* Interviul acordat lui Marius Tucă de generalul Stănculescu, în ianuarie 2004, la scurt timp după moartea soţiei sale.

Victor Atanasie Stănculescu: „De la moartea sotiei am incuiat o parte a casei”Generalul Victor Athanasie Stănculescu trăieşte singur într-o vilă din cartierul Băneasa. Singur se întreţine, singur îşi găteşte, având ca ajutor doar cartea de bucate. Spune că unicul moment când singurătatea îl descumpăneşte este plimbarea prin parc. Motiv pentru care a renunţat să iasă în locuri unde nu simte lume forfotind în jur. Aşa trăieşte de o lună, de la tragica dispariţie a soţiei sale.
Pentru prima oară de atunci, în exclusivitate pentru „Jurnalul Naţional”, generalul a acceptat să-i povestească lui Marius Tucă detalii despre soţia sa şi despre zilele care au precedat misterioasa ei sinucidere.

  • Marius Tucă: Domnule general, în toate dezbaterile legate de Revoluţie am susţinut că rolul dumneavoastră în cele întâmplate atunci a fost hotărâtor ca să ajungem unde am ajuns azi. Consider, de asemenea, că procesul de care aţi avut parte în urma Revoluţiei a fost unul politic. De ce credeţi că aţi avut parte de acest proces şi de această hărţuială continuă?

Athanasie Stănculescu: Probabil pentru că istoria se repetă. Pentru unii s-a terminat fatal, ca pentru Robespierre acum 200 de ani. Eu am 14 ani de atunci şi trăiesc.

  • Nu au fost nişte ani uşori. Când aţi ieşit, practic, de pe scena politică românească?

O dată cu schimbarea celebră din 1996 şi cu regimul lui Emil Constantinescu. Toate cazurile despre care s-a discutat de aici încolo fuseseră închise de justiţie până în 1996, toate dosarele pentru care am fost chemat în judecată.

  • Care sunt ele şi cum au evoluat?

Pentru Motorola nici n-am fost chemat până în 1996. Am găsit, la Parchetul General, documentul prin care unul dintre cei care făcuseră ancheta spusese că se închide. La fel cu Timişoara: ancheta făcută de Petre Roman la început, pentru a verifica o anumită poziţie a mea, închisă. Ancheta făcută de cele două comisii senatoriale, Nicolaescu şi Gavrilescu, deci două poziţii politice diferite, n-a scos nimic în faţă din ceea ce s-a răscolit pe urmă. Apoi acea mişcare făcută de domnul Constantinescu, care a spus că nu s-a implicat niciodată în justiţie. La Timişoara, Constantinescu a spus: „Eu voi scoate adevărul la suprafaţă”. Apoi consilierul prezidenţial Moisescu devine şeful Parchetului şi începe ancheta. Se termină ancheta la Parchetul General, Moisescu e mutat de la Parchet la Curtea Supremă de Justiţie. Dumnezeu să-l ierte pe Moisescu. În ultimele clipe a ieşit din spital, cu câteva săptămâni înainte de moarte, ca să supervizeze recursul cerut de mine după sentinţă şi să se asigure că cei nouă care trebuiau să hotărască să refuze recursul.

  • De ce credeţi că s-au întâmplat toate acestea?

Să-l întrebaţi pe domnul Constantinescu. Niciodată n-am avut simpatie pentru el şi, probabil, că nici el pentru mine. Dar o să spună că n-a avut nimic cu mine. S-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont.

  • Practic, până în 1996 nici nu v-aţi gândit vreo clipă că o să ajungeţi…

Nu aveam motive să mă gândesc, ştiam că nu era cazul să am probleme.

Din tot ce s-a întâmplat atunci în Revoluţie, dintre toate personajele de atunci, dumneavoastră aţi fost „alesul” pentru a răspunde, într-un fel sau altul. De ce? Pentru că vă retrăseserăţi de pe scena publică şi era mai uşor să fiţi judecat?
Nu ştiu. În perioada respectivă, a momentelor de foc, pe mulţi i-am lovit şi i-am scos din joc ca să merg pe drumul drept. S-ar putea să fie resentimente. Vă dau un exemplu: Radu Tinu, omul de afaceri de azi, condamnat la Timişoara, mi-a trimis, în Crăciunul din 1994, o fotografie a celor în zeghe, pune un semn şi scrie: „Victoraş, o să-ţi vină şi ţie rândul”.

  • Dar de ce dosarul Timişoara?

Pentru că Emil Constantinescu a promis acolo că va arăta adevărul despre ce s-a întâmplat.

  • Ce-a fost la Timişoara?

Ei, asta tot spun mereu. În primul rând, nu se vrea să se recunoască ierarhia militară. Acolo a fost trimis şeful Marelui Stat Major ca să conducă operativ trupele şi o serie de alţi generali, dintre care generalul Milea m-a trimis pe mine, pentru că eram şeful Departamentului Înzestrări, aveam opt comisii militare în opt uzine mari şi mi-a spus: „Du-te şi vezi ce se întâmplă în adâncimea evenimentelor”. I-am chemat pe şefii de comisie, am discutat cu ei. Asta a fost toată treaba. Ca dovadă, în momentul în care s-a transmis că eu o să fiu comandantul militar al Timişoarei am refuzat, ca dovadă că, atunci când mi s-a spus să citesc celebrul decret al lui Ceauşescu, am plecat şi am spus că nu e momentul, că e prea multă mişcare în faţă şi să-l citească altcineva, a doua zi. Şi m-am retras.

  • Deci nu aţi apucat să daţi nici un ordin la Timişoara.

Nu există nici un ordin scris, nici un ordin verbal înregistrat de către ierarhia militară, pe linie militară.

  • Atunci, condamnarea dumneavoastră pe ce act s-a bazat?

Pe baza rechizitoriului făcut de domnul Dan Voinea, care a făcut şi rechizitoriul lui Ceauşescu. Pe ce baze s-a făcut rechizitoriul lui Ceauşescu? Să fim serioşi! Şi la Timişoara, şi la Bucureşti, eu am fost între două plutoane de execuţie, dar nu a tras nici unul: Revoluţia, pe de o parte, şi Statul, regimul comunist de atunci.

  • Vă pare rău că aţi participat la execuţia lui Ceauşescu?

Nu, de ce să îmi pară? Era momentul să sfârşim, mai blând sau mai dur, cu un trecut. Şi momentul nu era decât dur.

  • Apropo de Timişoara şi Bucureşti, credeţi că a avut vreo importanţă faptul că Elena Ceauşescu v-a spus atunci: „Victoraş, ai grijă de copii”?

Nu s-a spus acest lucru! Este o invenţie a celor care au făcut în continuare presă. În 1995, „România Liberă” spunea că Stănculescu are 427 de miliarde de lire sterline în Anglia. La care i-am răspuns redactorului-şef de atunci, că nu-i mai spun numele, l-am trecut la nume necunoscute, că, dacă era aşa, nici un ziar din România nu era contra mea, pentru că le cumpăram pe toate.

  • Cine credeţi că a avut interesul să arunce pe piaţă expresia aceasta? Aţi avut relaţii, legături cu familia Ceauşescu.

Am fost printre puţinii care nu au avut relaţii cu familia. Elena Ceauşescu putea să-i spună asta lui Petre Roman, că era apropiat de Zoe, nu mie. Am avut cu familia Ceauşescu întâlniri oficiale, şi atunci cu intermediari: ministrul Apărării Naţionale. Sau de 23 august, când ne duceam după ministrul Apărării, cu paharul de şampanie în mână, să ciocnim.

  • Ce aşteptaţi de la justiţie în ceea ce vă priveşte?

Să fie mai clarvăzătoare. Să înveţe lecţia, să se documenteze în domeniul militar. Cartea Albă a armatei arată clar: cine a dat ordin, cum, la ce oră şi în ce fel. E interesant că această carte a apărut fără ca eu să fiu consultat. Iar la ediţia a doua am primit o scrisoare de la unul dintre redactorii coordonatori, în care spune ceva de genul: „Cerem şi părerea dumneavoastră”. Le-am spus: „Dacă nu mi-aţi cerut părerea la prima ediţie, la ce mi-o cereţi la a doua?”.

  • O problemă foarte delicată, pe care-mi este foarte greu să o abordez. Înainte de ce s-a întâmplat la sfârşitul anului trecut, în câteva dintre discuţiile pe care le aveam cu dumneavoastră, am vorbit de câteva ori şi cu soţia dumneavoastră. Şi toate discuţiile pe care le aveam cu dânsa erau pe această temă: că sunteţi în continuare judecat pentru ceea ce s-a întâmplat.

Sunt judecat pentru ceea ce n-am făcut!

  • Exact. Şi ştiu că încă de pe-atunci domnia sa era foarte supărată de această anchetă.

Ea nu a înţeles niciodată şi n-a putut să înţeleagă până în ultimul moment, şi poată că asta i-a fost fatal.

  • De ce nu aţi plecat împreună cu soţia undeva în afara ţării?

Am fost plecat la un moment dat. Atunci, cineva mi-a spus: „Nu faceţi nici o injecţie, nu acceptaţi nici un tratament în România, fiţi atent să nu vă calce vreo maşină… Plecaţi din ţară!”. Şi atunci am plecat. Nu spun nume, dar era o persoană care ştia multe. Ne-am întors pentru că soţia nu putea sta departe de ţară. Casa, animalele, copiii, familia, toţi erau aici.

  • Şi-a asumat riscul ca aici să continue ce a continuat.

S-a şi zbătut aici. A încercat să ajungă la preşedinte şi a ajuns. A încercat să discute cu oamenii, să se stabilească cine are dreptate, şi pe urmă a fost momentul Joiţa.

  • A fost o lovitură foarte puternică.

Copiii mei, fata cu soţul şi nepotul au plecat din Bucureşti, acum doi ani, şi s-au făcut agricultori. Oameni de cultură, teatru, expoziţii au rupt orice legătură cu Bucureştiul.

  • Dumneavoastră şi soţia aţi rămas aici.

Ne-am gândit să îl aducem pe nepoţel când o să vină la facultate. Vine la anul. Face 18 ani acum, pe 26 martie. Am vrut să aibă un punct de sprijin aici. Şi ca poziţie, şi material.

  • Altfel aţi fi plecat.

Ea spunea mai mult: „Aş pleca din nou din ţară, fără să mă uit înapoi, dacă n-ar fi ei”. Copiii şi animalele: un câine, o pisică şi o broască ţestoasă. Ea spunea: „Niciodată aceste animale nu m-au trădat”.

  • Cum a fost ultima perioadă înainte de evenimentul tragic din viaţa dumneavoastră? Au existat semne?

Asta a fost marea durere, că nu au existat aceste semne. Bine, pe carnetul ei de sănătate era menţionată o depresie pe care o stăpânea cu greu. Joi a dat telefon unui prieten din Viena: „În ianuarie, februarie, martie închiriază-ne o casă la Viena că vreau să plecăm din ţară, nu mai suport atmosfera”. Joi seara, telefon la un prieten în Salonic: „Dragă, te rog găseşte ceva, că, dacă la Viena e prea frig, venim la Salonic, că nu pot să mai suport. Proces din nou, a şasea amânare, eu nu mai suport”. Apoi copiilor le-a spus să vină la Bucureşti în vacanţa nepotului, să stăm împreună. Vroia să luăm cameră la un hotel, că nu vroia să muncească, ci să stea cu ei. Zicea: „Stăm la hotel, mâncăm la hotel, ne distrăm la hotel”. Vroia un hotel cu bazin, pentru că nepotul, Victor, este un înotător foarte bun.

  • Deci nimic nu anunţa tragedia. Dar povestea cu biletul, care a fost interpretată în fel şi chip?

Sunt două bilete pe care le-a lăsat: unul în pat, lângă mine, altul la etaj, pe o banchetă, cu ochelarii deasupra. Comisarul-şef le-a luat că îi trebuie la dosar. Au apărut în presă, ca şi cum erau de domeniu public. Erau atât de intime şi de personale pentru mine, încât nu văd ce a înţeles acest comisar să facă cu ele. Ce să mă mai mir, dacă o dată cu Salvarea a venit şi Pro TV-ul?

  • Cum aţi trecut prin toată această perioadă?

Am fost puţin năuc, deşi se spune că am nişte nervi teribili. A fost foarte şocant şi foarte dureros. Am avut momente în care tensiunea îmi sărea de la 16 cu 9 la 18 cu 12. Cel mai dureros a fost după aceea, când i-am umblat prin lucruri, vrând să duc copiilor lucruri de-ale mamei lor. Au fost nişte momente grele. De aici încolo, casa e încuiată, eu nu mai intru decât într-o parte a casei: biroul şi bucătăria, unde fac de mâncare.

  • Locuiţi singur?

Da. Mi-am făcut mâncare singur, ajutat de experienţa din Turcia, o carte de bucate şi revista cu bunica ştie de toate. Bunica ştie de toate şi eu pe lângă ea. Am făcut supă cu găluşte, pilaf de pui, friptură de pasăre.

  • Nu mai ieşiţi deloc?

Am avut o perioadă când n-am ieşit deloc. Acum am început să mai ies.

  • Vă plimbaţi prin parc?

Nu. Singurătatea mi se pare prea mare în parc, mă descumpăneşte.

  • Sunteţi bogat?

Maşina mea cea mai recentă, un Subaru din 1989, a făcut un scurtcircuit când eram în drum spre Predeal. Am ajuns în Predeal cu maşina de intervenţie. Banii se consumă repede.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s