralel. Deci, pe de o parte s-a făcut procesul economic „Motorola”, pe de altă parte s-a făcut procesul politic din Timişoara. N-am mai intrat în detalii.

DS: Adică, vă invit la…

VS: .. .sunt două, trei căi: poate să fie o cale pornită din partea urmaşilor sau adoratorilor celor doi, şi aicea este foarte complexă toată povestea pentru că sunt şi azi şi îi vedeţi că sunt foarte mulţi, pe care-i vedeţi pe scena politică a ţării, şi doi: a fost, poate, conflictul cu Securitatea, la care, de fapt, n-aveam vina principală, pentru că n-am fost de acord cu hotărârea lui Militaru de a distruge Securitatea, pentru că acolo sunt foarte mulţi oameni buni, ştiam ce selecţie s-a făcut pentru cadrele superioare ale Securităţii în ultimii zece ani, ca acolo să fie o elită, şi era o elită… el, Militaru, a vrut efectiv s-o distrugă, să-şi răzbune faptul că el fusese scos din armată cu celebrele dosare „Corbu”, unu, doi sau trei. Reţineţi că, dacă se zice că istoria nu se repetă, după revoluţie, totdeauna există momente când anumite persoane sunt date deoparte, scoase din joc, ori pentru că nu se doreşte de către cei cu care au fost împreună, ori de către cei care ştiu că ai altă părere decât părerea lor, sau doi: pentru că le e frică de faptul că s-ar putea ca acela aflat în cauză să-i dea deoparte pe cei care sunt deja la putere. Luaţi-le pe amândouă în calcul! Eu spuneam odată presei, când am ieşit de la proces, la rejudecarea recursului în anulare, că totdeauna în situaţii grele, în istoria revoluţiilor, au existat persoane care au căzut şi tocmai cei din frunte… Eu am avut noroc, pentru că lui Robespierre, acum 200 de ani, tot aşa, după cinci ani, i s-a tăiat capul – că exista ghi­lotina! Zic: Eu, după 15 ani, sunt încă în viaţă, sunt viu, merg şi deocamdată nu am păţit nimic sau nu s-a putut să mi se facă nimic! Sigur că lovitura a fost, totuşi, destul de Perfidă, pentru că, din păcate, victima a fost tocmai soţia mea care era nevinovată complet, nu era în cauză. Vina ei consta în faptul că atunci nu m-a lăsat să mă duc imediat la Comitetul Central! „Nu pleci, nu pleci, mai bine îţi dau în cap cu ceva şi nu pleci!”… şi tot ea, pe urmă, mi-a dat ideea: „Du-te la spital!” Asta a fost „singura vină” şi ea a fost victima acestei acţiuni duble. Rezultatul nu este încă final. Numai „Motorola” s-a închis, dar reţineţi: dosarul „Motorola” a fost trimis înainte de schimbarea, din 1996, la Parchet, ca reclamaţie din partea Ministerului Apărării Naţionale, sectorul Departamentul de înzestrare. Reţineţi că aceşti oameni de la Parchet au considerat că nu e nimic şi au clasat cazul. Deci, în ‘96, „Motorola” se închisese de către Parchet… În ‘96, în iunie. Şi se redeschide după ce se schimbă puterea! Doi: Timişoara! La Timişoara exista… nu ştiu dacă v-am spus, în legătură cu asta, s-au scris patru rânduri: „întrucât… nu este şi se închide cazul.” Se trece peste toate acestea, şi din nou, tot în 1997, Parchetul redes­chide cazul „Timişoara”! DS: De la redeschidere la aceste patru rânduri s-a adău­gat atât de mult, încât aţi fost condamnat?

VS: Da, s-au adăugat multe! Pe de-o parte s-a adăugat schimbarea completelor de judecată; au fost trei complete: cel militar, apoi prin desfiinţarea Secţiei militare, al doilea, cel care era iniţial civil, din trei persoane, şi pe urmă al treilea, când s-a adus judecătorul de la Piatra Neamţ… nici nu vreau să-i pomenesc numele. El a avut un conflict prin ‘96 cu Iliescu, că nu-l mai confirmase în magistratură. A scris atunci în ziarul local tot felul de porcării despre Iliescu, pe urmă s-a dus pe la Strasbourg şi a scos o hotărâre şi a fost reîncadrat şi pe acesta l-au adus ca şef al celui de al treilea complet la procesul meu.

DS: Cine l-a adus neapărat pe el?

VS: Mişcarea lui Constantinescu! Vă spun care a fost mişcarea! Consilierul lui personal, al lui Constantinescu, în momentul când el a câştigat alegerile şi aceste două dosare au sosit la Parchet, a numit preşedintele Parche­tului, parca aşa se numeşte, consilierul lui principal, care era consilierul juridic. Ajung la final şi o să-i spun şi numele, dacă e cazul, dar nu-l mai pomenesc, că a murit. Doi: în momentul în care s-a terminat ancheta cu amenin­ţări dure, acest consilier a fost numit preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi acesta, când a văzut că cele două complete erau aproape favorabile, să zic, apărării mele, l-a adus pe judecătorul de la Piatra Neamţ şi l-a numit şeful completului… Îi găsiţi placa memorială pusă la noul sediu al Curţii Supreme de Justiţie, prin care i se mulţumeşte că datorită lui s-a obţinut această clădire, care a fost înainte clădirea Direcţiei de Informaţii a ministerului, a Departa­mentului Securităţii Statului. Şi cu asta am încheiat! Nu vă mai spun, dar să mai dau un detaliu: de unde rezulta această făţărnicie a oamenilor? La Davos, în 1997, a fost prima întâlnire, iarna, de-abia câştigase alegerile, nu?… În noiembrie câştigase alegerile Constantinescu, iar eu, prin firma pe care o reprezentam, am participat la aceste întâlniri de la Davos… veneam cu multe noutăţi… şi am fost cazat în hotelul în care era cazat şi Emil Constan­tinescu. Într-o seară, îi spun celui care era cu mine că „ar fi bine să-l întâmpinăm pe preşedintele României, că e al nostru, cum se zice!” Şi momentul se petrece în felul următor: vine, noi eram în lobby să-l aşteptăm, îl salut, se face că nu mă cunoaşte, trece pe lângă mine cu încă doi, care erau din S.P.P., şi urcă în lift ca şi când… şi atunci mi-am dat seama că va fi ceva, că ceva nu-i convine. Deci, el ştia deja aranjamentul care urma cu Stănculescu… Asta a rămas ca un fapt divers…

DS: Şi acum să vorbim despre prima sentinţă în procesul de la Timişoara: cum o comentaţi, acum?

VS: Care din ele?

DS: Sentinţa de degradare şi de condamnare la 15 ani!

VS: A fost o mârşăvie care a umbrit imaginea Curţii Supreme de Justiţie de atunci, actualmente Curtea de Ca­saţie şi Justiţie. DS: Eraţi… vă aflaţi în cel mai înalt grad în Armata Ro­mână, general de armată?

VS: Da!

DS: Mai există, în istoria armatei noastre, cazuri în care un general de armată să fi fost degradat?

VS: Nici Antonescu nu a fost degradat, a fost condamnat la moarte, dar nu i s-a luat gradul, ca mareşal!

DS: Deci, sunteţi caz unic?

VS: Da! Şi le-am spus, în apărare, la un moment dat, despre istoria secolului trecut şi intervenţiile armatei, cum au fost considerate începând de la 1907 până la 1945… de regi, de… aceste intervenţii, de politicieni liberali şi ţără­nişti sau de militari… cum a fost asta din 1944, din Piaţa Palatului… atâtea situaţii în care, începând cu 1907, armata n-a fost trasă la răspundere… şi nici o armată din lume n-a fost trasă la răspundere pentru acţiuni care duceau la încer­carea de a menţine sistemul politic existent, chiar dacă acesta pe urmă pierdea, din anumite motive.

DS: În secunda când s-a pronunţat sentinţa o bănuiaţi atât de gravă?!

VS: O aflasem cu 24 de ore înainte!

DS: O aflaseţi cu 24 de ore înainte?

VS: Sigur! Nu spun cum, dar o aflasem! Şi mă aşteptam că nu o să aibă curaj să o spună, să o dea aşa cum o ştiam, adică… nu-mi venea să cred că o vor da aşa cum o ştiam cu 24 de ore înainte şi nu bănuiam nici încrâncenarea cu care acest judecător a citit sentinţa. A fost pur şi simplu degra­dant pentru el, mai mult… „condamnatul are drept la ulti­mele cuvinte…” sau… şi m-am ridicat în picioare şi el s-a ridicat şi el şi a vrut să plece fără să mă asculte, şi am spus: „Domnule preşedinte, am dreptul să spun…” „Nu, gata, am terminat!” „N-aţi terminat!” — zic. „Am dreptul şi fac recurs!” – atâta am spus, la sentinţa pe care a pronunţat-o şi el, fiindcă trebuia să spun atuncea că fac recurs, atuncea, în şedinţă, nu mai târziu. A ieşit pe uşa din spate. Iar eu…

DS: Şi s-a luat act?

VS: Da, s-a luat act! Recursul a fost judecat de un complet de nouă judecători, acelaşi preşedinte al Curţii Supreme, fost preşedinte al Parchetului şi consilier al preşe­dintelui Constantinescu care a discutat, bănuiesc, cu com­pletul. .. şi s-a respins recursul.

DS: Şi sentinţa a rămas intactă?

VS: Definitivă! DS: Şi acum?

VS: Şi acuma vine partea a doua, în care spun eu: ori le-a fost jenă, ori nu vor să recunoască faptul că au greşit! Mă refer, în general, la judecători, nu la Curtea Supremă în plenul ei, că nu poţi să spui aşa ceva. Punctul unu: „Motorola” în care erau clare nevinovăţia şi absoluta lipsă a unei pierderi pe care o acuza acel procuror, care habar n-avea de nişte date elementare ale problemei economice… Deci, s-a dat prescripţia, întrucât a trecut atâta timp de la faptă, din 1990, s-a dat prescripţia şi eu n-am acceptat prescripţia şi am cerut recurs. De ce? Pentru că, se ştie, chiar cei trei experţi care au fost numiţi de Parchet şi de Curtea Supremă să mă verifice, încă o dată, au declarat că nu există nimic şi nici un prejudiciu — deci, zero, zero… de 11 ori! Şi dacă şi experţii au spus acest lucru, am spus: „Cum puteţi să nu daţi achitarea?” Şi la recurs s-a hotărât, în fine, să fiu achitat, dar după 6 ani de frecuş în care, tot aşa, din păcate, n-am cedat eu, dar a cedat soţia mea. Trec la partea a doua: recursul în anulare pentru „Timişoara”. Curtea s-a întâlnit de şase ori, în plenul ei. Totdeauna a existat un motiv ca să se amâne să se ia hotărârea în plen. Ce însemna plen? 73 de judecători ai Curţii! Ori chemau judecătorii şi erau 72 şi nu erau 73, nu era prezenţa nece­sară, ori lipseau câţiva din cei chemaţi din teritoriu, care erau aşa-zişi martori ai apărării sau acuzării şi aşa mai departe. La ultima şedinţă, procurorul a spus: „Având în vedere faptul că… nu ştiu ce… cele expuse în anulare… cer achitarea…” în momentul ăsta la prezidiu a început o mişcare, să spunem că, de fapt, erau 5 sau 6 la prezidiu, restul judecători pe patru rânduri, în dreapta şi în stânga, este exact ca la alegerea Papei… Îmbrăcaţi în robele acelea violet… şi o să vă spun de ce spun de alegerea Papei… Văzând această mişcare la prezidiu, i-am spus lui Toma Dragomir, avocatul meu, care stătea în faţa mea, eu eram în spate, zic: „Cere înapoierea dosarului la Parchet!” -variantă pe care o discutasem înainte cu el. Se ridică şi spune: „Onorată curte, având în vedere că recursul a fost făcut de Parchet, propunem înapoierea dosarului la Par­chet!” La fel se ridică şi avocatul lui Chiţac, se ia după al meu, şi spune la fel şi cu asta se termină şedinţa… şi ni se spune: „Poftiţi afară! Curtea, în plenul ei, după dezbateri, trebuie să ia hotărârea!” Şi spre surprinderea noastră, aflăm după câteva zile că hotărârea este: „Casarea sentinţei anterioare, penale…” Te rog să reţii că de partea civilă a sentinţei nu s-au atins, ca nu cumva să deranjeze masa de revoluţionari care tot cer bani… Iar casarea însemna că noi, cei implicaţi în proces, revenim la drepturile dinainte şi la rejudecarea cazului din nou la Secţia Penală a Curţii Su­preme de Casaţie şi Justiţie. Deci rejudecare! Şi concluzia: la civil am de plătit statului 626 de milioane de lei, care au fost plătiţi de Ministerul Apărării Naţionale, pentru re­voluţionari! Al doilea: se reîncepe un proces pornindu-se nu de la nevinovăţie, ci de la elemente de nerespectare a problemelor care au făcut deschiderea procesului anterior: că nu s-a făcut expertiza psihiatrică a lui Stănculescu în condiţiile articolului 117, alineat 2 din Codul de Procedură Penală, n-am fost internat prin Institutul Medico-Legal, care face această expertiză în spital, de asemenea că Ins­tanţa de Fond a respins în mod nelegal, ca nefondată, excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de inculpaţii Stănculescu şi Chiţac şi, în fine, că inculpatului Victor Stănculescu nu i-a fost respectat dreptul de a fi apărat de un apărător ales. Şi acum, în octombrie 2004, am primit o citaţie, ca să închei acest moment, pe 6 decembrie să mă duc Ia Secţia Penală, unde se redeschide dosarul -începe ceea ce a hotărât Curtea, rejudecarea la Secţia Penală.

DS: Pe probleme militare sau civile?

VS: Numai partea penală.

DS: Partea penală?

VS: Partea penală, cu faptul că sunt criminalul de la Timişoara( * Procesul s-a amînat pentru data de 18 ianuarie 2005!)

DS: Şi se reîncepe pe 6 decembrie?!

VS: Pe 6 decembrie, da!

DS: Şi acuma, o întrebare finală pentru acest subiect, care văd că rămâne mereu deschis şi vă urmăreşte: în zilele când generalul Stănculescu se afla la Timişoara, a deţinut vreun post de comandă? A executat, a dat vreun ordin? S-a executat vreun ordin de foc dat de generalul Stănculescu? S-a ocupat generalul Stănculescu de strategia militară, astfel încât să existe posibilitatea ca măcar un rănit să-i poată cere lui despăgubiri?

VS: Nu! Răspunsul este scurt: Nu! Pentru că nu a existat nici unul. Un singur ordin a dat Stănculescu – în seara de 18 decembrie i-am spus celui de la Apărarea Civilă: „Nu sunaţi sirenele – căci vroiau să dea drumul la sirene, pentru că porneau întreprinderile a doua zi – pentru că stârneşti panică în oraş.” Atâta i-am spus şi asta pentru că ştiam ce înseamnă panica şi nu ne mai trebuia în oraş atâta panică. Atâta i-am spus. Nu exista nimic, pentru că era clar – armata era con­dusă, acolo, de reprezentantul cel mai important al armatei pentru treaba operativă şi problemele de Stat Major, şi doi; nu există în nici un document, pentru că la armată se scrie totul, nici un telefon, nici un document, în care să se spună că Stăculescu a dat vreun ordin. Nu există!

DS: Deci un proces absolut absurd! VS: Da, şi pentru că s-au folosit de… oameni, despre care cred că nici n-au făcut vreodată armata, ca să ştie ce înseamnă organismul ăsta al armatei, şi cum se dau ordine în armată, cum se consemnează darea ordinelor în armată…

DS: Şi evenimentele au continuat la Timişoara, agresiv, după plecarea generalului Stănculescu?!

VS: Nu! Când am coborât noi, pe 17 decembrie, din avion, se trăgea deja în Timişoara. De aceea ni s-a spus chiar la aeroport ca nu cumva să mergem pe strada cutare sau cutare, că se trage! Deci, primul lucru, şi cel mai esen­ţial, este că se trăgea în Timişoara, când noi încă nu vorbi­serăm cu nimeni acolo, ordinul se dăduse pe altă linie…

DS: Am înţeles!

Deci, în 6 decembrie 2004, povestea Revoluţiei în cazul generalului Stănculescu se reia de la început, după 15 ani!!

VS: Probabil!

O problemă care nu se lămureşte: Timişoara []

DS: Trimiterea dumneavoastră la Timişoara a fost făcută prin ordin, sau, şi mai explicit, cum aţi ajuns la Timişoara? Cine v-a trimis? Ordinul a fost verbal sau scris?

VS: Aici e o problemă care nu se lămureşte! Nu vrea lumea să înţeleagă! Se făcuse echipa, nu ştiam nimic despre această echipă, pentru că Milea a fost un ministru foarte secretos, nici măcar nu m-a informat… L-a chemat pe şeful Statului Major, generalul Guşă, i-a spus: „Du-te la aeroport, că vine Coman” şi ce i s-a mai spus lui Guşă… Eu trebuia să închei raportul anual la capitolul „înzestrarea Armatei” şi atuncea m-am dus la Milea să i-l prezint. „Lasă-mă că n-am timp de asta!” şi „Aaaa! bine că ai venit, du-te şi tu la Timişoara!” „De ce să mă duc la Timişoara?” Şi-mi spune pe scurt: „Uite, am scos armata din cazărmi şi au dat ăia peste mulţime”… Şi mi-a ordonat să plec imediat şi eu la aeroport, unde îi voi găsi pe Coman şi pe Guşă, iar la Timişoara să iau legătura cu comisiile militare din uzinele locale care lucrau şi pentru armată (6 la număr) şi să aflu ce se petrece acolo, pentru că nu avea totuşi informaţii clare.

DS: Deci atunci aţi aflat despre Timişoara.

VS: …şi despre misiunea celor trimişi acolo, Coman şi Guşă. Guşă, să ia comanda pentru Garnizoană, Coman să supervizeze ce se întâmplă de fapt. Deci, ajungând la Timi­şoara, ni se spune în aeroport că nu putem ajunge la co­mandamentul de mare unitate, pentru că se trage în oraş împotriva unor manifestanţi care au atacat comandamentul şi au încercat să-l incendieze. Aşadar, când am ajuns noi la ora 16.00, se trăgea în Timişoara, deci nu eram unul dintre cei care a ordonat „Trageţi!” Primiseră deja ordin de la ministru! În oraş ni s-a atras atenţia: „Fiţi atenţi că la Divizie sunt lupte grele!”… au încercat să pătrundă şj în Casa Armatei pe uşa din spate, în comandamentul Diviziei… deci, forţarea unui comandament de mare uni­tate… şi garda a început să tragă. A trebuit să ocolim, să mergem prin spatele Spitalului Militar şi am ajuns la comandament. în birou era cel care asigura comanda Diviziei şi a cerut să fie repede informat despre ce se întâmplă de fapt… Eu nu aveam nici un ordin în acel mo­ment… să comand trupele! Asta nu era menirea mea, de vreme ce la faţa locului se afla şeful Marelui Stat Major. La cererea lui Coman, aflat la Comitetul Judeţean de Par­tid, adresată prin telefon direct lui Guşă, care ajunsese la comandamentul Diviziei, de a trimite un general la Comitetul Judeţean de Partid, eu am propus, deoarece trebuia să iau legătura cu şefii comisiei militare de la uzină, aşa cum îmi ordonase Milea, i-am propus lui Guşă să mă duc eu.

DS: La partid?

VS: La partid! Şi m-a luat ofiţerul de contrainformaţii, cu maşina personală, şi m-a dus la Coman! Acolo erau procurorul general adjunct din partea Procuraturii, generalul Diaconescu, şi ministrul adjunct al Justiţiei… Brahaciu. După ce dimineaţa am aflat cam ce se întâmplă, după ce a doua zi ne-am lămurit că toate vor ieşi şi că nu este altceva decât „Jos cu el!”, i-am spus lui Milea la Bucureşti că nu mai am ce face şi că vreau să mă întorc. „Stai!”, „Bine, mai stai!”, „Nu mai am ce face, domne, nu mai am ce face!” „Stai acolo, zice Milea, uite o să am nevoie să…” Şi am rămas în cameră, dar important este faptul că, atunci când Coman a avut prima întâlnire cu reprezentanţii revolu­ţionarilor, pe mine nici nu m-au chemat! Doi — când au venit Dăscălescu şi cu Bobu să se întâlnească cu reprezen­tanţii revoluţionarilor, nici atunci nu am fost chemat.

DS: ….?!

VS: Apoi a venit ordinul – comunicatul lui Ceauşescu -şi Coman mi-a spus: „Trebuie să citeşti comunicatul dat de Ceauşescu!” Şi eu: „În ce calitate?” „În calitate de co­mandant militar al Garnizoanei Timişoara!” „Păi, cum să fiu eu comandantul Garnizoanei?” „Aşa s-a hotărât la Bucureşti, că eşti comandant!” „Dacă citesc acum, răscolim mai rău…. Lasă pe mâine dimineaţă că…” şi m-am dus la Spitalul Militar, spunându-i comandantului acestuia: „Bagă-mă în pat, fă ce oi ştii şi până la ora 13.00 să nu mă scoale nimeni!”

DS: …?!

VS: Am stat până la ora unu, când Coman m-a căutat… de mai multe ori… pe urmă l-a pus pe Chiţac, care a trebuit să citească declararea, prin decret al lui Ceauşescu, a stării de necesitate la Timişoara.

DS: …?!

VS: I-am dat iar telefon lui Milea şi i-am cerut din nou să-mi aprobe să revin la Bucureşti şi el a zis: „Mai stai, mai stai puţin!” Am dat două telefoane. Abia după ce a fost acţiunea din Piaţa Universităţii, în sfârşit mi-a spus: „Vino încoace!”Am aterizat la Bucureşti cu avionul militar la dispoziţia armatei — am plecat singur la Bucureşti —, unde m-au aşteptat aghiotantul şi şoferul, care mi-au povestit întâmplările din capitală… şi m-am dus acasă! Nevastă-mea speriată şi ea…

[] Şi ăsta a fost argu­mentul al doilea şi am plecat de la spital, cu piciorul în ghips… Eram deja îmbrăcat în civil; m-am dus la spital îmbrăcat civil. M-am dus din nou acasă şi între timp se făcuse deja 8, am mâncat ceva, soţia mea, speriată foarte tare… „Să nu pleci, să nu pleci!” L-am anunţat pe ofiţerul de serviciu că… şi de abia pe la ora 10, a venit o maşină trimisă de… cine era secretarul lui Ceauşescu?

DS: Curticeanu!

VS: Curticeanu!… Doi băieţi de la Direcţia a V-a au venit acasă. Au intrat: „Să trăiţi!”… „Sunteţi chemat de tovarăşul, la sediu!” Şi atuncea aflu, pe drum, de sinuci­derea lui Milea… S-a simţit vinovat că nu a reuşit să… S-a simţit vinovat, pe de altă parte, că a făcut prea mult, că a văzut că numai… i-a cerut căpitanului de transmisiuni Tufan Marius, pistolul… S-a dus sus, în biroul unde el fusese înainte şeful Statului Major al gărzilor patriotice… Ceilalţi ofiţeri stăteau pe coridor şi tot aşteptau şi au auzit împuşcături şi atunci l-au chemat pe colonelul Pârcălăbescu, au intrat şi l-au găsit împuşcat. Asta era toată treaba şi nu că l-a împuşcat cineva! Nu avea pe unde, pentru că, în spate, nu era nici o fereastră! Era o fereastră laterală, dar aşa cum era împuşcătura, era din faţă… S-au făcut tot felul de spe­culaţii şi culmea este că a venit la mine soţia lui Milea, săraca, mai târziu, când eram ministrul Apărării, cu o cu­legere de fotografii de la Revoluţie, în care se afla şi o fotografie de la Morga Centrală unde, pe jos, se vedeau mai multe cadavre, ea susţinând că unul dintre ele era al soţului ei. Dar în această fotografie Milea nu era, firesc, pentru că, după ce a murit, a fost dus la morga Spitalului Militar.[]

Schiţe de portret

ION ILIESCU

VS: Da, interesant! Voi fi punctual şi din salt în salt! De ce spun punctual şi din salt în salt? Prima imagine a fost venirea, când el a venit şi era înconjurat şi dus prin intrarea din faţă, intrarea M.Ap.N. Strângerea de mână cu mine, în biroul meu, când m-am ridicat şi am dat mâna. Şi co­municatul pe care l-a dat, înaintea venirii la minister, a fost cel de la Televiziune, în care a spus că „Armata s-a retras. Am vorbit cu Stănculescu … armata este cu noi”, deci, relata foarte pe scurt, la Televiziune, convorbirea mea telefonică cu el. Deci a fost prima mea legătură telefonică cu el, după ce ne-a făcut Sergiu Nicolaescu legătura, fiindcă el a fost legătura! Al doilea moment: momentul când el vine şi foarte… uite, aicea aş vrea să găsesc un cuvânt care îmi scapă, dar am să-l găsesc… când vine aşa, misterios, prin spate, mă bate pe umeri şi… „Dragă, am hotărât ca Militaru să fie ministrul Apărării Naţionale.” Probabil că-i era frică să spună cu voce tare şi mi-a spus, aproape şoptit la ure­che… Dau momente şi o să vedeţi pe urmă cum este… o curbă sinuoasă a acestei prezenţe. El face FSN-ul şi biroul FSN, ne întâlnim la FSN, biroul care era de vreo 30 şi ceva de persoane, mi se pare, în birou eram şi eu introdus printre alţii… eu, Guşă, din armată, sau Guşă şi cu mine, Militaru, bineînţeles… Începuse deja să-şi atribuie poziţia unui viitor conducător… Deja se simţea oarecum că Iliescu se apropie să pună mâna pe putere, se apropie, nu a pus încă mâna pe putere… Preluase conducerea şedinţelor în care a căutat să dirijeze şi avea deja nişte linii directoare destul de bine conturate despre partea de conducere, partea de organizare a acestei conduceri, despre ce ar trebui să facem în următoarele zile, toate erau tot felul de programe de scurtă durată, de câteva zile înainte, de… n-aveau bătaie „a la long”, dar în orice caz… Al treilea: preşedinte al FSN-ului, când deja începuse să simtă că vorbeşte de pe postul numărul unu. Deci a fost un fel de ascensiune pe un deal, pe măsură ce se urca, vocea era mai sigură, mai conturată, cerinţele faţă de ceilalţi au început… ce trebuie să facem noi, ce trebuie să facă toţi, ce trebuie etc… dacă începând din… sigur, păstrându-se într-o anumită exprimare clasică a celor 50 de ani anteriori… Cam aşa era discursul lui, electoral, într-un fel, pentru că am înţeles că, pentru fiecare moment când avea aceste luări de cuvânt, el simţea că se urca pe o treaptă mai sus, asta e categoric. Nu era tranşant din prima conversaţie, ci căuta în două-trei reprize să te convingă că are dreptate şi trebuie să faci ca el! A avut foarte multă grijă să nu fie categoric în luările de cuvânt, un tip care să ia hotărâri care să fie fără întoarcere, tot­deauna hotărârile lui aveau o marjă de mişcare, dreapta-stânga sau chiar înainte şi înapoi. Mai târziu, când m-a numit, când a început să mă caute să mă numească ministru al Apărării Naţionale, am avut două convorbiri în care l-am refuzat categoric, i-am spus: „Rămân la Ministerul Eco­nomiei, căutaţi pe altcineva!” Şi pe urmă, această manevră a fost, de asemenea, lucrată inteligent, pentru că a treia oară nu a mai spus: „Dacă vrei să…”, ci a zis… eram în şedinţă de guvern cu Petre Roman şi secretara lui Petre i-a pus un bileţel pe care scria că „Domnul preşedinte vă cheamă împreună cu domnul general Stănculescu, când termi­naţi şedinţa”. Şi am plecat împreună la Parlament… Sala e sus de la Mitropolie.

Aşa, pe parcurs, aş putea spune că, pe parcurs, el şi-a păstrat aceea imagine de bonom. Avea un anumit zâmbet, o anumită atenţie în contactul pe care îl făcea cu omul. Cum era sala lungă, noi am intrat pe uşa opusă biroului… scaunului şi biroului lui… şi el: „V-am chemat. La ora 18.00, l-am hotărât pe Militaru să-şi dea demisia! Armata trebuie liniştită! Mişcările în armată sunt foarte mari şi eu cred că trebuie să schimbăm ceva… Eu am discutat cu Coposu şi Câmpeanu şi ne-am gândit să fie ministru generalul Stănculescu …“ Iar eu i-am replicat că vreau să rămân în continuare ministrul Economiei Naţionale pentru că îmi reaminteam cum, pe 23 decembrie, seara, mă sculase de pe scaunul ministrului, spunând că l-a numit pe Militaru. Atunci relaţia a fost între noi „la per tu”, mult timp, până când, de fapt, s-a mutat la Cotroceni, atunci s-a mai schim­bat nuanţa relaţiei şi din partea lui, şi din partea mea, bine­înţeles. Atuncea, de abia, la Cotroceni a început să vorbească numai ca preşedinte către unul dintre, să zic, oamenii care-l înconjurau, care erau mai apropiaţi. L-am văzut foarte stă­pân pe sine, asta e adevărat! Era foarte capabil de efort îndelungat, pentru că a lucrat câteva seri, şi zile, şi nopţi chiar ca să definească linia generală… Poate asculta mai mult de unii, poate asculta mai puţin de alţii, poate cerea sfaturi de la unii mai mult, poate cerea de la alţii mai puţin… Cred că cerea sfaturi de la cei pe care îi cunoştea mai bine şi mai de mult. Aicea, sigur, se poate discuta mai mult despre modul cum a hotărât să fie prim-ministru Petre Roman. Părerea mea este că a fost influenţat şi de Brucan, care i-a propus acest lucru. Conducea cu multă atenţie şedinţele şi dirija ansamblul discuţiilor şi intervenţiilor din sală către el şi avea idei foarte bine orientate, adică orientarea totdeauna a fost bună! Trei probleme mari au fost, ţin minte, nu ştiu, mai are şi el amintiri… nu le-am citit pe toate, dar eu mă refer la amintirile mele, deci, în primul rând încerca să definească ce facem, ce o să facem noi de la un moment dat înainte, mă refer la ce facem noi, ăştia din vârful piramidei. Doi: ce trebuie să facem pe plan intern, ce trebuie să facem pe plan extern, ce trebuie să facem imediat şi lua mai puţin în considerare ce o să facem în viitor, pentru că atunci nu era timp… era prea mare răscoala gândurilor tuturor şi cred că nu putea să-şi definească nici el poziţia, însă a fost foarte atent cu oamenii. N-am auzit vreodată să-şi iasă din fire, foarte stăpân pe el; cu mult calm în momente de agitaţie, faţă de alţii care-şi pierdeau cumpătul şi-şi ieşeau din matcă, ca să spun aşa… Aşa am văzut: o intrare gradată a unui om în poziţia de viitor lider. N-a fost din primul moment, să şteargă cu buretele în stânga şi-n dreapta şi să iasă în faţă printre rânduri, deci a ieşit încet, cu eleganţă în acelaşi timp şi cu inteligenţă, spun eu, fără să îşi ia atributul unui conducător dur. Era ferm, dar nu era dur! Am avut multe discuţii şi atunci, în zilele cele mai grele, am avut şi pe urmă discuţii cu el… E de remarcat că, pe urmă, se vedea cum îşi măreşte aria de acţiune şi, dacă iniţial era restrâns pachetul de probleme, pe urmă începea să lărgească acest pachet şi să cuprindă un ansamblu din ce în ce mai mare; dacă vreţi, era ca o rostogolire a unui bulgăre de zăpadă, care începe să crească, să crească… această creştere a fost evidentă şi am văzut asta până la 20 mai, în 1990, când a fost prima alegere a lui! Seara, fiind foarte aproape, stând foarte aproape de locuinţa lui, mă duceam pe la el, discutam probleme de economie în special, veneam ca ministru al economiei şi îi relatam care era realitatea economică a ţării faţă de realitatea documentelor Congresului al XlV-lea, câtde mari erau distanţele… adică ce avem de fapt, nu ce s-a spus atunci că avem!… ceea ce putem să facem, nu ceea ce s-a arătat că vom putea să facem, adică a fost un dialog… Şi pe urmă a fost dialogul acesta uman, cu grija, îngrijorarea lui să nu se întâmple ceva; îngrijorarea lui chiar personală să nu se întâmple ceva, dar era curajos… A fost un tip, şi este un tip şi acuma, un tip curajos, pentru că unii îl sfătuiau să nu se ducă, să nu se bage, să nu intre… şi el intra printre oameni, nu se temea… Asta arăta mult curaj! Asta e un lucru, un foarte mare lucru pentru un conducător. Ca do­vadă că acest curaj l-a impus în faţa multor oameni şi l-a făcut, în acelaşi timp, să nu fie un om intangibil, ci apro­piat! Nimeni n-a îndrăznit să-l atace ca persoană, să facă vreun pas ca să-l lichideze, nu a fost nici o încercare. Ştiu că a fost o încercare în jurul lui 20 mai, era o îngrijorare… A fost un miting în Piaţa Aviatorilor, actualmente se cheamă De Gaulles, când se făceau tribune improvizate din camioa­ne, pe platforme… şi atuncea i-am adus eu o cămaşă de protecţie specială pe care o primisem, cred, de la ataşatul francez sau american, nu mai ţin minte bine, care îi per­mitea să aibă, sub cămaşă, fără să fie vizibilă, o protecţie, zisă „vestă antiglonţ”, dar se spunea că este, în mod special, “vestă anticuţit”. Nu ştiu să fi purtat-o, n-a purtat-o…!? Eu i-am lăsat-o seara, acasă, chiar cu vreo două zile înainte de 20 mai… Mitingul a fost cu şase zile înainte de alegeri! Acasă era gazdă bună, plăcută, atentă, totdeauna am avut acest contact cu el. Pe urmă, se pare că, sigur, cu timpul, când am început să fiu şi eu de altă părere decât el, am început să ne distanţăm. Primul moment, primul lucru a fost când i-am spus că unul dintre oamenii lui foarte apropiaţi îi strică imaginea! Nu m-a crezut! L-a mai ţinut un timp, după care l-a schimbat. Adică, îi credea mai mult pe cei pe care îi ştia mai de demult decât pe cei pe care îi ştia din ultimele momente. L-a mai deranjat faptul că nu i-am prezentat eu primul raportul de general — ministru al Apărării Naţionale — şi i-am vorbit despre mulţimea partidelor, fapt ce rupe ţara în bucăţi — eu am raportul aicea, îl puteţi vedea —, dar după aceea a început să se răcească şi începuse să creadă mai mult pe alţii decât pe mine. Altfel, de-a lungul timpului, a avut o atitudine generală amabilă faţă de mine şi încrezătoare în anumite momente publice. Pe urmă, sigur, viaţa l-a obligat să se distanţeze… cercul s-a mărit, s-a mărit, s-a mărit… S-ar fi putut să-l deranjeze şi faptul că nu eram întotdeauna de acord cu părerile lui! Normal că, un om când vrea să ia o hotărâre şi are un program pe care-l are în cap să-mi spună că şi pe ăsta trebuie să-l dau deopar­te, că e mai bine să merg cu ăla şi cu celălalt… De fapt, la început, modul cum l-a acceptat, la propunerea lui Brucan, pe Militaru, ca ministru al Apărării Naţionale, lucru care a deranjat şi a dereglat foarte mult sistemul militar! S-a ajuns atunci la forme de răscoală împotriva ministrului Apărării Naţionale! Statul Major s-a răsculat împotriva lui şi a culminat cu ieşirea în stradă a armatei şi apariţia CADA! Se spune că eu aş fi generat apariţia CADA! Nu! CADA eu am găsit-o deja — o formulă creată pe timpul lui Militaru —, eu am încercat să o controlez ca să nu iasă dintr-o anumită linie care era necesară armatei! Am avut foarte multe discuţii cu cei de la CADA. Am avut inter­minabile întâlniri de noapte cu ei, care ţineau de la ora 20.00 până la miezul nopţii… Mulţi au crezut că eu folosesc CADA pentru nevoile mele personale! Nu! Din contră! Eu am vrut să sting această problemă… ca să se piardă, să se dizolve ca o pată de ulei într-o apă ce trebuie să se purifice prin dispersare şi, de fapt, asta a fost — dispersare. Dispersare care s-a terminat însă destul de greu. Şi ce m-a deranjat, iar, a fost că mi s-a impus, la un moment dat, acea declaraţie privind dizolvarea CADA şi poate nu a fost cea mai bună formulă. Alte probleme!? Sigur! La un moment dat, a mers până acolo încât să-i creadă pe alţii că vroiam să dau o lovitură militară!? Când a fost vizita în China, eu nu eram iniţial în echipă. Echipa era deja făcută şi eu… de abia mă întorsesem din China! Atunci i-a crezut pe alţii că, în lipsa lui, eu vroiam să dau o lovitură militară şi, deşi abia sosisem din China, cu o zi înainte, mi se pare, m-a pus în delegaţie şi am plecat cu el. Atunci i-am reproşat şi eu, în avionul spre Beijing: „Ţineţi minte că aţi fost în casă la mine… — mă refeream la zilele cât a stat la M.Ap.N. unde luasem toate măsurile de apărare a lui —, chiar aşa a fost expresia -, şi atunci puteam să vă lichidez pe toţi, dacă era neapărată nevoie să dau o lovitură militară!” Ulterior, relaţiile s-au mai lărgit, s-a desfiinţat guvernul Roman. I-am spus de câteva ori: „Domnule, la 1 Decembrie, e necesar un moratoriu prin care să se declare pace socială şi să se renunţe la plata poliţelor faţă de trecut şi între trecut şi prezent…” I-am spus acest lucru şi în ajun de 20 mai, la alegeri, când a fost ales preşedinte, la prima alegere, şi i-am repetat-o şi în ajun de 1 Decembrie, primul 1 Decembrie de la Alba Iulia, când eram împreună la mănăstirea de la Râmeţi… Au fost el, Bârlădeanu, Petre Roman, Preafe­ricitul Patriarh, subsemnatul şi cred că a mai fost cineva… poate Dan Marţian şi… am şi dormit în noaptea aia acolo, ca era foarte aproape de Alba Iulia şi la masă i-am spus acelaşi lucru şi a spus: „Mâine ne aşteptăm la o reacţie din partea opoziţiei!” Opoziţia care era, atuncea, cea mai acerbă, era PNŢ-ul şi că: „O să fie manifestaţii împotriva acestui moment şi n-ar fi bine să luăm…” E bine de reţinut spre final! Ce vroiam eu deci, în apelul către ţară? Să terminăm cu procesele, cu condamnările… că a fost, cine a fost şi de ce a fost! Despre asta era vorba în mare!

DS: V-a aparţinut iniţiativa asta?

VS: I-am spus-o şi în mai, şi în decembrie! În mai… nu ştiu, nu mai ţin minte ce i-am spus, dar în ajunul lui 1 De­cembrie, atunci seara, a început să se ambaleze la reacţia pe care ar avea-o, la opoziţia la care se aştepta şi care a fost foarte slabă, la Alba Iulia. Mai mult frică! Am avut un moment foarte… să zic aşa, tensionat cu el, momentul când aveam informaţii că, la Târgu-Mureş, se va petrece ceva! Am pregătit avionul să mergem! Eu am spus să nu meargă singur, ci să mergem împreună să putem să facem linişte! S-ar putea să explodeze acolo! Aveam trei echipaje care stăteau pe IL-18 şi se schimbau la şase ore, ca să plecăm oricând şi, în ajunul zilei… a doua zi de fapt, când a fost ce a fost la Târgu-Mureş, seara la ora 23.00 mi-a spus: „Nu mergem la Târgu-Mureş!” I-am spus: „Facem foarte rău că nu mergem, pentru că o să fie lucruri grave acolo, o să avem lucruri grave acolo!” Şi acest lucru s-a şi întâmplat ! I-am trimis eu pe alţii… tot armata a încercat să stingă conflictul…

DS: Dar n-aţi înţeles de ce nu a vrut să meargă?

VS: Ei, aicea, poate, a crezut ştirile, de la alţii, că n-o să fie nimic?! Poate a fost o a doua variantă! Că i-a fost teamă să nu fie la faţa locului, într-un conflict în care să se spună că el a fost cauza conflictului?! Aceasta a fost a doua idee şi poate că, a treia, i-a fost chiar frică pentru situaţia lui! N-a vrut, n-a vrut categoric, n-a vrut! Deci, la fiecare moment din acestea, am simţit, pe parcurs, cum ne distanţam; dacă până atunci mergeam unul lângă altul, sau paralel, deja începusem să ne răsfirăm, la distanţă! A fost totuşi un om care a intervenit, în măsura în care a putut să intervină, când a început procesul meu. A dat declaraţii, a făcut declaraţii… n-a căutat să se lase impresia, atât cât era posibil, ca imaginea lui să nu apară ca o intervenţie în justiţie, care nu era deloc bună pentru ţară, în general, şi pentru el, personal. Dar a manevrat cu inteligenţă toată treaba asta şi dovadă este că, până la urmă, orice s-ar spune, Joiţa nu făcea re­cursul în anulare chiar de capul lui, singur, dacă nu era încurajat să facă acest lucru!

DS: Categoric!

VS: Iar recursul în anulare, partea a doua, e mult mai extinsă decât prima, care a fost în 1996, şi mult mai bine argumentată.

DS: Care a fost ultima întâlnire cu el?

VS: Ultima a fost când s-au aniversat 14 ani de la FSN, la Palatul Parlamentului, Marea Adunare Naţională, să spunem aşa, unde au fost întâlnirile alea celebre, în mai 2004 parcă a fost?!… Până atunci am avut două întâlniri în care eu am solicitat să ajung la el; încă era recursul în anulare, se judeca, dar de fapt se amâna mereu… aşa, şi a fost această întâlnire, într-un fel în diagonală, pentru că erau toţi… cum e presa care te sufocă atunci când apari şi vrei să te retragi şi eu am vrut să vorbesc cu el neapărat, să spun că vreau să mă întâlnesc cu el… De fapt, vroiam să-i spun despre ultima hotărâre a celor de la Justiţie, care au casat sentinţa, dar au hotărât să rejudece tot procesul. Am vrut să-i spun că m-am ales cu merite pentru activitatea depusă, cu o decoraţie: să plătesc astea 600 de milioane de lei Pentru Timişoara?! Am vrut să spun că nu mi se pare drept, că asta merit eu? Cu asta merit eu să mi se închidă viaţa? Şi atunci eu mi-am permis chiar să-l bat aşa, uşor, pe umăr şi s-a întors spre mine. I-am spus: „Aş vrea să ne vedem!” Zice: „Bine, bine, bine!” Au apărut evenimentele celelalte, valuri-valuri; au trecut două luni aproape. N-a putut!? Eu înţeleg că domnul preşedinte este ocupat… iar eu am renunţat!

DS: Aţi renunţat?

VS: Am renunţat!

DS: Şi nu v-a primit?

VS: În final totuşi m-a primit şi i-am relatat despre hotărârea Curţii Supreme de a se rejudeca procesul de la Timişoara şi că mi se reţine din pensie, lunar, cota legală de aproximativ 25%, plata celor 625 de milioane de lei. Şi-a notat tot timpul cât vorbeam şi cu asta nu mai ştiu nimic.

DS: Spuneţi acuma, ca imagine concluzivă, cum îl vedeţi, ţinând seama şi de faptul că procesul care vi s-a in­tentat se reia de la început… şi că asupra condamnării financiare nu s-a făcut nici o intervenţie?

VS: Da, din punct de vedere al acestui moment, eu spun că este Pilat din Pont. Doresc tot timpul să termine al doilea mandat neimplicat în nici o problemă, aici fiind o problemă mai ţepoasă gen arici, dacă vreţi! El… n-a avut curaj să spună până la capăt, cum se spune, să bată cu pumnul în masă: „Dar lăsaţi omul în pace”! Aşa pot să spun că nu a vrut să facă treaba asta, şi atunci când eram ministrul Industriilor şi m-am pomenit cu grad de general de armată trecut în rezervă, lucru pe care l-am aflat dintr-un co­municat la TV, când s-a citit documentul respectiv, ceea ce nu a făcut cu nici un general de-a lungul întregii lui acti­vităţi. .. Acolo a fost…

DS: Este un tip de strategie a conducătorului?

VS: E o formulă în care unii conducători caută să apese mai mult sau mai puţin pe acceleraţie. Apasă când au mo­mente favorabile şi ridică piciorul de pe acceleraţie în momentul când cred că poate fi compromisă imaginea generală! Am impresia că acum a început să-i placă să fie o acceleraţie slabă… probabil că e gustul puterii! Am să vă spun eu ceva despre gustul puterii. Nu-mi aparţine mie, îi aparţine soţiei mele! Am notat-o! La Viena eram, în timpul procesului, şi discutam apropo de relaţia noastră, Stănculescu—Iliescu, şi ea şi-a notat-o într-un caiet. „Fascinaţia puterii omoară, distruge şi umileşte!” (1 septembrie 1999) . Foarte interesant. Se pare că aşa este! Toţi conducătorii, la un moment dat, au nişte întoarceri, nu mai vor, poate că se gândesc… nu mai vor să fie influenţaţi de nimeni… Sis­temul este vechi în toată politica conducătorului, nu face parte dintr-un cadru unic; foarte mulţi conducători, pe par­curs, cam aşa au procedat şi din istoria noastră şi din istoria altor ţări şi din istoria antică – să o luăm de la greci, de la romani —, ăsta e tipul conducătorului satisfăcut de poziţia în care a ajuns. În orice caz, şi-a păstrat această amabilitate şi o are faţă de oameni. Merge cu destul de mult curaj între oameni! Eu, de foarte multe ori, când era avertizat, îi spuneam: „Nu mergem!”… din punct de vedere al curaju­lui, nu pot să-i neg nimic! Sigur, în momentul când ai păreri diferite de ale altui om, îl vezi în altă lumină…

DS: Nu v-a lăsat niciodată sentimentul că vă este dator cu ceva, sau că vă apreciază pentru un anume gest făcut cu caracter istoric, gest care v-ar pune într-o situaţie privile­giata faţă de el?

VS: Nu, nu, nu am fost într-o situaţie privilegiată faţă de el! Categoric! A avut de multe ori încredere în oameni în care nu trebuia să aibă încredere şi a renunţat la încrederea unor oameni în care ar fi trebuit să aibă încredere! Nu mă refer la mine! Şi am motivat de ce! El n-a vrut să cedeze, să dea deoparte pe Keler de la Cluj, pe Ionel şi i-a ţinut lângă el, ba i-a ţinut foarte aproape! A preferat să-i aibă pe ei foarte aproape şi pe mine să mă dea deoparte! Nu ştiu cu ce l-au ajutat cei doi, până când au ajuns unde au ajuns şi a putut să-i ia lângă el, pe unul consilier şi pe ălălalt să-l lase comandantul armatei! Pe amândoi i-a rechemat din rezervă la propunerea lui Militaru .

DS: Dar aţi observat vreun sentiment de prietenie cons­tant faţă de cineva?

VS: Nu, n-am observat!

DS: E un om singur?

VS: Un om care ar trebui să aibă mai mulţi oameni în intimitatea lui. Nu-i are! Sunt convins că nu-i are! Se retra­ge într-un turn de fildeş de foarte multe ori, când ar trebui să fie cu cei apropiaţi şi să aibă încredere, când ştie precis că ei l-au susţinut! Nu, nu-l văd în această ipostază, nu-l văd efectiv! …

În sfârşit, trebuie să vă spun că eu n-am avut legături anterioare, cum se bănuieşte, cu Ion Iliescu! Când am primit telefon de la Sergiu Nicolaescu şi m-a întrebat pe mine, la Ministerul Apărării Naţionale, dacă eu sunt la comandă, fiindcă îi spusese Iliescu cine este la conducerea Minis­terului Apărării Naţionale, i-am spus: „Veniţi încoace!”, neştiind cam care erau actorii principali… N-am luat în calcul pe Dinescu, pe fostul ministru al Culturii, pe care i-am considerat colaterali, şi i-am spus „veniţi încoace!” şi trimis transportorul blindat, pentru că „Vă vor apăra!”, pentru că ştiam deja că la Comitetul Central se unelteau alte aranjamente care nu-mi plăceau deloc: Dăscălescu, Verdeţ care vroiau să facă… inclusiv formarea şi reluarea activităţii în Frontul Salvării Naţionale, guvernul şi aşa mai departe, o formă… În al doilea rând, cei doi care nu au vrut să vină, şi-mi pare foarte rău, am insistat foarte mult, generalul Vlad şi cu generalul Guşă, n-au vrut să vină la Minister să lucrăm împreună, ci au făcut o disidenţă care nu ştiam ce ascunde în spatele ei, pentru că amândoi erau membri ai Comitetului Central, amândoi erau membri ai Marii Adunări Naţionale. Eu eram în afară… Deci, nu ştiam ce legături au prin alte zone şi ce vor să facă şi atunci am zis: „Mi se pare că, din aceste soluţii, cea mai curată ar fi asta!”… Vreau să vă mai spun că eu n-am fost mulţumit de faptul că, sunt sigur că ştia şi el, am fost filat ca ministru al Apărării Naţionale… Problemă pe care am spus-o în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare, la punctul „diverse”: „Sunt filat! Aţi dat ordin să fiu filat?” „Nu, eu nu ştiu nimic!” „Vă rog să întrebaţi colaboratorii de specialitate, dacă ştie cineva?!” „Nu, nu, nu!” şi atunci am spus eu, bătând cu pumnul în masă — pro­babil că s-a înregistrat şi momentul zgomotului, care nu poate fi redat în carte —, am spus că: „Dacă din acest moment, de când ies de la această şedinţă, mai e cineva în spatele meu, îi prind, îi duc într-unul din forturile pe care le are armata în jurul Bucureştiului şi n-o să-i mai găsiţi niciodată!” Intenţionat am făcut-o în faţa tuturor membrilor Consiliului de Apărare.

Aş mai adăuga ceva, pentru că e un lucru pe care nu-l înţeleg nici astăzi: de ce Iliescu, când m-a avansat general de armată, nu m-a chemat să-mi citească decretul respectiv, despre care am aflat că a fost citit la Buletinul Informativ, la ora 23.00, la TVR 1, când ar fi trebuit cel puţin să-mi strângă mâna. Eram în acel moment ministrul Industriilor! Nici azi nu ştiu de ce?! Eu, în faţa Consiliului Militar al Armatei în iunie 1990, în momentul când am văzut rezistenţa unor generali, care nu vroiau să iasă la pensie… am spus: „Când voi ajunge la vârsta de retragere din armată, eu mă retrag, eu nu mă ţin de scaun şi nu m-am ţinut niciodată de scaun!” Am aranjat de comun acord cu Petre Roman, în anul ur­mător, în 1991, să mă mişc pe un alt post! El era ne­mulţumit de Zisu, ministrul Industriilor, şi i-am spus: „Uite, mă duc eu la Industrii, slavă Domnului, am condus 10 ani Consiliul Suprem de Coordonare al Industriei de Apărare şi cunosc, din câte mii de întreprinderi sunt, cel puţin 500-600 şi am avut prilejul de a lucra cu ele!”Trec peste moment. Vine luna aprilie, se face mişcarea, îi propun şi preşedintelui Iliescu ca, o dată cu mine, să plece şi Ionel de la armată, deoarece era „ultimul mohican” din vechea gardă militară şi, sigur, eu sunt numit ministru al Industriilor şi mă po­menesc că Ionel devine consilier principal al… şi, probabil că sub influenţa lui Ionel, care era principalul consilier al preşedintelui, care avea şi Apărare, Securitate şi aşa mai departe…, s-a făcut această mişcare de avansare, pentru că eu le-am spus lui şi lui Petre: „Lăsaţi-mă să fiu ministru al Industriilor vreo două săptămâni, apoi să-mi dau demisia public, ca militar, pentru că nu bate bine la ochi, un militar la Ministerul Industriilor, acuma, în perioada când noi vrem să liberalizăm ţara!” Vine ziua de 10 mai! Sunt cu directorii Ministerului Industriilor, dau, acolo, o şampanie, la sala de şedinţe: „La mulţi ani, la mulţi ani!”… ne felicitam reci­proc, eu pe ei, ei pe mine, bineînţeles, şi terminăm. Joi, vineri, sâmbătă dimineaţa – atuncea se lucra şi sâmbăta, cel puţin la nivelul miniştrilor, nu ştiu dacă mai lucrează vreun ministru acuma sâmbăta, şi, ca să fac şi un comentariu colateral, „probabil noi eram mai nepricepuţi”… Sâmbătă dimineaţa, intru în minister. La intrare, subofiţerul şi cu portarul: „Să trăiţi, dom’ ministru, la mai mare!” Mi s-a părut curios, zic: „Mulţumesc!”… Credeam că-mi spune legat de ziua mea care fusese cu două zile mai înainte. Intru sus, la şeful de cabinet: „Să trăiţi, la mai mare!” „Ce aţi păţit, măi?” – zic: „Ce s-a întâmplat?” „Păi, nu ştiţi?” „Ce să ştiu?” „Păi, cum, dumneavoastră nu ştiţi?” „Ce să-ţi spun, măi? Spune despre ce este vorba!” „Păi, aseară, la ora 23.00, la telejurnalul de seară, pe TVR 1 s-a anunţat că aţi fost avansat de la general-colonel, la general de armată şi aţi fost trecut în rezervă!” Decret prezidenţial! Intru în birou, zic: „Măi, n-am ştiut!” Pun mâna pe telefon şi îl sun pe preşedintele de atunci al Televiziunii Române, da, Răzvan Theodorescu, pe care-l cunoşteam de mai-nainte, am fost vecini prin zona Dorobanţilor: „Răzvane, ce s-a întâmplat, măi, ce s-a întâmplat? Ce-i cu comunicatul ăla, de la ora 23.00?” „Eu nu ştiu nimica!” „Cum nu ştii?!” „Nu ştiu, nu înţelegi!” Discuţia asta era pe telefonul guvernamental, linia specială. „Păi, cum să…” „Am primit la ora 20 şi 20 de minute faxul cu acest decret şi un telefon – nu mi-a spus de la cine, nu ştiu -, să-l dai imediat pe post! Şi am răspuns că nu pot, că am ajuns deja la sport, nu mai merge după sport! Atunci, îl dai la primul jurnal!” Când a spus că „îl dai la primul jurnal”, am bănuit că era cineva mai mare, din ierarhia ţării, care vorbeşte cu preşedintele Televiziunii: “Să-l dai pe post!” Nu ştiu nici azi! Al doilea telefon: pun mâna pe telefon şi dau telefon lui Petre, zic: „Petre… — era prim-ministru, iar noi eram într-o relaţie deschisă — Petre.., zic, ce-i cu treaba asta, cu decretul?, că orice decret era semnat de preşedinte şi contrasemnat de tine… De ce nu mi-aţi dat şi mie un telefon?” „Am crezut că tu ştii!” , măi, de unde să ştiu? Ca dovadă că acum am aflat, că a fost la televizor şi eu sunt avansat general de armată!” „Păi, eu am crezut că… Iliescu mi l-a trimis mie că mi-a spus că a vorbit cu tine!” Zic: „N-a vorbit!” şi atunci i-am spus: „Să vă fie ruşine la amândoi!” şi cu asta am încheiat discuţia. Aşa am fost avansat general de armată.

SILVIU BRUCAN

VS: L-am considerat omul din umbră, care a fost tot timpul în umbră, foarte inteligent… A lucrat, bănuiesc, şi la sfaturi externe, pentru că a avut legături externe foarte bune, şi, dintr-un anume punct de vedere, îl consider adversarul meu, pentru că el i-a propus lui Iliescu să fie Militaru ministru şi nu eu… dar tot el a acceptat, la urmă, ca eu să fiu rechemat la conducerea ministerului. Brucan… care, anul trecut, în mai 2004, recunoaşte că Stănculescu a fost cea mai limpede minte în acele momente grele ale Revo­luţiei. Este un om controversat din multe puncte de vedere. Sigur că – nu ştiu de ce şi cine – i s-a acordat titlul de „pro­fesor”, dar e bun profesor în domeniile acestea în care trebuie să te mişti, într-o lume în care trebuie să te fereşti de orice colţ, să mergi numai pe zone rotunde! Ăsta e genul lui, dar eu am părerea mea despre el, că i-a plăcut întot­deauna să joace cărţi politice!

PETRE ROMAN

VS: A fost pentru mine, cum se spune, dragoste la prima vedere. Mi-a plăcut de el, ca om. Mi-a plăcut… Era acelaşi gen ca mine, nu-i plăcea vorbăria multă, nu-i plăcea ca o şedinţă să dureze mult, avea simţul răspunderii, lua hotărâri. Aicea era şi partea a doua, care era oarecum, pentru el, riscantă: lua, uneori, hotărâri şi nu îşi pregătea suficient argumentele, erau hotărâri grele, fapt pentru care a şi suferit… dar a fost un om de curaj. Nu pot să spun că toate hotărârile pe care le-a luat ca prim-ministru au fost cele mai bune! Dar era şi greu pentru că, din punct de vedere teoretic, nu exista nimic ca să sprijine întoarcerea de la comunism spre economia de piaţă şi atunci mergi pe bunul-simţ sau prin căutări. Poate cauţi prea mult, poate cauţi prea puţin, dar eu zic că echipa guvernamentală din timpul lui Petre Roman a fost mult mai reprezentativă din punct de vedere, dacă vreţi, al imaginii. Au fost greşeli… au fost greşeli! Poate am greşit toţi şi am contribuit toţi la aceste greşeli, la căderea guvernului Petre Roman! Dar căderea n-a fost meritată, însă înţeleg că este rezultatul unei lupte politice, la un moment dat, la vârf, când unul dintre parteneri trebuie să fie dat jos, sau să fie aruncat din maşină, din vapor, din barcă, cum vreţi să o luaţi! Păcat… păcat, dar el s-a pierdut pe urmă în amănunte din punct de vedere politic, l-au scos din viaţa politică de prim plan şi poate nu merita să fie dat complet deoparte. Dar cred că a fost şi vina lui, pentru că a avut nişte mişcări laterale, care uneori nu l-au ajutat.

VIRGIL MĂGUREANU

VS: Ce să spun despre Virgil Măgureanu? Aşa a fost el totdeauna, controversat în ceea ce a spus, şi singur şi-a negat, uneori, ceea ce a spus în alte momente, altfel!

DS: Dar a avut vreun rol la proces?

VS: Am înţeles că el era reprezentantul Frontului de mai târziu.

DS: Al Salvării Naţionale!

VS: Da, al Salvării Naţionale, pentru că altfel nu văd ce căuta acolo, numai ca să facă figură artistică, mai ales că el nici din punct de vedere al imaginii nu era o imagine deo­sebită!? El n-a avut niciodată imagine scenică, să nu spun altfel. Totuşi, şi îi mulţumesc pentru aceasta, a fost printre cei care au protestat public, nefiind de acord cu sentinţa prin care am fost condamnat la Curtea Supremă, în procesul „Timişoara“.

CORNELIU COPOSU

VS: L-am cunoscut din data de 28 ianuarie, când la Palatul Victoria, în biroul lui Roman, a avut loc o şedinţă între conducerea FSN şi PNŢ. Cum l-am cunoscut? Eu am intrat acolo, aveam treabă cu Petre Roman să mă sfătuiesc cu el, să-mi semneze… — eu eram ministrul Economiei, vă rog să reţineţi — am intrat, m-am dus acolo şi zice secretara: „Nu este posibil să intraţi, e cu cutare şi cutare”… Mie nu-mi păsa cu cine era acolo, aveam un anumit ascendent faţă de toţi şi zic: „Lasă, doamnă, că am treabă!” Am des­chis uşa şi am intrat. Pe frontul dinspre fereastră, la masă, erau Iliescu, Brucan, Petre Roman şi… cine mai era, ăsta care s-a urcat pe tanc… cum îl cheamă…

DS: Mazilu! Profesorul de marxism…

VS: .. .aşa… Mazilu! Şi în partea cealaltă erau ţărăniştii. „Vă rog, daţi-mi voie, am ceva cu Petre Roman!” Iliescu zice: „Nu, stai şi tu aici!” şi m-am aşezat la masă. Între timp, au început să se înfierbânte lucrurile afară, şi au înce­put să părăsească pe rând şedinţa. A plecat Mazilu să liniş­tească masele, a plecat Brucan să liniştească… până la urmă a plecat şi Iliescu şi m-am pomenit că am rămas eu singur pe scaun, cu conducerea PNŢ. Vă rog să reţineţi, apăruse o pa­gină, pe 23 sau 24 decembrie, în care se făcea apel la o serie de personalităţi, de reînfiinţare a PNŢ – nu ştiu dacă o ştiţi pe aia?

DS: Da, da, o ştiu!

VS: …suntem treizeci şi ceva, din care m-am pomenit şi eu pe lista aia. Ca să aflu, ulterior, că unul dintre vecinii care stăteau pe strada mea, şi care a fost iniţiatorul ei, a zis: „Hai să-l punem şi pe Stănculescu , că-i băiat bun!” – bănu­iesc. Bine, mă cunoşteam cu el! Deci altă legătură n-am avut cu PNŢCD, niciodată! Şi, la un moment dat, fierbea piaţa din ce în ce mai tare şi eu dau drumul la televizor, fiindcă am văzut carul de reportaj pe geam şi atuncea, Coposu, care s-a aşezat să vadă mai bine la televizor, îmi zice: „Domnule general, dacă vreţi să veniţi lângă mine…” şi-mi spune celebra frază: „Ştiţi că noi, dacă vom câştiga puterea, vrem să vă numim ministrul Apărării Naţionale?!” „Mulţumesc, am refuzat şi actuala conducere, pentru că, dacă am fost scos din funcţie, nu mă mai întorc înapoi!”

DCUMENTE

Domnule Preşedinte ION ILIESCU,

La puţine zile de la prezentarea raportului meu prin care ceream demisia din funcţia de Ministru al Apărării Naţionale doresc să vă prezint următoarele:

În ultima perioadă de timp, pentru măsurile principale pe care le-aţi stabilit nu s-a mai apreciat necesar să fie consultată persoana mea în calitatea ce o deţin.

O serie de hotărîri luate, nu la propunerea iniţială a Mi­nisterului Apărării Naţionale, dar ulterior la care am aderat, au desprins structuri care au dus la întărirea forţelor Ministerului de Interne, înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii şi acordarea unui sistem independent Serviciilor de Transmisiuni Guvernamentale, acestea fiind conduse la multe niveluri şi păstrînd încă multe cadre din vechile structuri, verificarea şi îm­prospătarea cadrelor făcîndu-se cu o oarecare întîrziere. De aici a apărut o concurenţă între diferite sectoare din aceste structuri care uneori a depăşit formele stimulative şi a creat semne de întrebare asupra unor acţiuni. În plus, formal, Serviciul Extern de Informaţii îmi este subordonat, un adjunct al ministrului Apărării Naţionale fiind şeful acestuia, fără însă a avea informaţii speciale, control asupra calităţii şi loialităţii cadrelor, care sînt numite direct de şeful Serviciului.

Prin modul cum am înţeles să acţionez pentru stingerea unor asperităţi apărute în armată înainte de numirea mea, nu am reuşit aceasta în cele mai bune condiţii, datorită multitudinii de particularităţi apărute. Lipsită de informaţii de ansamblu, evenimentele din ultimele zile au surprins încă o dată armata într-o situaţie anormală, fiind necesar să participe la măsuri care din nou, conturîndu-se o campanie dusă de anumite cercuri în special prin presa lipsită de o lege eficientă, o pune în postura de element de represiune, ceea ce nu corespunde cu reala situaţie în care ea a participat hotărîtă la victoria Revoluţiei din decembrie 1989 şi a încercat în aceste zile să aducă liniştea atît de necesară ţării noastre în momente cruciale ale istoriei unei noi democraţii deschisă poporului şi României.

Considerînd că Ministerul Apărării Naţionale dispune de suficiente cadre de conducere devotate în Conducerea Superioară a Armatei şi nemaidorind să particip la acţiuni care pot scăpa de sub control şi produc noi imagini defavorabile ţării pe plan intern şi internaţional, rog a se avea în vedere la formarea noului Guvern numirea unui nou ministru al apărării naţionale.

Cu stimă,

16 iunie 1990

DOMNULE PROCUROR GENERAL,

Subsemnatul STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE, domiciliat în Bucureşti, Str. Şcoala Herăstrău nr. 65, sector 1, cu domiciliul ales la Societatea Civilă Profesională de Avocaţi „Teodor Nicolau & Asociaţii”, cu sediul în Bucureşti, B-dul De-cebal nr. 1, bloc H 2, scară 2, etaj 8., ap. 63, sector 3, formulez prezentul memoriu pentru promovarea RECURSULUI ÎN ANULARE

împotriva SENTINŢEI PENALE NR. 9/15.07.1999 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 2955/1998 şi rămasă definitivă prin respingerea recursului, rugându-vă să constataţi faptul că cele două hotărâri sunt esenţial nelegale şi vădit netemeinice, datorită următoarelor temeiuri de fapt şi de drept: art. 410 teza I pct. 2, 3, 7, 71, 8 C.pr.pen.

Vă mai rog ca – în baza dispoziţiilor art. 412 C.pr.pen. – să dispuneţi şi suspendarea executării hotărârilor atacate, înainte de introducerea recursului în anulare, atât sub aspect penal, cât şi sub aspect civil.

Motivele memoriului:

În fapt:

1. Soluţiile atacate nu au nici un fel de esenţă juridică, inter­pretare logică sau invocare doctrinară, deoarece sunt expre­sia cea mai elocventă a exprimării refulărilor politice prin intermediul – din păcate – Curţii Supreme de Justiţie şi la adăpostul unor temeiuri de drept inexistente.

2. Prima apărare pe care am formulat-o în timpul procesului, apărare de ordin general, a fost aceea că, prin Legea nr.30/1994, Parlamentul României a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şj protocoalele adiţionale la această convenţie. Titlul I art. 2 din Convenţia menţionată mai sus prevede că; „Dreptul la viaţa oricărei persoane este proteguit de lege. Moar­tea nu poate fi cauzată cuiva, în mod intenţionat, decât prin executarea unei sentinţe capitale, pronunţată de un tribunal, în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă de lege.”

Punctul 2 din acelaşi articol arată că: „Moartea nu e con­siderată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazul în care ea ar fi rezultat dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) – pentru a asigura apărarea oricărei persoane împo­triva violenţei nelegale; b) – pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinută; c) — pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.” Indiferent din ce punct de vedere am interpreta textul, rezultă clar că, la Timişoara şi apoi în întreaga ţară, au existat tulburări violente şi voinţa fermă de a răsturna regimul Ceauşescu.

La acea dată, acţiunea de reprimare a mişcării revoluţionar-democrate era dispusă de către dictator, în limitele drepturilor sale constituţionale, în dubla calitate de preşedinte şi comandant suprem al armatei, iar organismele militare care au acţionat nu aveau altă soluţie decât subordonarea necondiţionată faţă de ordinul de reprimare, în conjunctura reglementărilor legale.

A nega acţiunea violentă înseamnă a nega Revoluţia, iar a obliga sau a cere structurilor militare să execute ordine cu conotaţia analizei politice înseamnă a nega ordinea şi disciplina militară şi a crea disponibilitatea către oportunism politic, ba, mai rău, a sugera posibilitatea unei lovituri de stat militare şi a unei dictaturi militare.

Faţă de această sumară expunere, se vede că Instanţa Su­premă m-a condamnat, în cauză, pentru fapte care nu puteau constitui infracţiuni şi nu erau prevăzute de legea penală ca atare, pronunţând şi o hotărâre cu sfidarea art. 20 din Constituţia României şi negând obligativitatea aplicării – sub sancţiunea nulităţii absolute – a normelor de drept internaţional care au fost ratificate de statul român şi au prioritate în cazul conflictului negativ.

3. Eroarea de fond a sentinţelor de condamnare a inculpatului Victor Atanasie Stănculescu constă în aceea că — rezumându-se la o enumerare a evenimentelor petrecute la Timişoara, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, la o înşiruire de date, informaţii şi împrejurări de fapt – nu s-a întreprins o examinare critică a probelor administrate în cauză, ajungându-se, aşa cum lesne se poate observa, la simple afirmaţii, lipsite de suport probator, potrivit cărora domnul Victor Atanasie Stănculescu se face vi­novat de comiterea, în calitate de autor, a infracţiunii de omor de­osebit de grav şi tentativă de omor deosebit de grav.

Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care domnul Victor Atanasie Stănculescu a fost inculpat şi condamnat, prin prisma probelor existente la dosar, rezultă că inculpatul nu a contribuit în vreun fel, fie în mod nemijlocit, ca autor, fie ca instigator, fie în calitate de complice, prin darea, transmiterea sau executarea unor ordine, la uciderea sau ră­nirea unor persoane.

Dacă se analiza în mod obiectiv materialul probator existent la dosarul cauzei, ancheta şi concluziile d-lui general Dan Ioan, şeful Secţiei Parchetelor Militare la acea dată, se ajungea, fără dubiu, la concluzia că, în decembrie 1989, a existat un nucleu de decizie politică, constituit din Nicolae Ceauşescu şi secundanţii săi din fostul C.P.Ex., care – pentru a se menţine la putere – hotărâseră reprimarea, prin orice mijloace, a demonstranţilor, încă înainte de venirea d-lui Victor Atanasie Stănculescu la Timişoara.

Dl. Victor Atanasie Stănculescu nu a făcut parte din acest nucleu de decizie politică şi nici din comandamentele militare constituite la Timişoara, conduse şi subordonate voinţei politice comuniste, prin directa coordonare, supraveghere şi acţiune ale secretarului CC. al P.C.R., Ioan Coman, care, acceptând bene­ficiul graţierii pedepsei aplicate, a acceptat implicit şi vinovăţia care a generat atâta suferinţă răniţilor şi urmaşilor celor decedaţi. „Democrata şi apolitica” Curte Supremă de Justiţie este astăzi beneficiara exprimării libere a elucubraţiilor juridice, cu conotaţie numai politică, tocmai datorită faptului că, prin păstrarea sângelui rece, simţului realităţii şi servirii cu devotament a inte­reselor naţiunii române, în acele momente de răscruce a istoriei, dl. Victor Atanasie Stănculescu, cu riscul propriei vieţi şi al demnităţii militare, a înţeles să încline balanţa pentru deplina împlinire a idealurilor democratice.

Dacă veţi considera necesar, ne obligăm a amplifica motivele, precum şi expunerea probatoriilor, dar înţelegem să facem acest lucru numai în măsura în care utilitatea celor menţionate ante­rior va reieşi după analizarea întregului conţinut al prezentului memoriu.

CONCLUZII:

Soluţiile se impun a fi casate, în urma promovării prezentului recurs, pentru următoarele motive:

Dispozitivele şi considerentele acestor hotărâri au numai conotaţie politică.

Faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat nu au existat; chiar dacă ar fi existat, erau dezincriminate şi nu există nici probe care să conducă la dovedirea vinovăţiei, ba, mai mult, probele existente (care dezincriminează acţiunea, faptele şi făptuitorul, cele efectuate de fostul şef al Parchetelor Militare, domnul general Dan Ioan) nu au fost ana­lizate, au fost interpretate trunchiat sau ignorate, prin neintroducerea lor în dosarul cauzei.

În drept: art. 410 teza I pct. 2, 3, 7, 71, 8, art. 412 C.pr.pen.

Pentru inculpat,

7 februarie 2001

Către,

STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE

Bucureşti, Str. Şcoala Herăstrău nr. 65, Sector 1

Vă comunicăm că Procurorul General a dispus în baza art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, pînă la 9 mai 2001, suspendarea executării sentinţei penale nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2955/1998 şi deciziei penale nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie Completul de 9 judecători, pronunţată în dosarul nr 55/1999, numai referitor la latura penală a cauzei.

ŞEF SECŢIE.

4 mai 2001 Către,

STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE Bucureşti, Str. Şcoala Herăstrău nr. 65, sector 1

Vă comunicăm că Procurorul General a dispus în baza art. 412 alin. 1 din Codul de procedură penală, pînă la 27 iunie 2001, suspendarea executării sentinţei nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 2955/1998 şi deciziei nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Completul de 9 judecători, pro­nunţată în dosarul nr. 55/1999, numai referitor la latura penală a cauzei.

7 august 2001

Către,

STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE

Bucureşti, Str. Şcoala Herăstrău nr. 65, sector 1

Vă comunicăm că s-a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei penale nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală şi deciziei penale nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Completul de 9 judecători, în cauza privind pe STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE şi CHIŢAC MIHAI.

Recursul în anulare împreună cu dosarul penal nr. 2955/1998 al Curţii Supreme de Justiţie — Secţia penală, la care se află ataşat dosarul nr. 55/1999 al Curţii Supreme de Justiţie -Completul de 9 judecători, s-a trimis Curţii Supreme de Justiţie pentru judecare, cu adresa noastră nr. 35/C.2/616/P/2001 din 7 august 2001.

S-a suspendat executarea hotărîrilor judecătoreşti, numai în latura penală a cauzei, pînă la judecarea recursului în anulare.

PROCUROR ŞEF SECŢIE,

RECURS ÎN ANULARE

Dosarul „Timişoara”
Către,

PREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE

în baza art. 409, art. 410 alin. 1 partea I pct. 2 teza I, pct. 71 teza I şi a Ii-a şi partea a II-a pct. 8 din Codul de procedură penală şi art. 26 lit. a din Legea nr. 56/1993, declar RECURS ÎN ANULARE

împotriva sentinţei penale nr. 9 din 15 iulie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie — Secţia penală şi deciziei penale nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie — Completul de 9 judecători, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

l) Expertiza psihiatrică a inculpatului Stănculescu Victor Atanasie nu a fost efectuată în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar actele de constatare efectuate de serviciile medico-legale nu au fost examinate şi avizate de Comisia de control şi avizare a actelor medico-legale. Instanţa de fond în mod nelegal a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de inculpaţi.

2) Inculpatului Stănculescu Victor Atanasie nu i-a fost respec­tat, de către instanţa de recurs, dreptul de a fi asistat de un apărător ales.

4) Faptelor reţinute în seama inculpaţilor le lipsesc elemen­tele constitutive ale infracţiunii.

Curtea Supremă de Justiţie-Secţia penală, prin sentinţa pe­nală menţionată, a condamnat pe inculpaţii:

– STĂNCULESCU VICTOR ATANASIE (fiul lui Constantin şi al Aurorei, născut la 10 mai 1928 în mun. Tecuci, judeţul Galaţi, domiciliat în Bucureşti, str. Şcoala Herăstrău nr. 65, sec­tor 1, absolvent al Academiei Militare şi al Academiei de Studii Economice, general de armată în rezervă, fără antecedente penale) şi

– CHIŢAC MIHAI (fiul lui Gheorghe şi al Savetei, născut la 4 noiembrie 1928 în comuna Suharău, judeţul Botoşani, domiciliat în Bucureşti, str. Sf. Spiridon nr. 12, sector 2, absolvent al Academiei Militare, general-colonel în rezervă, fără antecedente penale),

la câte 15 ani închisoare, 10 ani interzicerea unor drepturi şi degradarea militară pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. 1, art. 176 alin. 1 lit. b cu aplicarea art. 75 lit. a şi art. 13 din Codul penal.

Totodată, inculpaţii au mai fost condamnaţi la câte 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea unor drepturi pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. 1, art. 176 alin. 1 lit. b cu aplicarea art. 75 lit. a şi art. 13 din acelaşi cod.

În baza art. 33 lit. a, art. 34 alin. 1 lit. b şi art. 35 din Codul penal, s-a dispus ca inculpaţii să execute pedepsele cele mai grele de 15 ani închisoare şi 10 ani interzicerea unor drepturi.

De asemenea, s-a dispus obligarea inculpaţilor, în solidar cu Ministerul Apărării Naţionale, la plata despăgubirilor către mai multe părţi civile.

În sfârşit, au fost respinse despăgubiri formulate de mai multe persoane vătămate constituite părţi civile.

S-a reţinut că inculpaţii, în perioada 17-22 decembrie 1989, îndeplinind funcţiile de prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale, respectiv comandant al Trupelor Chimice şi Garni­zoanei Bucureşti, au făcut parte din comandamentele pentru reprimarea mişcării de protest împotriva regimului comunist, iar acţiunile lor au cauzat moartea a 72 persoane şi rănirea altor 253. Pentru executarea ordinului dat de Nicolae Ceauşescu, de reprimare a manifestaţiilor din mun. Timişoara, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie:

—A ajutat pe generalul Ion Coman, secretar al Comitetului Central al P.C.R., desemnat de Nicolae Ceauşescu ca şef al Comandamentului Timişoara, în coordonarea activităţilor pe linie militară pentru restabilirea liniştii în Timişoara şi, în lipsa lui, a asigurat permanenţa recepţionării comunicărilor şi solu­ţionarea lor;

-A dat ordinul de a se face uz de foc de armă împotriva demonstranţilor;

– A informat pe Ion Coman că au fost puse în mişcare şi urmează să sosească la Timişoara unităţi militare din Buzău, Lugoj, Arad, Ineu şi Lipova;

— S-a deplasat la Inspectoratul judeţean al Ministerului de Interne la Divizie sau la alte puncte din oraş unde erau forţe militare;

A ordonat urgentarea pregătirii şi scoaterii în oraş a tancurilor din U.M.01115 — Timişoara;

— După teleconferinţa din 17 decembrie 1989 cu Nicolae Ceauşescu l-a ajutat pe Ion Coman să pună în executare ordinul de înarmare a gărzilor patriotice;

– A întocmit hărţi cu amplasamentul şi obiectivele trupelor Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne;

– A hotărât, împreună cu Ion Coman, constituirea celor 8 dispozitive ale Ministerului de Interne;

– A solicitat să fie informat, în noaptea de 17/18 decembrie1989, cu privire la numărul morţilor şi răniţilor;

– Şi-a exprimat nemulţumirea că sirenele din întreprinderi au fost folosite de demonstranţi;

– A informat pe Ion Gh. Popescu, inspector şef al Inspec­toratului judeţean Timiş al Ministerului de Interne, că, în noaptea de 18 decembrie, au fost împuşcaţi copii la Catedrală;

– A fost prezent când au fost aduse grenade lacrimogene la sediul Comitetului Judeţean Timiş;

A fost numit de Nicolae Ceauşescu comandant militar unic la Timişoarei, în 20 decembrie 1989.

La rândul său, inculpatul CHIŢAC MIHAI:

– în 18 decembrie 1989 a dat ordin de a se trage în manifestanţii de pe treptele Catedralei, executând personal foc automat împotriva acestora, fiind rănită o femeie. Totodată, înaceeaşi împrejurare a dat ordin de folosire a grenadelor la­crimogene împotriva manifestanţilor, de înconjurare a parculuidin apropiere pentru reţinerea şi arestarea celor ce se refugiază în acel loc;

– A inspectat şi a dat indicaţii dispozitivelor de militari am­plasate în oraş;

– A ordonat trupelor executarea de manevre pentru ca mani­festanţii să nu se poată regrupa;

– A adus de la Aeroportul Timişoara grenade lacrimogene, le-a distribuit cordoanelor de militari din oraş şi a ordonat folosirea lor;

– A încercat, indirect, să determine mai mulţi martori să retracteze declaraţiile făcute la urmărirea penală prin care dezvăluiau implicarea lui în represiunea de la Timişoara;

– A citit, în 21 decembrie 1989, Decretul privind instituirea stării de necesitate, la al cărui text a mai adăugat ameninţarea că, dacă într-o oră demonstranţii nu se retrag, se va recurge la mă­suri extreme;

– A dat ordin, în noaptea de 17/18 decembrie 1989, ca un pluton de militari cu armament automat şi muniţie de război să se deplaseze pe Calea Girocului, blocată cu un tramvai.

Curtea Supremă de Justiţie-Completul de 9 judecători a res­pins recursurile declarate de inculpaţi şi unele părţi civile.

Totodată, inculpaţii au fost obligaţi să plătească, în solidar cu : Ministerul Apărării Naţionale, despăgubiri către alte părţi civile constituite în cauză.

Consider că ambele hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea legii.

1. Potrivit art. 117 alin. 1 din Codul de procedură penală, efec­tuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infrac­ţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie. Or, în cauză, raportul medico-legal psihiatric privind pe inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost întocmit, în cursul urmăririi penale, pe baza observaţiilor dintr-o singură zi, fără a se efectua înainte de examinare toate examenele şi analizele neuropsihiatrice necesare şi obligatorii potrivit art. 36 din De­cretul nr. 466/1966 privind organizarea şi funcţionarea insti­tuţiilor şi serviciilor medico-legale, în vigoare la data comiterii faptelor şi judecării cauzei (fila 427 din volumul VII).

De altfel, în finalul raportului medico-legal psihiatric nr. A. 1/17397 din 24 decembrie 1997 se face precizarea expresă că „expertiza nu s-a efectuat în condiţii de internare la Spitalul Gh. Marinescu aşa cum s-a solicitat în ordonanţa dv., întrucât sus-numitul nu s-a prezentat la internare”, concluzionându-se totuşi că, „la data examinării”, sus-numitul are discernământul păstrat (fila 428 – volumul VII).

Deoarece expertiza nu a fost efectuată în condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală avea obligaţia să dispună refacerea acesteia, cu respectarea întocmai a dispoziţiilor din Codul de procedură penală.

La rândul său, instanţa de fond a respins în mod nelegal cererea inculpatului Stănculescu Victor Atanasie, făcută în şe­dinţa publică din 19 aprilie 1999, prin care solicita, în conformitate cu art. 117 din Codul de procedură penală, să-i fie efectuată o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, prin internare într-un institut sanitar de specialitate (filele 412 şi 413 din volumul XXIV).

La adoptarea acestei soluţii, instanţa a reţinut greşit că inculpatului Stănculescu Victor Atanasie, deşi nu a fost internat într-o instituţie sanitară de specialitate ca inculpatul Chiţac Mihai, i-au fost efectuate toate examenele şi analizele obligatorii conform Decretului nr. 466/1966.

Or, chiar şi aşa, se poate constata că inculpatului Stăn­culescu Victor Atanasie nu i-au fost efectuate „Examenele para-clinice”, „Examenul E.E.G.” şi „Examen F.O.” (filele 426-428, volumul VII).

Totodată, soluţia mai este justificată şi prin aceea că incul­patul nu s-a prezentat la internare, deşi nu se dovedeşte că a fost înştiinţat în acest sens, invocându-se astfel de către instanţa de judecată propria culpă în nesocotirea prevederilor art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală care o obligau, în caz de opunere, să dispună executarea forţată a internării acestuia de către organele de poliţie.

În sfârşit, instanţa a mai apreciat că nu există îndoială asupra stării psihice a inculpatului, făcând confuzie cu celălalt caz pre­văzut de art. 117 alin. 1 din Codul de procedură penală în care, pe lângă infracţiunea de omor deosebit de grav, efectuarea expertizei psihiatrice este obligatorie. Nesocotind dispoziţiile legale menţionate, s-a renunţat, în mod greşit şi nejustificat, la stabilirea unei trăsături esenţiale a infracţiunii, ce constituie singurul temei al răspunderii penale, respectiv vinovăţia inculpatului.

Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 466/1966, Comisiile de control şi avizare a actelor medico-legale examinează şi avizează actele de constatare şi de expertiză medico-legală efectuate de serviciile medico-legale în cazurile de omor, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte şi moarte suspectă, în cele de deficienţă în acordarea asistenţei medicale, precum şi în orice alte cazuri în care avizarea este prevăzută în mod obligatoriu de lege.

Or, în cauză, constatările şi expertizele medico-legale efec­tuate de Laboratorul Exterior Timişoara cu privire la persoanele rănite sau ucise în perioada 17-22 decembrie 1989 în municipiul Timişoara nu sunt vizate de Comisia de control şi avizare (volumul VI).

În concluzie, expertiza medico-legală psihiatrică a inculpa­tului Stănculescu Victor Atanasie a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală, care impune internarea obligatorie într-o instituţie sanitară de specialitate, iar constatările şi expertizele medico-legale efectuate de Laboratorul Exterior Timişoara nu au fost avizate de Comisia de control şi avizare, nesocotindu-se astfel prevederile art. 9 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 466/1966, în vigoare la data judecării cauzei şi, ca atare, hotărârile instanţelor sunt contrare legii, ceea ce constituie motivele de recurs în anulare prevăzute de art. 410 alin. 1 partea I pct. 71 teza a II-a şi partea aII-a pct. 8 din Codul de procedură penală.

Trebuie precizat că, în mod constant, fiind sesizată ca instanţă de control judiciar cu încălcarea acestor dispoziţii legale, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală a constatat temeinicia motivelor invocate, a casat hotărârile atacate şi a dispus rejudecarea cauzelor şi completarea cercetării judecătoreşti în sensul menţionat (Exemple: decizia nr. 1778 din 20 iunie 1995, respec­tiv, decizia nr. 739 din 23 martie 1998).

2. Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Conform art. 23 alin. 1 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 -republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor de judecată privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde solu­ţionarea cauzei.

Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excep­ţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.

De asemenea, în art. 23 alin. 5 din legea sus-menţionată, se precizează că, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţio­nalitate, judecarea cauzei se suspendă.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, la 14 iunie 1999, apărătorii inculpaţilor Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai au solicitat instanţei de fond suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale.

În motivarea cererii, s-a susţinut că potrivit art. 29 lit. d din Codul de procedură penală şi art. 25 din Legea nr. 56 din 9 iulie 1993 – republicată, Curtea Supremă de Justiţie judecă în primă instanţă şi infracţiunile săvârşite de generali, iar con­form art. 3851 din Codul de procedură penală şi art. 24 din legea sus-menţionată, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanţă de secţiile Curţii Supreme de Justiţie. S-a apreciat că în acest mod se creează o discriminare inadmisibilă, inculpaţii judecaţi în prezenta cauză fiind privaţi de calea ordinară de atac a apelului, cale de care poate beneficia orice cetăţean.

S-a mai susţinut că prin dispoziţiile menţionate se încalcă legea fundamentală a statului, respectiv Constituţia, care prevede egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii.

În considerarea celor arătate instanţa de fond avea două posi­bilităţi legale.

Pe de o parte, în cazul în care constată că cererea formulată de inculpaţi nu poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, conform art. 23 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992 — republicată, instanţa trebuia ca printr-o încheiere motivată să o respingă ca inadmisibilă, în temeiul alin. 6 al aceluiaşi articol.

Constatând însă că excepţia ridicată de inculpaţi nu încalcă dispoziţiile art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992, res­pectiv constituţionalitatea acesteia nu a fost stabilită conform art. 145 alin. 1 din Constituţie, iar prevederile invocate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, ceea ce reprezintă şi cazul de faţă, Curtea Supremă de Justiţie-Secţia penală era obligată ca, în temeiul art. 23 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 să dispună, printr-o înche­iere, sesizarea Curţii Constituţionale, iar pe perioada soluţio­nării excepţiei să suspende judecarea cauzei conform alin. 5 al aceluiaşi articol.

Or, respingând cererea inculpaţilor ca nefondată (soluţie neprevăzută de lege) şi fără a se pronunţa printr-o încheiere motivată, procedând imediat la judecarea cauzei în fond, conform încheierii din 14 iunie 1999 (filele 96 şi 97 din volumul XXIX) Curtea Supremă de Justiţie-Secţia penală a pronunţat o hotărâre contrară legii, ceea ce constituie motivul de recurs în anulare prevăzut de art. 410 alin. 1 partea I pct. 71 teza I din Codul de procedură penală. 3. Conform art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie, printre altele, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Totodată, potrivit art. 171 alin. 4 şi 5 din acelaşi cod, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, delegaţia acestuia încetând la prezentarea apărătorului ales.

Conform art. 174 din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi reprezentat în căile de atac.

În cauză, la primul termen fixat de instanţa de recurs, res­pectiv 7 februarie 2000, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie nu a fost prezent, nefiindu-i desemnat apărător din oficiu, ca de altfel nici inculpatului CHIŢAC MIHAI (fila 63 din dosarul nr. 55/1999 al Curţii Supreme de Justiţie — Completul de 9 jude­cători). Pentru acest motiv, cât şi datorită imposibilităţii incul­patului Chiţac Mihai de a se prezenta, cauza a fost amânată pentru 21 februarie 2000. La acest termen, apărătorul ales al inculpatului Stănculescu Victor Atanasie a depus contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea avocaţială, înscrisuri care atestă că fusese angajat la 20 februarie 2000.

Totodată, au fost depuse înscrisuri autentice din care rezulta că inculpatul se afla în străinătate pentru consultaţii medicale, fiind netransportabil (filele 80-82 şi 84-90 din Dosarul nr. 55/1999 al Curţii Supreme de Justiţie – Completul de 9 judecători).

Cererea apărătorului ales al inculpatului de amânare a judecării cauzei, pentru a avea posibilitatea să pregătească apărarea, justificată de volumul mare de lucrări din dosar (34 volume) şi timpul scurt avut la dispoziţie, a fost respinsă de instanţa de recurs, care a procedat la judecarea cauzei la acelaşi termen.

În motivarea acestei soluţii au fost invocate dispoziţiile art. 723 din Codul de procedură civilă, art. 54 din Constituţia României şi art. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitoare la buna-credinţă în exercitarea drepturilor procesuale. S-a apreciat că, din atitudinea adoptată de inculpat ulterior exercitării căii de atac reiese reaua sa credinţă în folosirea dreptului la apărare. S-a considerat că inculpatul a manifestat pasivitate şi indiferenţă întrucât, deşi a avut posibilitatea studierii dosarului încă din iulie 1999, nu a formulat, în scris, motivele de recurs, aşa cum s-a angajat prin cererea de exercitare a căii de atac şi şi-a angajat apărător abia în preajma celui de-al doilea termen de judecată.

Procedând astfel, inculpatul a folosit în mod abuziv dreptul la apărare, pentru a tergiversa soluţionarea procesului în scopul de a îndepărta stabilirea cu caracter definitiv a eventualei sale răspunderi pentru faptele ce-i sunt imputate.

Or, potrivit art. 723 din Codul de procedură civilă, drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.

Aşadar, sancţiunea prevăzută de lege pentru folosirea abuzivă a acestor drepturi este răspunderea pentru pagubele pricinuite şi nu decăderea din acele drepturi, cu atât mai mult cu cât, în cauză, este vorba de dreptul la Apărare care, potrivit art. 6 din Codul de procedură penală, este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal, iar nerespectarea acestuia este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii, con­form art. 197 alin. 2 din acelaşi cod, nulitate care nu poate fi acoperită în nici un mod.

Cum potrivit art. 171 alin. 5 din Codul de procedură penală, delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezen­tarea apărătorului ales, rezultă că instanţa de control judiciar a încălcat dispoziţiile legale privind dreptul la apărare, refuzând inculpatului acordarea unui termen pentru studierea dosarului de către apărătorul ales şi dispunând ca apărarea să fie asigurată de avocatul desemnat din oficiu, deşi delegaţia acestuia încetase de drept (fila 97 din dosarul instanţei de recurs).

Pe de altă parte, abuzul de drept constă în reaua-credinţă cu care titularul acestuia îl exercită. Pentru a se caracteriza exer­ciţiul unui drept procesual ca fiind făcut cu abuz este obliga­toriu să se stabilească reaua-credinţă sau cel puţin eroarea grosieră echivalentă cu dolul. Nu poate constitui un abuz de drept procesual simpla uşurinţă sau neglijenţă în exerciţiul acestui drept.

Nu i se poate imputa inculpatului faptul că nu a înţeles să fie apărat în recurs de aceiaşi avocaţi ce i-au asigurat apărarea în faţa instanţei de fond, întrucât este dreptul său ca, nemulţumit fiind de prestaţia acestora, să-şi aleagă alt apărător.

Totodată, atitudinea sa nu poate fi calificată nici ca indi­ferenţă faţă de propriul recurs şi, cu atât mai puţin ca rea credinţă, întrucât nu i se poate reproşa că nu a prevăzut că va fi internat în spital în străinătate, astfel încât să-şi fi angajat apărător cu multe luni înaintea termenului ce urma a fi stabilit în vederea judecării recursului.

Reaua-credinţă şi chiar neglijenţa inculpatului sunt excluse şi faţă de împrejurarea că după primul termen de judecată din 7 fe­bruarie 2000, când nu a fost prezent în faţa instanţei din motive obiective, nefiind desemnat şi apărat cel puţin de un avocat din oficiu, inculpatul a transmis un mesaj în facsimil încă de a doua zi, respectiv 8 februarie 2000, către Roman Gheorghe căruia îi solicita să semneze, în numele său, împuternicirea avocaţială pentru a fi reprezentat în proces, în condiţiile în care următorul termen de judecată a fost fixat la 21 februarie 2000 (fila 82 din acelaşi dosar).

Aşadar, faptul că apărătorul ales a fost angajat abia la 20 fe­bruarie 2000 nu-i este imputabil inculpatului, cum greşit a sta­bilit instanţa de control judiciar.

Mai mult, pentru a evita prelungirea soluţionării propriei căi de atac, inculpatul a luat măsura să fie reprezentat în proces de către apărătorul ales (fila 83 din dosarul instanţei de recurs).

Deci, în această situaţie nu mai exista posibilitatea de a solicita un nou termen pentru lipsa de apărare, neîndeplinirea procedurii de citare faţă de el ori din alte motive personale.

În atare condiţii, este neîndoielnic că inculpatului Stănculescu Victor Atanasie i-a fost nesocotit dreptul la apărare de către instanţa de recurs, încălcându-se astfel şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. b şi c din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit cărora orice acuzat are, în special, dreptul să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, precum şi să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el.

Neprocedând în modul arătat, instanţa de recurs a făcut o greşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului, ceea ce constituie cazul de recurs în anulare prevăzut de art. 410 alin. 1 partea I pct. 71 teza a Ii-a din Codul de procedură penală.

4. Potrivit art. 24 din Codul penal, autor al infracţiunii este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

În cazul în care, la comiterea acesteia, şi-au adus contribuţia, nemijlocit, mai multe persoane, toate acestea au calitatea de au­tori ai faptei, iar între ei situaţia de coautori.

Fiecare coautor fiind un autor, poziţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor (art. 24 din Codul penal).

Coautorat există, prin urmare, atunci când cel puţin doi participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică au efectuat acte de executare a acesteia.

În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se înfăptuieşte direct acţiunea sau inacţiunea incriminată.

Actele de executare aparţin laturii obiective a infracţiunii şi, pentru a constitui acte de autorat (coautorat), trebuie să îndepli­nească şi condiţia nemijlocirii.

Există însă şi o categorie de acte materiale care, fără să aparţină (dar numai în mod aparent) acţiunii incriminate de textul de lege menţionat, contribuie totuşi într-o măsură deter­minantă la realizarea ei. Este vorba de acele acte care, deşi par extrinseci acţiunii nemijlocite realizată de o altă persoană, sunt indispensabile realizării faptei prevăzute de legea penală şi, din această cauză, au valoarea unor acte de săvârşire, de autorat.

Caracterul indispensabil al actului trebuie evaluat raportându-l la modul în care a fost concepută şi realizată executarea, faţă de condiţiile de realizare existente în acel moment, ce au putut face necesară contribuţia şi a altor persoane la înfăptuirea acţiunii incriminate.

Cu alte cuvinte, actele indispensabile, pentru a fi asimilate celor de executare, trebuie să se afle într-o unitate indivizibilă cu actele de executare propriu-zise, cu care se completează reciproc, într-o activitate globală, unică, de executare. Această caracte­ristică, de indispensabilitate, le atribuie caracterul unor acte de coautorat, în pofida caracterului lor aparent secundar.

În afara actelor de executare directă sau a celor indispen­sabile, săvârşirea nemijlocită a faptei mai presupune realizarea prin proprie activitate, fără interpunerea activităţii altei per­soane, a actelor de executare ce caracterizează conţinutul obiectiv al acelei fapte.

În concluzie, autor (coautor) al unei infracţiuni nu poate fi decât acea persoană care realizează, prin acte de executare directă sau prin acte indispensabile (directe, actuale şi inevitabile în raport cu condiţiile concrete de executare), fapta prevăzută de legea penală, între acţiunile sale şi rezultatul produs neinterpu-nându-se activitatea vreunei alte persoane.

În cazul infracţiunii de omor, actele de executare sunt repre­zentate de orice activitate materială care are ca rezultat moartea unei persoane. Ele pot fi comisive (împuşcare, otrăvire, înjun­ghiere etc.) sau omisive (atunci când făptuitorul are o atitudine pasivă, deşi era obligat să intervină pentru a înlătura cauza care a provocat moartea victimei).

Autor (coautor) al infracţiunii este orice persoană care săvârşeşte, nemijlocit, acte de executare sau acte indispensabile acţiunii constitutive şi care, dacă nu s-ar fi efectuat, ar fi împie­dicat săvârşirea faptei de ucidere.

În cazul omorului săvârşit asupra a două sau mai multe persoane (art. 176 alin. 1 lit. b din Codul penal) autor al infracţiunii este persoana care, cu intenţia de a ucide mai mult de două persoane, acţionează prin diferite mijloace asupra aces­tora şi, printr-unul sau mai multe acte materiale, săvârşite în aceeaşi împrejurare, ucide cel puţin două din persoanele asupra cărora a acţionat. În caz de coautorat, pentru existenţa infrac­ţiunii este suficient ca fiecare dintre participanţi să fi ucis cel puţin o persoană.

Atunci când elementul material al infracţiunii se realizează prin folosirea armelor de foc, autor (coautor) al infracţiunii este orice persoană care, cu intenţie de a ucide, a executat una sau mai multe acţiuni de împuşcare ce au avut drept rezultat moartea a cel puţin două persoane.

Este, de asemenea, coautor al infracţiunii, în sensul celor în­vederate anterior, persoana care, fără a efectua acte de executare nemijlocită, a realizat acţiuni indispensabile activităţii celui care a îndeplinit acţiunea de împuşcare (a înmânat muniţia pentru ca acesta să acţioneze cu mai multă rapiditate, în condiţiile în care, astfel, victima şi-ar fi asigurat scăparea, sau a înlăturat un obs­tacol care se interpunea între autor şi victimă, chiar în momentul în care autorul a deschis focul, obstacol ce ar fi împiedicat uci­derea victimei; or, dimpotrivă, a aşezat un obstacol în calea victimei, pentru ca aceasta să rămână în continuare în raza de vizibilitate a celui care acţionează arma etc). Toate aceste acţiuni trebuie constatate în concret pentru a le putea califica în mod corect ca acte de executare sau ca acte indispensabile şi, în funcţie de caracterul lor, să poată fi stabilită calitatea persoanei care le săvârşeşte.

În raport cu aceste considerente, nu reprezintă acte de exe­cutare sau acte indispensabile executării, specifice activităţii de autor (coautor), acţiunile prin care, în virtutea îndeplinirii unui ordin militar – acela ar reprimării manifestaţiei de la Timişoara -, inculpaţii Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai s-au informat asupra amploarei manifestaţiei, au preluat comanda trupelor de garnizoană, le-au înarmat cu muniţie de război şi cu grenade lacrimogene, le-au amplasat în punctele de întâlnire cu manifestanţii, le-au instruit cum să acţioneze, le-au controlat cum execută ordinele, au luat măsuri de paralizare a rezistenţei protestatarilor, au urmărit care este rezultatul represiunii, eva­luând numărul morţilor şi răniţilor şi raportând periodic despre mersul operaţiunii de reprimare a revoltei, acţiuni reţinute de instanţe ca fiind realizate de cei doi inculpaţi. În primul rând, aşa cum am arătat, calitatea de autor (co­autor) al infracţiunii de omor este indisolubil legată de acţiunea de ucidere, realizată fie prin acte de executare nemijlocită, fie prin acte indispensabile activităţii constitutive. Or, în speţă, nu este dovedit faptul că vreunul din inculpaţi a tras focuri de armă asupra manifestanţilor, activitate în urma căreia s-ar fi produs moartea sau rănirea unei persoane sau că ar fi contribuit, printr-un act indispensabil acţiunii de executare, la producerea acestui rezultat, astfel încât să fie calificaţi drept coautori ai infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. b din Codul penal.

În al doilea rând, latura obiectivă a infracţiunii de omor este completă numai atunci când activitatea desfăşurată de făptuitor şi mijloacele folosite de acesta constituie cauza morţii în omorul consumat sau erau susceptibile de a produce acest rezultat în cazul tentativei.

Aşadar, existenţa unui raport de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este indispensabilă.

Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară este admis că legătura de cauzalitate există atât atunci când activitatea făp­tuitorului constituie cauza exclusivă a morţii, cât şi atunci când la această activitate s-au adăugat şi alţi factori, preexistenţi, conco­mitenţi sau posteriori, dacă se constată că, în complexul acestor cauze, fără intervenţia acţiunii de ucidere, moartea victimei nu s-ar fi produs.

Indiferent însă că rezultatul produs este consecinţa activităţii exclusive a făptuitorului sau că la aceasta a contribuit şi mani­festarea victimei, actele altor persoane sau factori exteriori de natură să exprime o contribuţie la rezultat, fără existenţa actului de violenţă săvârşit de făptuitor, nu se poate vorbi de legătură cauzală între activitatea acestuia, indiferent de natura ei, şi urmarea ime­diată, moartea victimei.

Or, participarea inculpaţilor la evenimentele de la Timişoara, chiar şi în modul reţinut de instanţe, nu le atribuie automat calitatea de coautori la infracţiunea de omor deosebit de grav cât timp nu este dovedit că acţiunile lor reprezintă acte de executare nemijlocită la uciderea celor 72 persoane şi rănirea celorlalte 273. Nefiind probată executarea actului care constituie elementul material al infracţiunii, nu se poate susţine nici existenţa rapor­tului de cauzalitate între activitatea inculpaţilor şi rezultatul pro­dus, moartea sau rănirea persoanelor menţionate.

Unul din principiile fundamentale ale răspunderii penale, stipulat expres în dispoziţiile art. 17 alin. 2 din Codul penal, este acela că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

El exprimă concepţia că răspunderea penală nu poate exista, în sistemul dreptului nostru penal, decât pentru persoana care a săvârşit o faptă, un act de conduită care constituie, în condiţiile legii penale, o infracţiune şi presupune totodată că există numai din momentul dovedirii vinovăţiei persoanei pentru săvârşirea infracţiunii care constituie temeiul răspunderii penale.

Din perspectiva datelor speţei, aceasta presupune că acţiunile inculpaţilor au fost conjugate în vederea uciderii, cu intenţie, a cât mai multor persoane, rezultat care s-a şi produs.

A stabili însă vinovăţia unei persoane la săvârşirea faptei numai pentru că a participat, într-un context larg, la eveni­mentele care au condus la rezultatul menţionat, fără a stabili cu obiectivitate contribuţia sa directă la producerea acestui re­zultat, precum şi împrejurările concrete care i-au determinat comportarea, înseamnă nu numai o nerespectare a principiului analizat, ci o tratare cu superficialitate a însăşi instituţiei răs­punderii penale.

Astfel, activitatea inculpaţilor nu poate fi desprinsă de contextul istoric şi politic al momentului şi de calitatea lor de militari în cadrul armatei române. De asemenea, caracterul legal sau nelegal al acţiunilor acestora trebuie apreciat obiectiv, atât în raport cu sistemul legislativ existent în acea perioadă, cât şi cu toate normele care reglementau activitatea militară. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 şi 2 din Regulamen­tul disciplinei militare (Ordinul General nr.10/1973), disciplina militară este cel mai important factor al capacităţii de luptă al unei armate. Ea defineşte subordonarea, asigură autoritatea şi este obligatorie pentru toţi militarii, fără deosebire de grad sau func­ţie. Disciplina militară constă în respectarea cu stricteţe şi întoc­mai, de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare şi regulamentele militare.

De asemenea, în art. 2 şi art. 3 din acelaşi Regulament se stipu­lează că disciplina militară presupune o subordonare completă şi obligă pe fiecare militar să respecte cu stricteţe prevederile legale şi jurământul militar şi să execute, întocmai şi la timp, prevederile regulamentelor şi instrucţiunilor militare, precum şi ordinele şi dispoziţiile primite.

Ordinul comandantului este obligatoriu pentru subordonaţi şi se execută fără discuţie, întocmai şi la timp (art. 7 din acelaşi Regulament), iar încălcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a patriei constituie infracţiunile cele mai grave faţă de patrie şi popor şi sunt pedep­site prin lege cu toată asprimea (art. 5).

De asemenea, conform art. 8, alin. 2 din Regulamentul Servi­ciului Interior, comandanţii au dreptul să dea

Din interpretarea dispoziţiilor menţionate rezultă că execu­tarea necondiţionată a ordinelor în armată este principiul de bază pe care se întemeiază instituţia militară. Pe de altă parte, Constituţia din 1965, legea fundamentală a statului, în vigoare la acea dată, prevedea, în art. 74 şi art. 75 pct. 14, că preşedintele Republicii Socialiste România este comandant suprem al forţelor armate şi, în această calitate, printre alte atri­buţii o are şi pe aceea ca, în interesul ţării, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, să proclame, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de necesitate. Obligaţia de îndeplinire a ordinelor pe timpul stării de nece­sitate şi a alarmei de luptă (care nu putea fi ordonată decât de comandantul suprem) nu putea fi eludată în nici un fel de cei aflaţi sub arme.

În acest sens, art. 41 din Constituţie stipula: încălcarea juriământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inami­cului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea.

În raport cu toate dispoziţiile menţionate, inculpaţii, generali în cadrul armatei române, au acţionat în conformitate cu pre­vederile Constituţiei ţării, ale celorlalte legi şi ale regulamentelor militare.Hotărârea ca armata să intervină în evenimentele de la Timişoara a fost luată de preşedintele ţării, comandant suprem alforţelor armate, iar ordinul a fost transmis pe cale ierarhică până la unităţi şi formaţiuni militare. Inculpaţii, militari cu gradul de generali ai armatei române,erau, la rândul lor, subordonaţi comandantului suprem al forţelor armate, adică preşedintelui ţării, fiind obligaţi, prin lege, să se supună ordinelor acestuia. Nici unul dintre ei nu a avut prero­gativele comenzii în sensul de a se da ordine în nume propriu unor subordonaţi ori eşaloane militare, în calitate de comandant direct al acestora. Or, potrivit art. 61 din Regulamentul Serviciului Interior, numai comandantul este învestit cu puterea şi răspunderea exercitării comenzii, fiind conducător unic al unităţii militare şi comandant direct al întregului personal al acestuia.

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere şi riscurile la care se expuneau inculpaţii, în afara sancţiunilor penale şi disciplinare, în cazul refuzului direct, făţiş, de executare a propriilor atribuţii conferite prin Legea Apărării Naţionale, Regulamentele militare , şi a dispoziţiilor Comandantului Suprem. Sunt de notorietate „metodele” de suprimare a vieţii fără proces, prin înscenare de accident sau sinucidere, practicate de regimul dictatorial instau­rat de Nicolae Ceauşescu. Aşa cum precizează Ion Coman, Ceauşescu avea „urechile” sale şi ştia chiar mai bine decât ei situaţia din oraş. În acest context, este de înţeles teroarea sub imperiul căreia inculpaţii au acţionat. Obligativitatea executării ordinelor dictatorului, de represiune brutală şi sângeroasă pe de o parte şi dorinţa de a face cât mai puţin rău populaţiei civile pe de altă parte, au condus la crearea unei presiuni psihice formidabile. Ca militari erau conş­tienţi că statul, ca organism naţional, trebuie să-şi păstreze chiar în situaţia de tulburări sociale majore şi schimbare a regimului politic, prerogativele administrative şi militare şi, de asemenea, că în nici o împrejurare nu pot fi abandonate instituţiile statului (unităţi economice, sociale, precum şi unităţi sau construcţii militare ori cu destinaţie specială). Asupra acestora trebuie să fie menţinut în permanenţă controlul căci, în caz contrar, există pericolul de a fi distruse ori folosite de grupuri de persoane în folosul lor sau împotriva populaţiei ne­protejate de răzbunări sau fărădelegi şi pot constitui o justificare pentru intervenţie armată străină. Ca subordonaţi ai comandantului suprem, aveau obligaţia de a îndeplini ordinele acestuia. Comandantul, potrivit art. 7 alin. 2 din Regulamentul Disci­plinei Militare, poartă întreaga răspundere pentru legalitatea şi urmările ordinului dat; el trebuie să fie primul care să-l res­pecte cu stricteţe, iar cel care-l primeşte este obligat să-l execute cu toată convingerea şi să raporteze imediat după executare. Subordonatul, se arată în continuare, îşi însuşeşte nu numai litera ordinului, ci şi spiritul lui, iar când constată că nu poate executa ordinul primit, el raportează imediat celui care l-a dat. În contextul evenimentelor şi al regimului politic dictatorial, acest lucru, aşa cum am arătat, era imposibil de realizat fără ca inculpaţii să rişte pierderea propriei vieţi. Concluzionând, acţiunile inculpaţilor în cursul evenimen­telor de la Timişoara au fost consecinţa respectării ordinelor impuse de comandantul suprem al forţelor armate, preşedintele ţării, învestit prin Constituţie cu această prerogativă, cât şi normelor care reglementează disciplina militară. Ei nu au acţionat cu intenţia de a ucide, ci în virtutea obligaţiei impuse de lege de a restabili ordinea şi liniştea în oraş, în contextul în care mişcarea nu se transformase în revoltă populară, ci reprezenta doar o ameninţare la adresa ordinii sociale şi a regimului politic care, deşi dictatorial, era legitim cel puţin până la 20/21 decembrie 1989.Nefiind vorba de propria voinţă în realizarea acţiunilor prin care au contribuit la desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara, nu se poate reţine vinovăţia sub forma cerută de lege în săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav pentru care inculpaţii au fost judecaţi şi condamnaţi.

Aşa cum am arătat, ei au fost participanţi la aceste eveni­mente, dar nu şi în calitate de coautori la săvârşirea faptei de omor. Ei nu pot răspunde în locul celor care au comis această infracţiune pentru că un alt principiu al răspunderii penale îl constituie personalitatea şi individualizarea acesteia.Potrivit acestui principiu, răspunderea penală are caracter personal, ea incumbă exclusiv persoanei care, având obligaţia de a respecta legea penală şi săvârşind cu vinovăţie fapta prevăzută de norma incriminatoare, a devenit subiect al răspunderii penale. Este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia şi cu atât mai mult răspunderea colectivă, adică răspunderea de grup, a persoanelor legate între ele prin anumite raporturi, pentru infracţiunea săvârşită de unul dintre membrii acestora. Pe de altă parte, potrivit art. 345 alin. 2 din Codul de pro­cedură penală, instanţa pronunţă condamnarea când constată că fapta există, că ea constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Totodată, conform art. 65 alin. 1 şi art. 66 alin. 1 din acelaşi cod, sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, iar învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia lui.

Deci, în cazul condamnării, trebuie să se dovedească, fără echivoc, existenţa tuturor elementelor constitutive ale infrac­ţiunii, dubiile existente interpretându-se totdeauna în favoarea inculpatului care, până la proba contrarie, este prezumat inocent.

Or, în cauză, o analiză atentă şi obiectivă a tuturor probelor evidenţiază lipsa de temeinicie a soluţiei de condamnare a inculpaţilor.

Astfel, este de necontestat că, începând cu 16 decembrie 1989, în municipiul Timişoara a fost declanşată o acţiune de protest care s-a amplificat şi transformat, în aceeaşi zi, într-o mişcare populară împotriva condiţiilor sociale şi economice precare, precum şi pentru înlocuirea conducerii politice a statului.

Pe de altă parte, profitând de manifestaţiile paşnice şi justifi­cate a mii de cetăţeni, câteva grupuri de persoane au acţionat în zonele de protest şi au procedat la jefuirea şi distrugerea unor magazine şi unităţi social-culturale. Aceste fapte au debutat, în noaptea de 16/17 decembrie 1989, ora 2,00, prin devastarea şi incendierea magazinelor şi altor societăţi din zona Parcului Central, fiind necesară şi intervenţia militarilor din U.M. „01115″ – Timişoara (fila 70 – volumul I). Totodată, în mod inevitabil, s-au produs incidente violente între manifestanţi şi forţele de ordine care au primit dispoziţie de a asigura paza obiectivelor sociale, economice sau unităţi militare (filele 50-108, volumul I).În municipiul Timişoara a fost declarată starea de asediu în 17 decembrie 1989, în jurul orei 13,00, acţionându-se deja cu forţe militare şi constituindu-se dispozitive în acest sens (fila 54 -volumul I).Tot în 17 decembrie 1989 ministrul Milea Vasile a ordonat trupelor Ministerului Apărării Naţionale transformarea indicati­vului „Munţii de Aramă” (care implica pregătirea de luptă a unităţilor militare) în indicativul „Radu cel Frumos”, care în­semna alarmă de luptă (de război) parţială (fără mobilizarea rezerviştilor), ordin transmis unităţilor militare din Timişoara între orele 14,15 şi 15,20 (filele 54 şi 83 din volumul I).Acest ultim indicativ a presupus executarea unor misiuni de luptă prin folosirea armamentului şi muniţiei din dotare, inclusiv la graniţă, acţionându-se numai grupat şi sub comandă. De asemenea, se protejează tehnica de luptă, în sensul ca militarii să nu se lase dezarmaţi sau armamentul capturat. Totodată, se permitea uzul de armă, în condiţiile art. 36 şi 37 din Decretul nr. 367 din 26 ianuarie 1971.

În acest context, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, printre altele comandant suprem al armatei, au fost trimişi la Timişoara, cu avionul, Ion Coman — secretar al Comitetului Central al partidului Comunist Român şi generalii Nuţă Ion, Guşă Ştefan, Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai.

Cei menţionaţi au ajuns în Timişoara în jurul orei 16,15, iar la Comitetul judeţean la ora 17,30, când deja cordoanele de poliţie, armată şi securitate erau instalate şi sute de persoane arestate (filele 17,110 şi 178-volumul V).

În timp ce se deplasau spre Piaţa Libertăţii, însoţiţi de Zeca Constantin, comandantul Diviziei 18 Mecanizate, au constatat distrugerile provocate în oraş şi au văzut că anumite grupări au atacat cordoanele de militari amplasate în acel loc, au dezarmat un lucrător de poliţie şi folosindu-i arma au împuşcat 3 militari, după care au dispărut cu pistolul mitralieră şi ostatecul. De asemenea, martorul mai precizează că, până la sosirea acestora a fost atacat, devastat şi incendiat sediul Comitetului judeţean Timiş, au fost incendiate autoturisme, tehnica militară şi a fost atacat sediul Diviziei 18 Mecanizate (filele 178-184 volumul V).

Cele menţionate sunt confirmate şi de Ion Coman (filele 3, 4 volumul V, 81-83 volumul XI, fila 124 – volumul XXVI).

Martorul Bogdan Marius arată că, în 17 decembrie 1989, în jurul orei 16,00, a participat în Piaţa Libertăţii împreună cu alţi manifestanţi la o „încăierare” cu forţele armate şi a văzut că un tanc care făcea manevre a lovit o femeie, cât şi că demonstranţii au blocat un autoturism în care se afla „un maior de armată” pe care l-au molestat, iar o „consignaţie” a fost jefuită (fila 10 din volumul XIII).

La rândul său, martorul Creţu Dionisie, conducător de tanc la U.M. „01115″ – Timişoara, a relatat că, din ordinul ministrului apărării au fost trimise tancuri în dimineaţa de 17 decembrie 1989 la sediul Comitetului judeţean pentru a se împiedica devastarea acestuia. La scurt timp, acelaşi ministru a ordonat scoaterea altor tancuri de luptă (având obuze de război), cu doar două cadre (comandant şi conducător) şi fără armament individual, pentru a asigura paza Consiliului Municipal Timiş. [IR:Adică a şefilor comunişti criminali] Deşi cele 6 tancuri au plecat spre dispozitiv la ora 15,30, având poziţie de marş (tunul de pe turelă în spate şi huse pe mitraliere), au fost blocate pe Calea Girocului de către manifestanţi şi avariate, iar militarii violent agresaţi, şi determinaţi să aban­doneze tehnica de luptă (filele 2-4, volumul X).

Aceleaşi aspecte sunt descrise şi de martorii Badea Gheorghe şi Bănicioiu Ion (filele 64, volumul XI, 12-16 din volumul XXII şi 131-volumul XII).

Despre distrugerile din 16 şi 17 decembrie 1989, provocate unor obiective economice, inclusiv Comitetului judeţean Timiş precum şi atacuri asupra militarilor sau tehnicii de luptă în 17 decembrie 1989, în diverse locuri din Timişoara, relatează şi demonstranţii Andrei Ioan, Grigoraş Dinu, Ursan Ilcău Ioan, Andrei Borboni Simion, Buzamet Cezar, Chiriliciuc Constantin, Dragalina Ion Patricia, Farcău Mariana Rodica, Feneşi Francisc, Gavra Dănuţ, Matei Gheorghe, Cucu Valeria, Georgescu Elena, Vinţan Paraschiva, Iepure Gabriela, Puiu Laurenţiu şi Roşea Ilie (filele 4, 5, 6, 7, 27, 54, 60, 73, 75, 95, 100, 122, 127, 165 -volumul XXII şi 51,176,183 şi 192 – volumul X).

Mai mult, martorul Buzamet Cezar a precizat că el a încercat să incendieze un tanc care pătrundea în Piaţa Libertăţii, dar a fost rănit în momentul în care a căzut de pe turela acestuia (fila 54 -volumul XXII). În schimb, martorii Andrei Ioan şi Ursan Ilcău Ioan susţin că, în 17 decembrie 1989, în jurul orei 11,30, respectiv, ora 22,30, participând la demonstraţiile din Calea Buziaş au fost răniţi de către persoane necunoscute care au deschis focul dintr-un auto­turism T.V., primul martor fiind dus la spital de militarii aflaţi în acea zonă (filele 5 şi 6 — volumul XXII).

Şi martora Avram Olimpia relatează că, în 17 decembrie 1989, în jurul orei 18,30, soţul său demonstra în Piaţa Libertăţii şi a fost somat de către militarii din acel dispozitiv, fiind împuşcat de o persoană neidentificată (fila 139 – volumul XXIV).

Martorul Ionescu Dumitru, şeful secţiei pregătire operativă al Marelui Stat Major, declară că atunci când a ajuns în municipiul Timişoara din ordinul ministrului Milea Vasile, anterior sosirii inculpaţilor, deja „oraşul ardea”.

Informându-şi superiorii despre cele constatate, ministrul a dat ordin să se execute foc de avertisment (fila 234 – volumul XVII).

În Timişoara au fost constituite trei comandamente locale şi anume: la sediul Diviziei 18 Mecanizate – condus de generalul Guşă Ştefan, unde se afla şi subalternul său inculpatul Chiţac Mihai; la Comitetul judeţean — condus de generalul Ion Coman, unde era şi inculpatul Stănculescu Victor Atanasie, iar altul la Inspectoratul judeţean al Ministerului de Interne – fiind prezenţi aici comandanţii organelor de miliţie şi securitate.Despre acest ultim comandament, martorul Bunoaica Ion, comandant al trupelor de securitate-miliţie Timişoara, a afirmat că „formal nu a acţionat acel comandament local, dar în realitate el a fiinţat şi a coordonat totul” (fila 219 din volumul V).

Comandant militar unic al operaţiunilor din Timişoara a fost desemnat Ion Coman de către Nicolae Ceauşescu (filele 124 -volumul XXVI, 1 şi 78 – volumul V). Aşa cum rezultă din declaraţiile lui Ion Coman, stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi teleconferinţa din 17 decembrie 1989, în jurul orei 18,00, Nicolae Ceauşescu a insistat asupra înarmării trupelor şi gărzilor patriotice cu muniţie de război şi a ordonat folosirea acesteia împotriva demonstranţilor (filele 109, 112,114,115,117,124 şi 128 – volumul I). Aceleaşi consideraţii au fost exprimate şi de Elena Ceauşescu (fila 118 – volumul I).

Mai mult, Nicolae Ceauşescu i-a ameninţat pe cei prezenţi, în special pe miniştrii de Interne şi ai Apărării Naţionale, precum şi pe Vlad Iulian — şeful Consiliului Securităţii Statului că, pentru neexecutarea ordinelor sale, ar trebui să-i pună „în faţa plu­tonului de execuţie” (fila 117 – volumul I).

Aceeaşi teamă de „a nu fi împuşcaţi” de către organele de securitate din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, în caz de ne-executare a dispoziţiilor sale de a se folosi muniţia de război împotriva demonstranţilor, era resimţită şi de către generalii trimişi la Timişoara şi ceilalţi comandanţi locali, inclusiv de Ion Coman şi Pacoste Cornel (filele 15 /verso şi 73 — volumul V).

Această teamă era justificată, deoarece, aşa cum declară Macri Emil, şef în Consiliul Securităţii Statului, Nicolae Ceauşescu a ordonat ca „orice ezitare din partea factorilor de decizie şi execuţie din Timişoara să atragă destituirea imediată şi luarea unor măsuriaspre” (fila 110 – volumul V).Martorul Ion Coman precizează că Nicolae Ceauşescu era foarte bine informat despre activităţile desfăşurate de fiecare şi evoluţia evenimentelor, direct de miniştrii Vasile Milea şi Tudor Postelnicu, precum şi de organizaţiile de partid reprezentate de Nicolae Mihalache, şeful secţiei organizatorice a Comitetului Central al Partidului Comunist Român (fila 20 — volumul V).

Cu privire la acest aspect, martorul Ion Deheleanu, şeful Inspectoratului de Interne al judeţului Timiş, a arătat că generalii „Nuţă şi Macri erau aproape la concurenţă care să raporteze pri­mul la Bucureşti” (fila 160 – volumul V).

Ordinul dat de Nicolae Ceauşescu de a se face uz de armă împotriva demonstranţilor a fost transmis direct comandanţilor unităţilor din Timişoara de către miniştrii Apărării Naţionale şi de Interne, respectiv Vasile Milea şi Tudor Postelnicu, pre­cizează Matei Ilie — secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Ionescu Dumitru — şef secţie în Marele Stat Major, Caraivan Constantin — şeful artileriei Diviziei 18 Me­canizate şi Zeca Constantin — comandantul Diviziei 18 Meca­nizate. Acest fapt este menţionat şi în jurnalul de operaţii al acestei unităţi militare (filele 184 şi 192 — volumul V, 54 -volumul I, 235 – volumul XVII, 410 – volumul XIV şi 204 -volumul V).

Acelaşi ordin de a „trage” în demonstranţi a fost transmis generalului Guşă Ştefan — şeful comandamentului operaţiuni militare de la Divizia 18 Mecanizate şi de către Ion Coman, aşa cum rezultă din declaraţiile acestora (filele 410 — volumul XIV şi 2 – volumul III).

De altfel, Ion Coman a subliniat că ordinul de a trage „a fost dat de Nicolae Ceauşescu şi transmis trupelor Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne de generalul Guşă” (fila 84 – volumul XI).

Toţi comandanţii militari au retransmis ordinul subor­donaţilor direcţi aşa cum confirmă Bunoaica Ion, comandantul trupelor de securitate-miliţie al judeţului Timiş (filele 217 şi 218 -volumul V).

Legalitatea acestui ordin putea fi apreciată, susţine Matei Ilie – secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, doar de comandantul suprem, ministrul Apărării Naţionale şi şeful Marelui Stat Major care conducea direct operaţiile. „Este greu de apreciat dacă un ordin este vădit ilegal în stare de necesitate şi dat direct de comandantul suprem şi ministrul Apărării Naţionale. Despăgubirile trebuie plătite de statul român, deoarece în numele statului au acţionat armata şi internele” (fila 410 – volumul XIV).

Ca atare, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie nu a ordonat (nu avea nici dreptul legal) să se facă uz de armă împotriva demonstranţilor, dar nici nu putea să revoce un astfel de ordin (fila 4 — volumul X). În acest sens, martorul Radu Bălan a precizat că Ion Coman „discuta” cu generalul Guşă Ştefan despre desfăşurarea operaţiunilor (fila 34 – volumul V). La rândul său, martorul Macri Emil a precizat că de măsurile privind folosirea forţelor ce acţionau în stradă s-au ocupat „generalii Nuţă şi Mihalea, coloneii Rosin, Gheorcoiaş [Ghircoiaş, n.red.] şi Tudor Stanică, precum şi cei de la comanda diviziei, cel mai implicat fiind colonelul Ion Deheleanu. Generalul Nuţă dădea ordin şi profera ameninţări de a se folosi armele împotriva demonstranţilor (fila 113/verso – volumul V).Generalul Guşă Ştefan primea ordine de la ministrul Milea Vasile şi Ion Coman, precizează Balasz Ştefan, locotenent-colonel la Biroul operativ al Diviziei 18 Mecanizate.

Deşi a stat alături de generalul Guşă Ştefan în biroul acestuia, atât el cât şi subordonaţii săi ştiau că inculpatul Stănculescu Victor Atanasie nu a telefonat la comandamentul diviziei (fila 134 – volumul XII).

Atâta timp cât am fost împreună cu inculpatul Stănculescu Victor Atanasie, susţine Ion Coman, acesta „doar a transmis ordinele mele”. Deşi a ţinut telefonic legătura cu generalii Nuţă şi Guşă în ziua şi noaptea de 17/18 decembrie 1989, a fost informat de către cei doi, după ora 18,30, doar „că acţionează în Timi­şoara”, fără să-i dea detalii. Cei doi generali „nu au aşteptat să-i coordonez şi au acţionat direct, ţinând, după câte ştiu eu, legătura direct cu miniştrii lor” (fila 166 — volumul II).

Ca atare, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a înde­plinit în fapt activităţi de secretariat în timp ce Ion Coman se odihnea sau era plecat din sediu pentru scurte perioade de timp, în rest fiind doar un observator, fără putere de decizie, al dispoziţiilor acestuia, relatează Drăgan Ion – ofiţer la Marele Stat Major şi Ionescu Dumitru – şef secţie în Marele Stat Ma­jor şi Dincă Nicolae – şef de stat major (filele 231, 222 şi 234 -volumul XVII).

Aşa cum reţine şi instanţa de fond, cele mai violente acţiuni şi mai multe victime au fost în noaptea de 17/18 decembrie 1989.

Or, în timpul acestor evenimente la conducerea comanda­mentului din sediul Comitetului de partid a fost Ion Coman, iar nu Stănculescu Victor Atanasie.

Astfel, Ion Coman relatează că, în 17 decembrie 1989, după ce a transmis generalului Guşă Ştefan, prin intermediul generalului Nuţă Ion, la ora 18,30, ordinul dat de Nicolae Ceauşescu de a se face uz de armă împotriva demonstranţilor, „trupele au început să tragă în jurul orei 19 şi până la ora 22, oră la care eu am plecat cu generalul Guşă Ştefan şi Ilie Matei să verificăm situaţia din oraş” (filele 3 – volumul V şi 82 – volumul XI). Inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost la sediul Diviziei 18 Mecanizate în 17 decembrie 1989, până la ora 19, după sosirea la aeroport şi deplasarea la Comitetul judeţean, fără a fi dat dispoziţii (filele 9 — volumul II şi 72 — volumul XI).

Cu privire la acest aspect, Ion Coman a relatat că „în cursul procesului de la Timişoara am aflat că inculpatul Stănculescu a fost la sediul Miliţiei judeţului Timiş şi la sediul Diviziei 18 Mecanizate” (fila 18/verso – volumul XI).

Din probele dosarului nu rezultă că inculpatul Stănculescu Atanasie Victor a dat ordine în timpul deplasărilor făcute în exteriorul sediului Comitetului judeţean. Mai mult, Drăgan Zena Orlando declară că, în 18 decembrie 1989, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie s-a deplasat la întreprinderea Electrobanat cu „intenţia de a linişti salariaţii şi a le explica distrugerile provocate în Timişoara cu o zi înainte, dar a fost nevoit să se refugieze la maşina armatei cu care venise, reuşind să scape de mulţimea care se luase după dânsul” (filele 398 şi 399 – volumul XIII).

Trebuie precizat că, în 17 decembrie 1989, din ordinul ministrului Milea Vasile au fost scoase în oraş 6 tancuri din U.M. „01115″ – Timişoara, la ora 15,30, având echipajul format din două persoane cu scopul de a apăra sediul Consiliului Municipal. Toate aceste tancuri au fost blocate pe Calea Girocului şi echipajele molestate, fiind nevoite să le abandoneze, acestea petrecându-se până la sosirea inculpaţilor în Timişoara (filele 2 -volumul X, 207 – volumul V şi 54 – volumul I).

Din declaraţiile lt. colonelului Badea Gheorghe – coman­dantul U.M.”oni5″ – Timişoara şi lt. colonel Dincă Nicolae -şeful de Stat Major al unităţii, reiese că după sosirea în Timişoara a generalului Ion Coman i-au raportat situaţia celor 6 tancuri blocate şi avariate de demonstranţi, iar acesta a dat ordin să fie recuperate, ordin retransmis de colonelul Vişoianu.

în acest sens, au fost folosite alte 4 tancuri, iar operaţiunea s-a finalizat după ora 24 (filele 61 – volumul I, 207 – volumul V, 60 — volumul IV şi 54 — volumul XI). ,

Deci inculpatul Stănculescu Victor Atanasie, în calitate de ministru adjunct al ministrului Apărării Naţionale, s-a informat numai cu privire la deblocarea acestei tehnici militare în care se aflau proiectile de război, deoarece în caz de incendiere ar fi produs, în acea zonă populată, pierderi de vieţi omeneşti şi dis­trugeri imense de bunuri.

Singurul ordin dat în municipiul Timişoara de către inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost cel de retragere în cazărmi a trupelor Ministerului Apărării Naţionale din Piaţa Operei, în 20/21 decembrie 1989, ora 3, aşa cum precizează Emil Macri (fila 133 – volumul V).

Despre acest inculpat, Popescu Ion, ofiţer de securitate, a arătat că este singurul care „nu venise cu misiunea de a reprima demonstraţia” (fila 150/verso — volumul V). Pentru lipsa lui de „activitate în restabilirea ordinii”, Bobu Emil şi Constantin Dăscălescu l-au ameninţat cu „tribunalul mili­tar” (fila 151 – volumul V).

Deplasarea în Timişoara a trupelor unităţilor militare din Arad, Buzău, Lugoj, Ineu şi Lipova s-a efectuat din ordinul dat de ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, în 17 decembrie 1989, ora 14,25 (filele 108 – volumul I şi 16 – volumul V).

Deci, concentrarea de trupe s-a efectuat pe baza unui ordin dat anterior sosirii inculpaţilor în Timişoara, iar relatarea făcută de inculpatul Stănculescu Victor Atanasie cu privire la acest aspect reprezintă doar o constatare de fapt (fila 168 — volumul II). Trebuie relevat că martorul Petrea Cristea, şeful gărzilor patriotice din judeţul Timiş, nu a confirmat susţinerea lui Emil Macri în sensul că după teleconferinţa din 17 decembrie 1989 inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a sugerat ca, după eve­nimente, să fie înlocuit (fila 168 — volumul II). În schimb, martorul relatează că nu a primit nici un ordin de la inculpat şi că, fiind reprezentant al armatei, „nu s-a implicat să-mi dea ordine… Nu ştiu ce activitate a desfăşurat, dar eu l-am receptat ca pe un subordonat al secretarului Ion Coman” (filele 51 – volumul IV şi 88 – volumul V).

Or, înarmarea gărzilor patriotice a fost ordonată de Ion Coman, în 17 decembrie 1989, după ora 18, precizează Caraivan Constantin, şeful artileriei din Divizia 18 — Mecanizată (fila 204 — volumul 26).

Lipsa de implicare a lui Stănculescu Victor Atanasie în exe­cutarea ordinului dat de Nicolae Ceauşescu de înarmare şi folo­sire a gărzilor patriotice reiese şi din declaraţia lui Drăgan Ion, ofiţer la Marele Stat Major, în care susţine că inculpatul nu a vrut să primească documentele transmise de generalul Guşă Ştefan referitoare la cazarea gărzilor patriotice ce urmau să sosească în Timişoara (fila 231 — volumul XVII).

În dimineaţa de 18 decembrie 1989, generalii Nuţă şi Mihalea au alcătuit o hartă de dispunere a forţelor Ministerului de Interne, securitate şi grăniceri, arată Emil Macri. Această hartă era destinată lui Ion Coman, căruia i-a şi prezentat-o. Cu acel prilej, Ion Coman a dispus sincronizarea ei cu cea privind amplasarea trupelor Ministerului Apărării Naţionale, fiind chemat în acest scop un ofiţer de la Statul Major al Diviziei 18 Mecanizată (fila 113 — volumul V). Întocmirea acestei hărţi comune a fost ordonată de Ion Coman, susţine şi Tudor Postelnicu (fila 170 — volumul V).

Comandantul Diviziei 18 Mecanizată, Zeca Constantin, a confirmat că la comandamentul acestei divizii a fost întocmită o hartă cu dispozitivele forţelor Ministerului Apărării Naţionale şi obiectivele din municipiu (filele 99 — 101 — volumul VII).

Harta comună cuprinzând cele 8 dispozitive ale forţelor Ministerului de Interne şi 20 ale trupelor Ministerului Apărării Naţionale a fost întocmită în mai multe exemplare de Bolosin Traian, ofiţer în cadrul Inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne Timiş, din ordinul şefului său, colonelul Popescu Ion (fila 202 – volumul V).

Preexistenta dispozitivelor militare, anterior întocmirii hărţii comune, este susţinută şi de Ion Coman (filele 82 şi 83 — volumul XI şi 14 – volumul V), Cristelecan Roman, ofiţer 2 operaţii la Divizia 18 Mecanizată (fila 19 — volumul IV) şi generalul Guşă Ştefan (filele 2 şi 22 – volumul III).

Şi ofiţerul de securitate Popescu Ion a menţionat că, în dimineaţa de 18 decembrie 1989, la sediul Inspectoratului jude­ţean al Ministerului de Interne s-a prezentat generalul Mihalea Velicu cu un ghid turistic al municipiului Timişoara, în care erau marcate 8 dispozitive ale trupelor Ministerului de Interne (câte 26 de oameni) în Piaţa Operei, Piaţa Victoriei, Piaţa Măria, Circumvoluţiunii [Circumvalaţiunii, n. red.], Calea Aradului, Spi­talul judeţean, Calea Girocului, Calea Lipovei. Acelaşi martor a mai arătat că „cele 8 dispozitive militare de restabilire a ordinii sunt creaţia lui Nuţă şi Mihalea, ca şi amplasarea lor”.

Ulterior, generalul Nuţă Ion a dus această hartă la Comitetul judeţean, unde inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a solicitat un alt ghid al oraşului pentru a transcrie dispozitivele.

Toate hărţile întocmite au fost însă preluate de generalul Nuţă Ion (filele 148-153, volumul V şi 97 – volumul XI).

La rândul său, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a relatat că a întocmit situaţia amplasării dispozitivelor pe un plan turistic al oraşului pentru ca Ion Coman să cunoască desfăşurarea forţelor militare (filele 72 – volumul III şi 49-51 – volumul I). Este adevărat că, în noaptea de 17/18 decembrie 1989, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a solicitat colonelului Dăescu Dumitru, şeful apărării civile a judeţului Timiş, să-i informeze pe el şi Ion Coman cu privire la numărul victimelor, deoarece aceasta era obligaţia legală a martorului (filele 37 — volumul IV şi 73 – volumul III).

Neutilizarea sirenelor din întreprinderi avea doar scopul de evitare a repetării confruntărilor de mare amploare între ma­nifestanţi şi forţele de ordine, în condiţiile în care Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu ordonau telefonic, cu obstinaţie, uzul de armă împotriva celor dintâi, cum precizează Ion Coman (filele 1-5, volumul V).

Această măsură se impunea cu atât mai mult cu cât în inci­dentele anterioare au fost „împuşcaţi şi copii”, aspect relatat de inculpatul Stănculescu Victor Atanasie martorului Popescu Ion, inspectorul şef al Inspectoratului judeţean al Ministerului de Interne (filele 132 – volumul V şi 97, 98 – volumul XI). Împrejurarea că inculpatul Stănculescu Victor Atanasie a fost prezent în sediul Comitetului judeţean când au fost aduse grenade lacrimogene, din ordinul lui Nicu Ceauşescu, nu-i este imputabilă (filele 88 — volumul II şi 26 — volumul V).

Numirea aceluiaşi inculpat în funcţia de comandant militar unic al garnizoanei Timişoara a fost făcută de Nicolae Ceauşescu, în 20 decembrie 1989, ora 21,30 (fila 23 – volumul V).

Or, aşa cum arată Radu Bălan şi Drăgan Ion, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie încă din 19 decembrie 1989, între orele 7 şi 15,30, s-a deplasat la Spitalul Militar Timişoara, acuzând afecţiuni hepatice sau ortopedice şi a revenit cu un aparat ghipsat la un membru inferior, după care a părăsit municipiul Timişoara în dimineaţa de 21 decembrie 1989, fără a-i anunţa pe superiorii săi (filele 231 – volumul XVII şi 35 -volumul V). Când a fost informat de noua funcţie care i-a fost încredinţată, inculpatul a întocmit un raport prin care refuza această numire, relatează martorul Diaconescu Gheorghe, confirmând astfel susţinerea acestuia (filele 222 şi 71 — volumul III). Şi martorul Radu Bălan a specificat că, după ce Nicolae Ceauşescu l-a numit pe Stănculescu Victor Atanasie „coman­dant militar unic nu l-am văzut mai activ” (fila 171 — volumul II), iar Zeca Constantin a afirmat că „Stănculescu nu prea s-a implicat în acţiunea din Timişoara, spunând că nu avea putere să dea ordin. El nu se implica deşi era în comandament” (filele 99-101, volumul XI).

Pe de altă parte, Tudor Postelnicu recunoaşte că el o informa pe Elena Ceauşescu despre derularea evenimentelor din Timi­şoara (filele 20 şi 170 – volumul V).

Aflând despre continuarea demonstraţiei din Piaţa Catedralei, în 18 decembrie 1989, în jurul orei 17, Elena Ceauşescu a ordonat măsuri extreme pentru dispersarea manifestanţilor, inclusiv „să pună câinii pe populaţie şi în special pe femei, că ele sunt mai sperioase”, afirmă Ion Coman (fila 20/verso -volumul V).

Din ordinul lui Ion Coman, transmis generalului Guşă Şte­fan, şeful ierarhic al inculpatului Chiţac Mihai, acesta din urmă a fost trimis să se informeze despre situaţia de la Catedrală. Când a revenit, inculpatul i-a raportat că pe treptele Catedralei sunt câteva zeci de tineri cu lumânări aprinse în mână. Fiind infor­mată, Elena Ceauşescu i-a solicitat lui Ion Coman: „Puneţi tunurile pe Catedrală, să se termine odată cu totul” (filele 9 şi 21 volumul V).

Aceleaşi aspecte sunt precizate şi de Popescu Gheorghe, inspectorul şef al Inspectoratului judeţean Timiş (fila 131 —volumul V).

Tot în 18 decembrie 1989, în jurul orei 18,00, inculpatul Chiţac Mihai, din ordinul lui Ion Coman, a fost din nou trimis la Catedrală pentru a folosi gaze lacrimogene împotriva demons­tranţilor (filele 166 – volumul II, 38 – volumul III, 97 – volumul VII şi 186 – volumul V).

Inculpatul a încercat să aibă un dialog cu manifestanţii care se aflau în parcul din apropierea Catedralei, dar aceştia se comportau agresiv faţă de forţele militare din zonă. Când s-a apropiat de ei, demonstranţii au început să-i adreseze injurii şi să arunce cu pietre şi alte corpuri contondente. În această situaţie, relatează martorul Burci Ioan, militar al echipajului de pe un transportor blindat, inculpatul s-a deplasat în locul unde era transportorul şi a ordonat unui maior să arun­ce în manifestanţi cu petarde chimice de instrucţie (G.I.S.T.), pe care le adusese, după care a plecat şi i-a dat dispoziţie să execute ordinul primit de la comandantul său direct (fila 394 — volumul XIII).

Inculpatul recunoaşte că a dispus folosirea G.I.S.T-urilor, deoarece „eram urmăriţi de cei de la partid şi dacă nu executam acest ordin aveam urmări neplăcute” (filele 75-78, volumul XI). Martorul Câtea Vasile a susţinut că la Catedrală „s-a pus pro­blema degajării zonei… Nu ştiu cine mi-a spus să tragem în sus şi pentru avertizare” (fila 225 – volumul XVII).

La rândul său, Ciubotaru Pavel a precizat că la Catedrală „erau 8-10 militari, iar printre ei erau şi civili. S-au tras focuri de armă şi o femeie a fost rănită” (fila 226 — volumul XVII).

Din T.A.B-uri s-au aruncat gaze lacrimogene şi tot de aici „s-a deschis focul direct împotriva demonstranţilor“. În faţă erau cor­doane de militari: „Am auzit că acolo era şi un general”, susţine Asaftei Dumitru (fila 228 – volumul XVII).

Ofiţerul Grecu Vasile Constantin menţionează că „din T.A.B.-uri s-a tras şi înainte, şi după plecarea lui Chiţac” (fila 130 -volumul XII).

Totodată, ofiţerul Ilie Nicolae a arătat că inculpatul Chiţac Mihai i-a ordonat să arunce gaze lacrimogene „în partea dreaptă a parcului, unde nu era nimeni. Cred că s-a tras din ordinul inculpatului Chiţac Mihai căci el era cel mai mare în grad” (filele 22-24, volumul IV şi 412, 413 – volumul XIV).

Focurile de armă prin care au fost rănite mai multe persoane ce se aflau pe treptele Catedralei, având lumânări aprinse, s-au executat în timp ce inculpatul Chiţac Mihai era în zonă, dar anterior ca acesta să fi ordonat executarea somaţiilor legale de avertizare. Martorul Blănaru Gheorghe nu cunoaşte cine a dat ordinul iniţial (fila 232 – volumul XVII). În schimb, Popescu Gheorghe Ion, inspector şef al Inspec­toratului judeţean Timiş al trupelor Ministerului de Interne şi de securitate, declară că „generalii Nuţă şi Velicu au avut legătură permanentă cu grupe speciale de securişti şi de poliţie, ordonându-le să tragă în demonstranţii care nu se supun somaţiilor“. El este şi mai tranşant când arată că „la Catedrală, în noaptea de 18 decembrie 1989, au fost împuşcaţi şi copii de către trupele de securitate. Trupele de securitate care au deschis focul erau conduse nemijlocit la faţa locului de Velicu Mihalea… Pistoalele mitralieră care sunt în dotarea unităţilor de securitate au amor­tizor care favorizează împuşcături fără să se audă” (filele 132-134, volumul V). Aceste susţineri sunt confirmate de generalul Guşă Ştefan când precizează că „la Catedrală au tras în manifestanţi alte trupe” (fila 3 —volumul III).

Şi comandantul Zeca Constantin relatează că a fost prezent când în faţa Catedralei s-au folosit 4-5 grenade cu efect psihologic şi „aproximativ în acelaşi moment s-a deschis foc de către majoritatea efectivelor din zonă” (filele 99-101, volumul XI şi 86 – volumul XXVI).

Ungur Laurenţiu, Pavel Ciubotaru, Grecu Constantin, Cârstea Vasile, Martin Ion, Roman Constantin şi Gavriliuc Ioan au declarat că, fiind în dispozitivele militare în apropierea cărora s-a aflat inculpatul Chiţac Mihai, au constatat că uzul de armă a fost făcut de către unităţi ale Ministerului de Interne amplasate în altă parte a Pieţei Operei. Ei au mai precizat că unităţile Ministerului Apărării Naţionale au executat numai foc de avertizare (filele 103 – volumul XI, 128-154, volumul II şi 129-volumul XII).

Martorii Diaconescu Grigore, Gavriliuc Ioan şi Alexandru Mircea au fost mai expliciţi, relatând că au văzut când în demonstranţii aflaţi pe treptele Catedralei „a tras un căpitan de Securitate îmbrăcat în pufoaică şi fără grade”, în timp ce armata •trăgea în sus, „securiştii îmbrăcaţi civil trăgeau printre soldaţi în populaţia de pe treptele Catedralei”, respectiv că „în civilii care erau pe trepte cu lumânări în mână a tras o grupă de 10-15 civili şi militari cu pistoale cu pat scurt” (filele 140, 141, 155 şi 156 -volumul II). Aceste relatări sunt susţinute şi de Bolbi Petru şi Diaconescu Grigore (filele 72, 73 – volumul IV, 140 – volumul II şi 93 -volumul XI).

Nereuşind să-i disperseze pe manifestanţi prin folosirea G.I.S.T-urilor, trimise din Sibiu de Nicu Ceauşescu şi a focurilor de avertizare, aceştia revenind după regrupări în Parcul Central şi Catedrală, inculpatul Chiţac Mihai a dat dispoziţie să fie reţinuţi de către militari (filele 10,18,19 – volumul II, 51 -volumul IV şi 26 — volumul V).

Această măsură, precum şi folosirea gazelor iritante, nu era de natură să afecteze integritatea corporală sau să genereze decesul unor persoane.Mai mult, aceste activităţi s-au impus în condiţiile în care .conducerea politică şi militară a ţării din acea perioadă insista, sub ameninţarea unor măsuri extreme, în folosirea armelor de foc împotriva demonstranţilor, iar militarii erau tineri recruţi, încorporaţi de numai două luni şi având o singură şedinţă de tragere, motiv pentru care executau foc şi fără ordin „de frică” (filele 134 – volumul XII şi 73 – volumul IV). De altfel, procedând în acest mod, precum şi ordonând efec­tuarea de manevre ale trupelor, au fost evitate alte pierderi de vieţi omeneşti, civili şi militari, în contextul în care, aşa cum susţine şi Ionescu Dumitru, şef secţie a Marelui Stat Major, „erau sute de mii de oameni care se luptau şi nu se ştia cine cu cine. Dacă unităţile ar fi executat ordinul lui Nicolae Ceauşescu ar fi fost o calamitate” (filele 234 şi 235 – volumul XVII). Martorul Elek Gyula a precizat că inculpatul Chiţac Mihai a „intervenit” pentru eliberarea a doi manifestanţi reţinuţi (filele 85 – volumul XI). Referitor la atitudinea inculpatului Chiţac Mihai, relevante sunt şi mărturiile ofiţerilor Dumitru Ionescu şi Răducanu Aurelia care l-au auzit în şedinţa cu comandanţii de unităţi, respectiv în convorbirile telefonice cu aceştia, când le solicita „să-şi păstreze calmul şi să nu facă uz de armă împotriva demonstranţilor” (filele 234-236,volumul XVII).

Totodată, inspectarea dispozitivelor de militari amplasate în oraş era obligaţia legală a tuturor comandanţilor, inclusiv a inculpatului Chiţac Mihai.

Pe de altă parte, contrar celor reţinute de instanţa de fond, din nici o probă a dosarului nu rezultă că martorii Vasile Ceucă, Cristelecan Roman, Nicolae Predonescu, Ion Gherman şi Stroia Ion au fost determinaţi, direct sau indirect, de către inculpatul Chiţac Mihai să-şi retracteze declaraţiile făcute la urmărirea penală (filele 41, 42, 54, 15-19,173, 181 – volumul II; 66 – volu­mul III, 18,19, 27, 28, 50 – volumul IV; 105,106,108,109,111 -volumul XI; 224-volumul XVII, 1 – volumul XXIII şi 128-131, volumul XXIV). Astfel, relatarea martorului Ion Stroia la organele de urmărire penală că „personal generalul Chiţac a aruncat o grenadă lacrimogenă înspre intrarea de la Parcul Central, unde erau demonstranţii mai gălăgioşi” nu se coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză (filele 105 – volumul XI şi 27 -volumul IV). Împrejurarea că Ion Gherman a susţinut în faţa instanţei de fond că nu a perceput personal injuriile adresate manifestanţilor de generalul Chiţac Mihai aşa cum s-a consemnat la urmărirea penală, reprezintă obligaţia sa de a relata în calitate de martor cât mai fidel şi în orice fază a procesului penal faptele pe care le cunoaşte (filele 50 – volumul IV şi 106 – volumul XI). La fel, prin probele administrate în cauză mi era confirmată declaraţia martorului Roman Cristelnicu că inculpatul „s-a deplasat la Catedrală pentru a scoate nişte tineri din interior” {filele 19 – volumul IV şi 108 -volumul XI).

De asemenea, sunt credibile susţinerile martorilor Vasile Ceucă şi Nicolae Predonescu, la 8 ani după evenimentele în care au fost implicaţi, că „nu mai reţin” să fi declarat că inculpatul „a dat ordin de transportare a reţinuţilor la penitenciar”, respectiv dacă inculpatul „avea sau nu pistol mitralieră în mână” şi dacă „a dat sau nu” ordinul de a fi folosite G.I.S.T.-uri (filele 18 şi 28 -volumul IV şi 112,109 – volumul XI). Mai mult, aprecierea instanţei se bazează numai pe adresa nr.89/P/1998 a Secţiei Parchetelor Militare din care rezultă că s-a dispus, în 10 martie 1999, neînceperea urmăririi penale faţă de cei 5 martori „cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 din Codul penal”.

În aceeaşi adresă se mai precizează că această soluţie „s-a dat ca urmare a faptului că sus-numiţii şi-au retras mărturiile depuse la Curtea Supremă de Justiţie, menţinând în totalitate cele declarate la Parchetul militar” (fila 1 -volumul XXIII).

În cauză, este de netăgăduit că în dimineaţa de 21 decembrie 1989, din ordinul lui Ion Coman, inculpatul Chiţac Mihai a citit de la balconul Comitetului judeţean decretul privind instituirea stării de necesitate în municipiul Timişoara (fila 23 – volumul V).

Totodată, cu aprobarea lui Ion Coman, inculpatul i-a aten­ţionat pe cei prezenţi că, dacă nu se retrag, într-un termen de 1-3 ore, este „ordin să se facă apel la folosirea armelor de foc”, ceea ce era adevărat în raport de dispoziţiile date de Nicolae şi Elena Ceauşescu (filele 172 – volumul II şi 72 – volumul V).

Despre eficienţa acestui decret, inculpatul Stănculescu Victor Atanasie s-a exprimat că „este o prostie” şi de „o totală inuti­litate”, declară Cornel Pacoste (fila 72 – volumul V).

Trebuie menţionat şi că, în seara anterioară, respectiv 20 decembrie 1989, fiind informat că este chemat la Bucureşti, inculpatul Chiţac Mihai era foarte „speriat” şi convins că „urma să fie ucis”, arată martorul Cioară Vasile, şef al geniului la Divizia 18 Mecanizată (fila 90 – volumul XI). : În sfârşit, aşa cum s-a mai menţionat, începând cu după-amiaza de 17 decembrie 1989, pe Calea Girocului au rămas blocate mai multe tancuri cu muniţie de război, ale căror echipaje au fost molestate (filele 54 – volumul XI, 12, 16 – volumul XVII, 2 -volumul X).

În aceeaşi noapte, Zeca Constantin, şef al Diviziei 18 Meca­nizate, a fost informat că, în acea zonă, persoane necunoscute au tras focuri de armă împotriva militarilor în termen care asigurau tancurile abandonate de echipaje, fiind în schimb „împuşcate şi persoane civile care se aflau în scara blocurilor din vecinătate”. Deşi a fost „scotocită” zona, nu au fost identificaţi acei trăgători. În împrejurări similare, precizează martorul, numai din ca­drul militarilor din subordinea sa au fost „doi militari împuşcaţi şi 14 cadre molestate până la 22 decembrie 1989, iar după 22 decembrie alţi doi militari au fost împuşcaţi mortal şi 26 răniţi prin împuşcare” (filele 190-192, volumul V).

În consecinţă, în raport de toate probele administrate in cauză rezultă că activităţile desfăşurate în Timişoara de către inculpaţii Stănculescu Victor Atanasie şi Chiţac Mihai nu au cauzat moartea celor 72 persoane şi rănirea altor 253, ceea ce constituie motivul de recurs în anulare prevăzut de art. 410 alin. 1 partea I pct. 2 teza I din Codul de procedură penală.

Pentru aceste motive, cer admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.

PROCUROR GENERAL,

Tănase Joiţa