Victor Stanculescu: in spatele meu la Ministerul Apararii a actionat un grup filorus, care a urmarit crearea tuturor conditiilor pentru ca toata lumea sa fie convinsa ca Ceausestii trebuiau lichidati.

Fostul sef al Armatei face dezvaluiri despre agentii sovietici de care s-a inconjurat Iliescu: Nicolae Militaru si Vasile Ionel

In cartea „In sfarsit, Adevarul…”, lansata ieri la Biblioteca Centrala Universitara, fostul general Victor Stanculescu (degradat de justitie la rangul de soldat, ca urmare a condamnarii sale la 15 ani de inchisoare pentru crimele de la Timisoara) face primele dezvaluiri despre Ion Iliescu si fortele sovietice din spatele lui. Acestea au actionat pentru eliminarea Ceausestilor si instaurarea emanatului la Putere in decembrie 1989.Stanculescu dezvaluie ca primul ministru al Apararii pus in functie de Ion Iliescu in decembrie 1989 – generalul Nicolae Militaru a fost descoperit de securitatea lui Ceausescu, drept agent GRU: „fiind omul sovieticilor, Ceausescu nu putea sa-l impuste” si de aceea l-a retrogradat intr-o functie inferioara in economie. „Cred ca numirea lui Militaru a fost la ordinul rusilor”, a concluzionat Stanculescu, care a reconfirmat si faptul ca Iliescu si Militaru au facut scoala impreuna la Moscova. Tot despre Militaru, Stanculescu a aratat ca a primit informatia despre faptul ca acesta a pus la cale in 23 decembrie 1989 uciderea sefului USLA col. Gheorghe Trosca, pentru ca in timpul regimului comunist, acesta din urma a fost cel care l-a descoperit pe Militaru, in dosarele „Corbul 1″ si Corbul 2”, ca fiind omul sovieticilor.

Stanculescu a marturisit ca, indiferent daca ar parea ilogic, a ramas cu credinta ca generalul Militaru a vrut sa-l lichideze inclusiv pe el in ziua in care s-a deplasat cu elicopterul la Garnizoana Targoviste impreuna cu membrii completului care i-au „judecat” pe Ceausesti, intrucat ofiterii din localitate primisera ordin sa traga intr-un elicopter care va veni „sa-l salveze pe Ceausescu”.

Un zambet pe 16 mm

Stanculescu l-a nominalizat drept om al rusilor si pe generalul Vasile Ionel, pe care presedintele Ion Iliescu l-a numit consilierul prezidential la Cotroceni. Despre Vasile Ionel, autorul a relatat ca acesta avea o amanta rusoaica in perioada cand era seful Canalului unde comunistii ii trimiteau la munca silnica pe toti opozantii regimului.

Fostul general confirma si episodul din dimineata zilei de 23 decembrie 1989, cand Ion Iliescu si echipa sa au venit la MApN de unde a luat legatura cu Moscova pentru a cere instructiuni. Precum si faptul ca a fost insarcinat cu organizarea procesului Ceausestilor, in legatura cu care Silviu Brucan, Gelu Voican si Ion Iliescu i-au cerut sa-i suprime pe Elena si Nicolae Ceausescu.

Victor Stanculescu nu si-a ascuns parerea ca inclusiv in spatele sau la Ministerul Apararii a actionat un grup filorus, care a urmarit crearea tuturor conditiilor pentru ca toata lumea sa fie convinsa ca Ceausestii trebuiau lichidati, si ca decizia in acest sens a venit de pe doua fronturi care au lucrat combinat: din partea GRU (serviciul secret al armatei sovietice) si KGB (securitatea rusilor).Stanculescu nu a ascuns ca tot ce i s-a intamplat lui rau in anii ce au urmat Revolutiei -inclusiv dosarele penale in care a fost condamnat – s-a datorat conflictului mocnit pe care l-a avut cu Ion Iliescu. Si ca acesta din urma este cel care l-a eliminat atat pe el, cat si pe Petre Roman. Finalul marturisirilor lui

Stanculescu se incheie astfel: „In septembrie parca m-am intalnit cu Ion Iliescu si i-am spus ce aveam pe suflet, pentru ca tot ce s-a intamplat cu mine vine de la el. A avut o singura reactie: un zambet pe 16 mm si… nimic”.

Circ la „omagierea” RevolutieiDiscursul sustinut de fostul presedinte al Romaniei Ion Iliescu la sesiunea omagiala a 20 de ani de la Revolutia Romana, desfasurata ieri la Parlament, a fost intrerupt de revolutionarul Dumitru Dinca, care a contestat vehement faptul ca in prezentarea filmului evenimentelor din 1989, a fost omisa ca fiind neimportanta ziua de 21 decembrie si s-a trecut direct la 22 decembrie – ziua fugii cuplului Ceausescu. Dinca a intervenit de la microfon vociferand si nu i-a mai permis lui Iliescu sa continue. Sergiu Nicolaescu, prezent in sala, a incercat sa-l calmeze pe Dinca, dar acesta s-a ambalat si mai tare. „Dinca, respecta adunarea”, a spus Iliescu, care a cerut ca cei care doresc sa isi spuna parerea sa o faca la urma, nu in prezenta presei. Intr-un tarziu, Dinca a parasit sala. Revenind la Iliescu, acesta si-a reluat vechile placi, conform carora Revolutia a fost „opera poporului roman”, fiind „castigata cu jertfe” si nu prin comploturi. Iliescu i-a infierat si pe cei care denigreaza revolutia, calificandu-i „frustrati, „complexati”, „clevetitori” si „combativi post-factum”.Cat priveste cenzurarea zilei de 21 decembrie – despre care multi revolutionari l-au acuzat ca el ar fi determinat-o – Iliescu a apreciat-o ca „reperabila” si „reparabila”. „Filmul e mizerabil”, a precizat si Roman. „O greseala, e incomplet”, a adaugat Sergiu Nicolaescu. Mai multi revolutionari au parasit sala, in ciuda eforturilor de impaciuire ale lui Ion Iliescu, care a incercat sa-i readuca la masa.

Generalul Stănculescu: “La 13:30 am hotărât răsturnarea lui Ceauşescu de la putere”

Vodpod videos no longer available.
Scriitorul Alex Mihai Stoenescu a adunat într-un volum, care tocmai a fost lansat, convorbirile pe care le-a avut despre evenimentele din Decembrie 1989 cu generalul Victor Stănculescu.

Cartea “În sfârşit adevărul…”, apărută la Editura RAO, aduce în prim-plan, pentru prima dată, teme precum colaborarea dintre generalul Stănculescu şi serviciile secrete occidentale şi maghiare, dar şi contextul loviturii de stat pe care cel care a preluat portofoliul ministrului Apărării în ziua de 22 decembrie 1989, după moartea generalului Vasile Milea, a dat-o.

● Răzvan Belciuganu

MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON
“(…) Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcţia de Înzestrare (n.a. – generalul Victor Stănculescu şi-a petrecut vacanţa din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria). El a venit apoi cu Karpati, care era atunci şef al MSt-M ungar. (…)

AMS: Karpati a venit atunci la dvs. însoţit de un colonel sovietic, şeful KGB pe zona de Est.

VAS: Chestia asta am aflat-o ulterior, că răspundea de toată zona de Est. A mai venit atunci şi şeful Direcţiei de construcţii a lor, care, săracu’, a şi murit înecat în mare după scurt timp. Şeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puţin pentru importanţa pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi probabil şi pe noi. (…)

AMS: Aducea vorba despre Ceauşescu?

VAS: (…) S-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Şi dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiţie în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, şi prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov. El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

El părea să spună că regimul în sine, şi al lor, şi al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-aţi băgat, în 1968 nu v-aţi băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată şi să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească şi societatea nu va aştepta. Trebuie să faceţi ceva, să cooperaţi». (…) Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe româneşte, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge băşica.”

“COŞUL CU FRUCTE” AL ATAŞATULUI MILITAR UNGAR
“(…) Aradi vorbea româneşte perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România şi cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat. Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, ştiam că are nevoie să obţină anumite informaţii, i-am dat exact ce ştiam că avea nevoie să obţină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

AMS: Ce v-a cerut Aradi?

VAS: Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut…»

AMS: Discuţia de la Balaton.

VAS: Exact! «Trebuie să ne unim ca să ieşim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.»

AMS: Asta face legătura foarte clar între contactul de la Balaton şi misiunea lui Aradi.

VAS: (…) Şi eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi? Să aşteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operaţia în sine. Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuşi numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu ştii că şi la tine, şi la noi toată lumea este cu ochii pe ăştia care suntem de origine burgheză».

A fost o discuţie care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Şi în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

AMENINŢAREA LUI GORBACIOV
“(…) Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov şi Ceauşescu, s-au contrat foarte dur. Ceauşescu i-a reproşat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului- adjunct cu propaganda de la ruşi, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune: «Acest Ceauşescu va termina rău!». (…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

Ultima a fost cu Tratatul de la Varşovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la Bucureşti cu Ceauşescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varşovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegaţii militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informaţia, pentru că m-a frapat ameninţarea lui Gorbaciov.”

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUŞESCU
“Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, şi bineînţeles că ambele zone, Estul şi Vestul, se puseseră de acord şi lucrează prin oamenii lor de aici. Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acţiunile lor la noi în ţară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securităţii şi apoi, după decembrie, a fost pus la Poliţie. El mi-a spus că îndepărtarea lui Ceauşescu se va produce la sfârşitul anului, iar acţiunea va fi a partidului. Aşa se explică de ce aşteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceauşescu. Securitatea ştia asta şi de aceea nu voia să se bage, pentru că nu ştia cine câştigă. Ei au aşteptat până în ultimul moment, şi asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populaţiei. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxişti, ai maselor. Ceauşescu a fost nuca tare în jocul puterilor. O mare parte din violenţele de la noi s-au datorat faptului că Ceauşescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat şi cu Bush sr, i-a jignit. Cu Bush mai puţin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe şi mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări. (…) Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care îşi dădeau seama că economia se duce. În aceste condiţii au început să aplece urechea la sovietici. Cea mai uşoară scuză era că a pus Ceauşeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparenţă pentru cauzele mai grave.”

ŢINTA: SECURITATEA
“Eram prieten cu ataşatul militar american la Bucureşti. Vă rog să nu-i daţi numele. Am fost la el, la reşedinţa lui, de mai multe ori, inclusiv cu ataşatul militar francez, care stătea pe Dorobanţi (…); informaţia mi-a dat-o americanul. «Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!» Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.”

SPRIJIN IUGOSLAV, CONTRA BANAT
“La Timişoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile. El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi.

Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş. Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?! Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinşi nişte străini. Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce.”

“TRĂDAREA” LUI MILEA
“Milea a făcut un gest care văd că nu este înţeles. Pe 22 dimineaţă, Milea a ieşit în stradă la trupe şi le-a spus: «Măi, vedeţi, nu care cumva să trageţi!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui şi omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoţit de aghiotantul de la Direcţia a V-a a Securităţii. Până a ajuns sus, bineînţeles că tovarăşul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceauşescu şi Milea, rămăseseră izolaţi.

Activiştii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceauşescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acţiunii de noaptea. La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mişcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniţei şi cobora pe Dealul Viilor. Urma un măcel, pentru că ăştia de la Mihai Bravu făceau instrucţie şi erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul şi s-a sinucis. A fost momentul ultim.”

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS
“Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceauşescu şi că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timişoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva şi pot fi eu alesul, ca să zic aşa. (…) În avionul care mă aducea la Bucureşti de la Timişoara m-am gândit că nu trebuie să mai aştept de la alţii, ci trebuie să o fac eu.

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la Bucureşti în lipsa mea şi apoi să merg la minister pentru a organiza ceva. Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister. (…)

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital». şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva.”

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUŞEŞTILOR
“Ceauşescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea». S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeţi şi opriţi», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. (…) M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. (…)

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui. Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.» Ceauşescu a aprobat: «Vorbeşte cu Neagoe». Era dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere.”

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT
“Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea. I-am spus: «Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi». El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. (…)

Atunci am chemat ofiţerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.» (…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.»”

LISTA SCURTĂ A PUTERII
“I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40), cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului. În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu, şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni. Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi. Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. (…) Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona.”

ILIESCU, ALESUL LUI STĂNCULESCU
“(…) M-am interesat şi aşa am aflat că Verdeţ făcea lista guvernului şi i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanenţă. (…) Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puţin periculos. (…) Verdeţ şi Dăscălescu voiau să repună în funcţiune Marea Adunare Naţională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceauşescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară şi îl ţineam legat într-o unitate militară.”

EXECUŢIA DE LA TÂRGOVIŞTE
“I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant. (…) Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră».”

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat
“În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, şi-a adus generalii complici din primele zile şi le-a dat nişte sarcini personale. Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Naţională, la biroul lui Iliescu, şi Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naţionale». Şi eu îi răspund a treia oară: «Domne, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Şi urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să semneze demisia.

Am vorbit cu Coposu şi cu Câmpeanu, au fost de acord şi am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă vreau?». Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului şi am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?». Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp şi de faptul că nu ştiam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în maşină şi m-am dus la el acasă. (…)

Eu intru la Militaru şi îi spun: «Domne, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu ştiu ce ai lăsat acolo. Vreau să ştiu ce se întâmplă în spatele meu». Şi el îmi spune: «Eu ţi le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut şi nu schimba nimic din comandanţii centrelor militare, pentru că ăştia, în concepţia mea, sunt viitorii prefecţi de judeţe». Se produsese schimbarea administrativă şi eram deja cu prefecţii. «Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile oraşe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu şi a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.”

Omul de legătură sovietic al lui Vasile Ionel
“Eu am cerut la şedinţa de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunţat eşarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaştere a elicopterelor care aduceau la Târgovişte completul de judecată pentru soţii Ceauşescu). (…) Şi Militaru a dat ordin să ne doboare, deşi se ştia parola. După ce îl executasem pe Ceauşescu, Militaru a vrut să şteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă şi pe toţi cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea. Deci, şi pe Vasile Ionel. Şi Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

Am primit odată informaţia că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe şantierul de la Canal şi pleca aia cu vapoarele încărcate din România. Când Ionel era şeful Canalului şi s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceauşescu nu l-a invitat pe navă. S-a ştiut toată treaba cu amanta rusoaică, cetăţean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile şi pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el. Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.”

Victor Atanasie Stănculescu: „L-am ridicat în aer pe Ceauşescu ca să-i iau puterea“ „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Domnule general, se fac 20 de ani de la Revoluţie. Spuneţi că nu aţi dat ordine de reprimare la Timişoara. Dar cine le-a dat? Eraţi acolo, ştiţi ce s-a întâmplat.

Victor Atanasie Stănculescu: Da. Ştiu foarte bine chiar. Ordinul a avut o filieră de comandă clară. Ceauşescu i-a spus lui Milea şi l-a făcut cum l-a făcut. Milea l-a transmis lui Guşă. Şi Milea a făcut încă o greşeală. A trecut şi peste Guşă, peste Timişoara, şi l-a dat comandantului Armatei de la Craiova, generalul Roşu, şi chiar la comandanţi de mari unităţi din zonă – să facă defluiri, să facă mişcări de trupe, că ne‑am pomenit cu ele în mişcare, cu ordin de sus.

Când am scos din documentele strict secrete ale Armatei jurnalul de luptă, cu ordinea de bătaie şi pe ce linie s-au transmis ordinele, s-a dat lista. Şi acolo se vede, pe această listă: unul, doi, trei, patru, cinci generali, nouă-zece colonei şi locotenent-colonei, până jos, la comandanţii de batalioane… Stănculescu nu apare deloc pe listele astea. Nu am dat!

Ce a fost cu comisia din 1990, de la Guvern?

A fost o cercetare chiar în primele zile ale lui ianuarie. Petre Roman a făcut o hotărâre de guvern prin care a cerut o comisie care să cerceteze Timişoara. Stănculescu îl interesa, pentru că eram deja ministrul Economiei şi urma să fiu… Fusese scandalul de la Marele Stat Major, Militaru părea să vrea să aresteze Marele Stat Major, să-l dezarmeze. Fusese prima criză în Armată.

Urma să fiţi ministrul Apărării.

A venit comisia, a zis că n‑am fost amestecat, dar Parchetul a continuat cercetările.

Stănculescu priveşte fix în ochii reporterului. Caută, parcă, răspunsul la o întrebare: ăsta cu cine-o mai fi? Toată viaţa a avut de-a face cu oameni care „erau cu cineva”. Cu Ceauşescu sau… Cu Iliescu sau?… Cu sovieticii sau…?

„Dacă pleci, îţi dau cu vasul ăsta în cap!”

Să ne întoarcem la Revoluţie. Piciorul în ghips, în dimineaţa de 22… Soţia v-a convins?

Tocmai venisem de la Timişoara, cu un avion militar. Am ajuns acasă pe la ora trei şi ceva. Pe drum m-au informat aghiotantul şi şoferul cu ce s-a întâmplat la Universitate, în noaptea respectivă. Soţia era şi ea speriată, panicată. A sunat ofiţerul de serviciu pe minister: „Tovarăşul ministru a zis să vă duceţi la dânsul”. „Unde e tovarăşul ministru?” „La Comitetul Central”. „Foarte bine. Deocamdată, eu nu mă duc la Comitetul Central, eu mă duc la minister. Dar o să mai întârzii”.

Ministru era Vasile Milea, care peste noapte făcuse măcel la Universitate…

Al doilea telefon a fost pe la cinci, al treilea pe la cinci şi-un sfert. Soţia, în panică: „Unde să te duci, vrei să te omoare şi pe tine? Decât să pleci, mai bine îţi dau cu vasul ăsta în cap!”. Aveam un vas mare de porţelan. I-am zis ce am făcut la Timişoara. Soţia mi-a zis: „Du-te la spital!”. Am căzut de acord. Am plecat la Spitalul Militar Central pe la ora cinci şi jumătate.

Cu ce maşină?

M-am dus cu maşina mea, cu şoferul de la minister. Am întrebat cine e de serviciu. „La Secţia Ortopedie e de gardă domnul general Niculescu”. Şi am intrat la el în cabinet. I-am spus ce s-a întâmplat la Timişoara şi că nu vreau să mă alătur grupului de la Comitetul Central.

„Găseşte o soluţie!”, i‑am zis, fără alte explicaţii. „Foarte simplu: vă pun piciorul în ghips”. Asta a durat vreo jumătate de oră, că el a mai ieşit din cabinet. Eu tot aşteptam. Pe la şase a apărut. A venit întâi cu un lighean mare şi apoi cu o tavă metalică în care erau feşe de ghips. „Domnule general, nu ştie nimeni că sunteţi aici, n-am spus nimănui. Eu, personal, o să vă pun piciorul în ghips”.

Stângul sau dreptul?

Stângul! Şi mi l-a pus de jos, din vârful degetelor, până sus, la jumătatea coapsei. Zic: „Şi dacă o să mă controleze, să mă întrebe cineva?” „Nu este nicio problemă, spuneţi că aveţi ceva la rotulă şi că v-am blocat piciorul pentru rotulă. Acolo nu se poate face niciun control, că sunt cartilagii, nu pot să se vadă”.

M-a pregătit din punctul de vedere al alibiului. Şi în timpul ăsta dă telefon Hârjeu (n. red. – secretarul de cabinet al lui Ceauşescu), care m-a căutat la minister şi aflase unde sunt – la spital, că le spusesem că mă duc la Spitalul Militar că nu mă simt bine. „Vă cheamă tovarăşul!”, zice. „Nu pot, dom’le, că sunt cu piciorul în ghips”. Şi am închis. Mai târziu, Hârjeu declară că i-a raportat lui Ceauşescu. Şi Ceauşescu a zis: „Să mi-l aduceţi oricum!”.

Întâlnirea cu Ceauşescu

Mai departe?

De la spital am plecat acasă, m-am aşezat în pat şi am aşteptat. Cu atâta ghips pe mine, piciorul era greu, nici nu se uscase complet. Am avut glezna şi călcâiul legate bine. Eu, după telefonul lui Hârjeu, aşteptam să fie ceva, nu ştiam ce raportează – mă lasă, nu mă lasă?! Milea n-a dat niciun telefon după mine.

Pe la ora 9.30-10.00 a venit o maşină de la Comitetul Central, o Dacie, cu doi de la SPP – pardon, de la Direcţia a V-a a Securităţii. Şi cu cineva de la cabinetul lui Ceauşescu. M-am trezit cu ei la poartă: „Tovarăşul vă cheamă. Mergeţi cu noi”. Mi-am chemat aghiotantul, locotenentul-major Trifan Matenciuc, şi cu el am plecat la CC. Am intrat pe intrarea C…

Intrarea laterală…

… Am urcat la etajul 1. M-am dus către cabinet. Acolo, în anticameră, probabil l-a anunţat cineva pe Ceauşescu. Au ieşit şi el, şi ea. Lângă mine, Matenciuc şi alţi civili. Nu mai ţin minte ce-am bâlbâit atunci – „Să trăiţi” probabil c-am zis. „Cine-i ăsta?”, a întrebat Ceauşescu. „Aghiotantul meu”. „Bine. Vezi că a dat ordin Milea să vină două… nişte unităţi în piaţă, să curăţăm piaţa, şi n‑au sosit. Du-te imediat şi…” Nu mai ţin minte exact… după 20 de ani au început să se stingă luminile în cabinetul meu din cap.

„Am înţeles”, am spus. Am plecat şi m‑am dus la al treilea, al patrulea birou de biroul lui Ceauşescu, pe acelaşi etaj, pe dreapta, unde era grupul de generali, cu Voinea (comandantul Armatei 1), Eftimescu (şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major)... Am întrebat ce unităţi sunt. „Cele două unităţi de pe Olteniţei, regimentul de tancuri şi regimentul mecanizat”. Am înţeles, am ieşit.

Cu ghipsul pe treptele Palatului, până la etajul 6

Generalul fără grad poartă haine elegante, de culoare maro. În piept, pe partea stângă, nu are decoraţii militare, ci o insignă pe care scrie cu litere mici: „Federaţia Română de Snooker”. „Sunt preşedinte de onoare”, precizează el. Semn că la snooker n-a fost degradat.

Cum aţi „executat” ordinul comandantului suprem?

Am acţionat pe dos. L-am oprit pe primul transmisionist pe care l-am întâlnit, s-a prezentat, l-am întrebat dacă are legătură cu cele două unităţi care afluiesc şi l-am întrebat care-i situaţia lor. A intrat într-o cameră şi a luat legătura prin staţie. După două minute a ieşit şi a zis că una e pe Viilor, alta e la Tineretului. Veneau spre Piaţa Palatului.

Am făcut legătura imediat cu Piaţa Tienanmen. Ştiam ce se petrecuse în China. Am spus: „Dă ordin imediat să se întoarcă în cazărmi şi, dacă e populaţie, să spună că «Armata e cu voi, staţi liniştiţi că nu se întâmplă nimic!»”. Era ora 10.20, cred. M-am întors şi am raportat că unităţile vin spre piaţă.

De ce l-aţi păcălit pe Ceauşescu?

Trebuia. Dacă spuneam că am dat înapoi, nu mai aveaţi ocazia să vorbiţi cu mine.

Ştiaţi că pleacă din sediul CC atât de repede? Dacă mai rămânea acolo, să zicem, încă o zi, vedea că l-aţi păcălit.

Mi-am dat seama că trebuia să-l scot din joc. I-am spus că a început presiunea în piaţă. „Cred că ar fi bine să ieşiţi din local…”. Erau deja în panică, cam cum i-aţi văzut la proces, în film. „Cum să ieşim?” „Chemăm elicopterul sus, pe terasă, vă suiţi şi plecaţi din clădire”. Voiam să le rup legătura cu pământul. Dacă-i ridicam în aer, le luam puterea.

De-aia i-aţi ridicat în aer…

Oricum puteam să-i scot. Prin subsol era un canal care ducea de la Comitetul Central spre Sala Palatului. Neagoe mi-a spus că i-a raportat că nu se poate pe acolo, că e canalul înfundat. Mai era şi o altă variantă, de care eu n-am ştiut, am aflat ulterior – se pregătise varianta ca Eftimescu să-i scoată cu un transportor. Dar eu întâmplător dădusem ordin să plece transportoarele din piaţă. Dacă a vrut Eftimescu să facă mişcarea, pe la 11 şi ceva, n-a mai avut ce să mişte. Eu nu m-am dus la generali să le spun: „Vedeţi, fraţilor, că o să plece şeful”. În perioada aia, niciun general n-a ieşit din cameră. N-au mişcat, efectiv.

I-aţi „paralizat” câteva ore atunci…

Se punea întrebarea dacă ăştia, care erau de două-trei zile acolo, nu vor accepta varianta şi vor spune „nu, noi îl apărăm pe Ceauşescu”.Eram unul contra zece,câţi erau acolo… A fost al doilea moment critic. L-am grăbit. Eu i-am dat ordin lui Rus, i‑am spus lui Neagoe să confirme. Că aşa era atunci, trebuia să cheme elicopter Ministerul Apărării şi să confirme Direcţia a V-a a Securităţii. S-a făcut comunicarea. Ei au ieşit, au stat în hol de pe la ora 12 fără zece, tot aşteptau, apoi au ieşit pe sală. Nu mai vine, nu mai vine…

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!”

Dar a venit.

Deodată au apărut Manea Mănescu şi Emil Bobu, că merg şi ei. Eu ştiam că vin două elicoptere. Am întrebat pe cei de sus, de la Statul Major al Aviaţiei, care era la etajul 6, dacă se poate ateriza pe acoperiş şi dacă nu sunt antene. Am aflat că nu poate ateriza decât unul, că au curăţat ei câteva antene mai mici, le‑au dat deoparte. Ei (n.red. – soţii Ceauşescu) s-au suit în lift şi s-au ridicat.

Vă amintiţi ultimul dialog pe care l-aţi avut cu Ceauşescu, înainte să plece spre elicopter?

Am fost despărţiţi. Am raportat că elicopterul a aterizat. „Vă raportez că elicopterul a aterizat, dar numai unul, pentru că al doilea nu mai încape pe terasă”. Atunci a zis: „Manea şi Bobu, mergeţi cu mine!”.

Nu a fost un „La revedere”, ceva?

„Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” – atât. Simplu. Foarte milităros.

Stop! Trei zile mai târziu, acel „Să trăiţi, tovarăşe comandant suprem!” suna macabru. În cazarma de la Târgovişte, Ceauşescu nu mai era nici comandant suprem, nici nu prea mai avea cum să trăiască. Stănculescu avea grijă de asta.

Totuşi, aţi ajuns sus, la etajul 6.

Am plecat pe scări, să urc cinci etaje, aşa „şchiop” cum eram.

Cu ghipsul acela imens, de la şold la degetul mic…

Se urcă destul de bine dacă urci două trepte: pui pasul din dreapta cu două trepte sus şi pe urmă vii cu stângul alături, mergi destul de repede. Când am ajuns sus, altă nebunie – se blocase liftul şi ei erau în interior. Trânteau în uşă. Eu am încercat să trag de uşă. Nu se deschidea. În fine, s-a rezolvat din interior. Între timp, ăia pregătiseră masa la geam, că nu aveau scară să iasă pe terasă. Ei au trecut pe lîngă mine, au urcat în elicopter şi… gata.

Unde v-aţi luat la revedere de la ei?

De la lift, practic.

Asta cu „Victoraş, ai grijă de copii!” e o legendă?

Una dintre multele le­gende.

„Tovarăşul Milea mi-a luat pistolul şi… am auzit împuşcătura”

N-aţi ieşit pe terasă, măcar în uşă?

N-am ieşit deloc. Când am auzit că motorul se ambalează, atunci m-am dus către geam şi am văzut că se ridică. După ce a decolat elicopterul, i-am spus aghiotantului: „Ce facem cu pistoalele?”. Am căutat biroul unde erau Gărzile Patriotice şi am pus într-un sertar cele două pistoale, al aghiotantului şi al meu. Le-am lăsat acolo. În timpul ăsta, l-am văzut pe transmisionistul prin care se transmisese ordinul de întoarcere a celor două unităţi în cazarmă şi l-am întrebat: „Tufane, ce s-a întâmplat?”. Mi-a spus aşa: „A venit tovarăşul Milea când a ieşit de la Comitetul Central, eram pe sală şi mi-a luat pistolul. M-am ţinut de dânsul, am fost până sus, am stat la uşă acolo, până când… am auzit împuşcătura.

Probabil că s-a sinucis”. Pe urmă s-a schimbat varianta, că a fost omorât. Nu putea să fie omorât. Încăperea aia avea o singură intrare, pe unde n-a intrat nimeni peste el. Probabil că un om care a fost devotat comandantului suprem până în ultima clipă, când a fost făcut trădător, a cedat. Cum a cedat şi judecătorul Gică Popa după ce a dat sentinţa la Târgovişte.

Când aflaserăţi că a murit Milea?

În maşină, când au venit să mă ia de acasă.

Stănculescu “La 13:30 am hotărât răsturnarea lui Ceausescu – 6 VIDEO

ires1
Vodpod videos no longer available. Vodpod videos no longer available. Vodpod videos no longer available.

Iliescu il schimba pe Stanculescu cu Militaru, si despre sovietici

Vodpod videos no longer available. Gusa indepartat 8Trotzca

Vodpod videos no longer available. Se tragea Academia Militara- Elicopter Libian

Vodpod videos no longer available. despre proces

Da’ v-a zis ceva Elena Ceauşescu cînd s-a urcat în elicopter?

STANCULESCU

Stil de viaţă: „Se recomandă efort fizic în limitele toleranţei, fără excese izometrice, regim alimentar hiposodat, hipolipidic, moderat, sărac în proteine, bogat în legume şi fructe, lactate şi doi litri de apă. Punct. Şi aici îmi dă altă medicaţie. Nouă medicamente plus ăsta, zece, pe care l-a făcut după aia şi şi-a adus aminte după aia, care fac toate cam patru sute de lei pe lună“.

Reporter: E mult?
Victor Atanasie Stănculescu: Eu zic că este destul de mult cînd ai o pensie scrisă mai mult şi primită mai puţin.
Rep.: Ce pensie aveţi?
V.A.S.: Trei mii opt sute (lei noi).
Pensia brută şi primesc în mînă două mii o sută. Am fost de trei ori ministru la trei ministere, am fost cu gradul cel mai mare şi în Armată şi asta e. Reţinerea principală este că plătesc cotă din cît a plătit Ministerul Apărării Naţionale revoluţionarilor din Timişoara, o sumă de… de la primul proces pe care l-am avut cu hotărîrea şi condamnarea. Mi s-a dat să plătesc şi eu vreo sută de milioane. Mi se opresc cam o mie şapte sute pe lună, cam atîta. Am plătit şi mai puţin, că am avut şi pensia mai mică. Asta înseamnă că prin anul 2060 voi reuşi să acopăr această cifră. Trebuie să trăiesc şi eu, că altfel, dacă mor…
Rep.: În detenţie cînd vă întoarceţi?
V.A.S.: Hotărîrea a fost de un an liber, da? Din 12 mai pînă azi, am făcut trei internări periodice, să-mi potolească asta, să-mi schimbe medicaţia, să mă mai ajute la trei spitale. Parchetul Militar a făcut şi el recurs, că aşa-i obligat orice Parchet. În aceste condiţii de Ghiţă Contra, cum îi spun eu, recursul se judecă poimîine la Curtea Militară de Apel. Şi aia va hotărî ce şi cum.
Rep.: Nu v-au interzis ţigările?
V.A.S.: Păi, după şaizeci de ani de fumat…
Rep.: Aţi fumat mult? Le-aţi mai rărit?
V.A.S.: În ’70 ajunsesem la trei pachete pe zi. Am avut o intoxicaţie şi m-am oprit vreo trei ani şi-am reluat-o din nou pînă azi.
Rep.: În ’70, atunci, ce fumaţi?
V.A.S.: Mărăşeşti. Nu, pardon, alea care se făceau la Timişoara. Carpaţi fără filtru. De Timişoara erau cele mai bune.
Rep.: Şi de Sfîntu Gheorghe parcă erau bune.
V.A.S.: Şi de Sfîntu Gheorghe bun, dar eu mă învăţasem cu Timişoara cînd ajunsesem la cantitate mai mare de tutun. Patruzeci de ani am fumat fără filtru, douăzeci cu filtru.
Rep.: Deci în timpul Revoluţiei fumaţi Carpaţi.
V.A.S.: Nu, avansasem la Kent. Aia era perioada kentistă. Atunci se spunea aşa: Kent să vin la tine, la ce oră mă primeşti? Mîine la ora zece. Veneai la ora zece şi se lucra, ca măsură, cu Kentul mare, cartuşul de zece.

Libertatea, teatrul şi păcănelele

Rep.: Cum vă simţiţi acum, în libertate?
V.A.S.: Obosit. În două zile de spitalizare am avut monitorizare. Din jumate în jumate de oră veneau ăştia să-mi ia tensiunea.
Rep.: Vă oboseşte mai mult libertatea decît puşcăria?
V.A.S.: Nu mă oboseşte deloc libertatea. Mă oboseşte atitudinea oamenilor. Mă duc la o comedie la Teatrul „Nottara“. Şi ziarele: „Deşi este bolnav şi cutare, s-a dus la teatru!“. Eu merg cu metroul. Acum am venit cu taxiul, că trebuia să ajung la timp, dar eram deja în întîrziere. Eu sînt mort cînd întîrzii. După cum aţi văzut, am reuşit să ajung la muchie. Aşa, şi apare „Stănculescu, deşi cutare, a fost văzut venind cu metroul“, că e bolnav şi aşa mai departe.
Rep.: Bine, dar cu jocurile alea aveau dreptate.
V.A.S.: Staţi puţin, le luăm pe rînd în ordine cronologică, nu e nimic grav. Trei. Cică s-a dus pînă la farmacie şi a cumpărat cutare. Nu ştiu dacă aţi citit povestea. Eu i-am spus ăluia o poveste. Stai, domnule, ce crezi, că de ce am fost eu la farmacie? Că am luat aşa nişte tuburi chinezeşti, cîte zece flacoane mici pe care le iau de mult, că au ginseng şi aşa mai departe. Pe punga de farmacie scrie Cialis. Dar n-am văzut punga, scrie pe ea afară. Pasul următor. Am fost aicea la cafenelele de la Universitate, la Jos Pălăria, nu mai ştiu cum îl cheamă. Artist, director de teatru şi aşa mai departe, şi am stat cu el pînă la ora zece. La ora zece am plecat pentru că era frig şi am zis să mergem către maşină. Şi am zis să intrăm puţin acolo, că mi-e frig. Şi-acolo ce este? Sînt jocuri mecanice, nu este cazino. Cazinoul este ceva unde poţi să consumi cu găleata. Eu nu pot să arunc milioane. Eu n-am văzut unul care să piardă milioane la jocuri electronice.
Rep.: Dar aţi jucat la alea?
V.A.S.: Staţi niţel. Acolo se joacă foarte ieftin. Eu am stat şi am ţăcănit vreo oră jumate. De ce? Pentru că partenera mea a plecat să ia ceva. Şi eu am aşteptat. Cînd a venit ea, am ieşit împreună.
Rep.: Vă bazaţi pe noroc sau pe ştiinţă la jocuri?
V.A.S.: Mă bazez pe distracţie şi să ştiţi că e foarte relaxant. Pui o sută, dai automatul şi te uiţi la poze.
Rep.: Aţi cîştigat vreodată o sumă mai mare la astea?
V.A.S.: Două sute şi vreo optzeci de lei.
Rep.: Şi cît aţi băgat?
V.A.S.: Am băgat zece şi încă o dată zece.

Există viaţă după gratii!

Rep.: Nu vă e dor de colegii de celulă sau aţi stat singur în perioada asta?
V.A.S.: Am fost cu Chiţac. Am stat şi am citit în trei luni 1.580 de pagini.
Rep.: Ce citeaţi?
V.A.S.: Diverse.
Rep.: Televizor aţi avut?
V.A.S.: Da, televizor am avut de la şase la zece seara.
Rep.: Aţi reuşit să vă acomodaţi în penitenciar?
V.A.S.: M-am acomodat, sigur, ce vreţi să fac?
Rep.: Aţi sugerat la un moment dat că pentru un militar de carieră ar fi fost mai onorabil să fi fost executat decît condamnat la închisoare.
V.A.S.: Nu la un moment dat. Chiar la plecare, la arestare. Normal. Dar am mai spus ceva acolo. Mă doare că prin mine s-a aruncat o umbră asupra Armatei române.
Rep.: Vă mai menţineţi asta? Executat e cam mult.
V.A.S.: Ca dovadă că trăiesc. Eu v-am arătat această îndîrjire a Justiţiei române de a face dreptate în ghilimele.
Rep.: Iliescu o să ajungă vreodată în puşcărie? Cu dosarele, cu mineriadele.
V.A.S.: Nu ştiu. E atît de absconsă Justiţia română, încît nu ştii ce se va întîmpla în ea şi în influenţele care acţionează asupra ei.

N-a avut grijă de copii!

Rep.: Aţi avut grijă de copii?
V.A.S.: Aia este o invenţie. Nici nu putea, nu ştiu cine. Întrebaţi-i pe cei de la România liberă. Ei au spus că eu am 258 de milioane de lire sterline în Marea Britanie, cu Hrebenciuc pregătim o lovitură de stat şi că am fost consilierul lui Elţîn în 4 octombrie, cînd a fost el pe tanc.
Rep.: Da’ v-a zis ceva Elena Ceauşescu cînd s-a urcat în elicopter?
V.A.S.: Eu n-ajunsesem la etajul şase. Ei au plecat cu liftul, eu am venit cu piciorul în ghips pe scări. Cînd am ajuns la şase, elicopterul deja se ridicase. Şi am întrebat cine a mai urcat în elicopter de decolează aşa greu. Au intrat Bobu şi cu Manea. Nici nu ştiam că ei doi au intrat în elicopter.
Rep.: V-aţi fi urcat şi dumneavoastră?
V.A.S.: Ce să fac acolo?
Rep.: Dacă v-ar fi cerut?
V.A.S.: Cum să-mi ceară? Dar nu pot. Eu n-am venit ca să plec cu ei.
Rep.: Cu cît timp înainte aţi ştiut de căderea lor?
V.A.S.: Asta o s-o citiţi mai tîrziu, într-o carte.
Rep.: Faptul că aţi ajuns să faceţi puşcărie la vîrsta asta e un blestem sau o brodeală a cuiva?
V.A.S.: Nu, faceţi următoarea legătură dumneavoastră. S-a judecat şi s-a dat sentinţa pe 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu. Şi-atunci am zis: de-acolo mi se trage. Şi v-am dat şi răspunsul, da?
Rep.: Deci v-a blestemat nea Nicu?
V.A.S.: Nu blesteme. Nu cred în blesteme. Parchetul postcomunist trăieşte şi-acum. Mai elegant sau mai puţin elegant, în lumea politică, în lumea economică, în lumea subterană.
Rep.: Aţi avut sau aţi simţit că aveţi vreun moment puterea?
V.A.S.: Gîndirea a fost asta şi m-au îndemnat „Hai, hai acum!“. Au fost prea mulţi tirani. Carol al II-lea… Eu am trăit-o. Legionarii… A fost prea scurtă.
Rep.: Ce părere aveţi despre Antonescu, Franco, Pinochet?
V.A.S.: Fiecare a crezut că face bine în ţara lui. Că a ieşit rău pe urmă… Cît au fost ei, a ieşit bine. Franco a rezolvat-o bine. A reintrodus regalitatea elegant.

Haina militară l-a făcut om, apoi general

Rep.: Ce părere aveţi că armata nu mai este obligatorie?
V.A.S.: Ne-am modernizat. Mai bine întrebaţi ce părere am despre ce-a mai rămas din armată… Eu am declarat cînd am intrat în NATO că mă bucur, dar îmi pare rău că armata noastră naţională s-a transformat în legiunea străină a NATO. Şi, prin urmare, aţi văzut ce s-a întîmplat. Am fost în Afganistan, în Irak.
Rep.: A fost bine că ne-am retras din Irak cu englezii?
V.A.S.: Am şters-o englezeşte, aşa se cheamă.
Rep.: Nu vă e dor să ieşiţi din Bucureşti, din Ilfov?
V.A.S.: Aş vrea să mă duc la mare. Am un văr care este în Caraibe.
Rep.: Nu v-a chemat la el? Nu v-aţi gîndit să vă duceţi acolo? Ceauşescu în Cuba, dumneavoastră în Caraibe…
V.A.S.: Ceauşescu e mort. Mai spunea cineva că este pe undeva, nu ştiu unde, într-o insulă în Pacific, la cîteva sute de kilometri de coastele Republicii Chile. Eu l-am văzut mort, cel puţin ştiu că-i mort.
Rep.: Aţi fost în relaţii bune cu Elena Ceauşescu? Mai jucaţi cîte ceva cu ea?
V.A.S.: N-am fost în curtea lor, în casa lor, niciodată. Eram de-abia pe planul trei. În ce situaţii m-am întîlnit cu Ceauşescu? La orice delegaţie care venea în ţară se punea aşa-zisul general de onoare, de protocol. Nu era pentru noi, era ca să se simtă bine ăia. Trebuia să te foieşti de colo-colo. În această situaţie, cel care fusese ataşat militar, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei, generalul Popa, a făcut o gripă. Şi a venit preşedintele Columbiei. Atunci, s-au trimis cinci fotografii la partid şi a zis: ăsta-i frumos, care-mi place mie.
Rep.: Deci v-au ales după criteriul estetic.
V.A.S.: Da, şi dacă ştie vreo limbă străină. Şi eu ştiam franceză, germană, maghiară şi rusă.
Rep.: Aţi fost unul dintre cei mai tineri generali din Armata română.
V.A.S.: Aveam patruzeci de ani, după evenimentele din ’68. Eram şeful Direcţiei Mobilizare-Organizare. Timp de o lună am stat închis în birou şi am făcut zeci de variante de mobilizare a Armatei române. Slăbisem de la 85 de kilograme la 73. După ce s-a terminat asta, am fost avansat la general. Ministrul Apărării m-a propus.
Rep.: În celulă faceţi exerciţii?
V.A.S.: Am făcut în fiecare zi. Pe gratiile de la uşa din faţă, 150-200 de genuflexiuni.
Rep.: Deodată sau pe bucăţi?
V.A.S.: Da. Am plecat de la 50 şi după şapte luni am ajuns la două sute.
Rep.: V-aţi făcut prieteni în puşcărie?
V.A.S.: Acolo am fost respectat cît poate să fie respectat un puşcăriaş, şi de gardieni, şi de toată lumea.
Rep.: Sînt securişti în sistemul bancar românesc?
V.A.S.: Da.
Rep.: Credeţi în Dumnezeu?
V.A.S.: Da, cred. Dar într-un Dumnezeu modern, fără atîta strălucire şi fast.
Rep.: Nu vă e frică că vi se va continua pedeapsa şi pe lumea cealaltă?
V.A.S.: Nu. Mi-e frică să nu cumva să mă pună să plătesc şi acolo banii pe care îi dau astăzi pentru Timişoara.

În timpul interviului, chelneriţa hotelului pe terasa căruia ne-am întîlnit a venit la masă şi ne-a avertizat că urmează o evacuare de rutină, un exerciţiu în caz de incendiu. Să nu părăsim terasa şi să nu intrăm în panică. Ne-am speriat şi am spus: „Dacă e pericol, atunci să ne punem piciorul în ghips“. Stănculescu a rîs.

Generalul ameninta cu conturile lui Nea Nicu? VIDEO

StanculescuRevolutie

VICTOR STANCULESCUVodpod videos no longer available.

Reporterii CANCAN au fost singurii jurnalisti prezenti in salonul de la Spitalul Militar alaturi de generalul Victor Athanasie Stanculescu, filmand momentul in care acesta a aflat ca va ajunge din nou dupa gratii.

Imbracat intr-un tricou negru si o pereche de pantaloni de pijama, generalul, care se afla in pat, a primit vestea linistit, declarandu-se dezamagit.

La cateva minute dupa ce decizia judecatorilor privind incarcerarea sa a fost facuta publica, mobilul lui Stanculescu a inceput sa sune, primind aproximativ zece telefoane de incurajare in decurs de cateva minute. Generalul ne-a declarat ca toate actele care atesta ca este grav bolnav au fost depuse la dosarul de la instanta, dar ca nu s-a tinut cont de asta, precizand ca tocmai din cauza bolii avansate se afla in spital.

Intrebat cum comenteaza decizia instantei, generalul ne-a spus: Increngatura este prea mare, lucrurile au fost facute ca la carte, iar miza sunt eu. In luna ianuarie, mai exact pe 26, de ziua lui Nicolae Ceausescu mi-a fost respins un recurs, acum sunt trimis din nou la puscarie. Sa traga altii concluzia, eu am obosit, a spus Stanculescu, facand referire la conturile lui Nicolae Ceausescu, nedorind insa sa spuna despre ce este vorba si ce este cu acele conturi.

Avizul medicului Comandantul Spitalului Militar, Ioan Sarbu, a declarat ca Stanculescu ar putea parasi unitatea medicala doar daca medicul care il ingrijeste considera ca nu mai necesita tratament in spital.

Legea spune ca un pacient poate fi externat din spital fie la cerere, sub semnatura sa, fie cand medicul care il ingrijeste spune ca nu mai necesita tratament sub internare, a spus Sarbu. El a adaugat ca, de obicei, in cazul pacientilor care nu pot fi externati, acestia primesc tratament in interiorul spitalului, sub paza.

Victor Stănculescu, internat la Spitalul Militar „Carol Davila”

ABLOG

Generalul Victor Atanasie Stanculescu

BUCUREŞTI / 12:37, 29.07.2009
Fostul general Victor Stănculescu este internat la terapie intensivă la Spitalul Clinic Militar de Urgenţă „Carol Davilla” din cauza agravării bolilor de care acesta suferă, spun avocaţii acestuia.
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a admis, în 12 mai, cererea lui Victor Athanasie Stănculescu de întrerupere a executării pedepsei de 15 ani la care fusese condamnat şi a dispus ca, timp de un an, acesta să fie liber pentru a-şi rezolva problemele de sănătate.

Decizia a fost atacată de procurorii militari, iar, miercuri, acest recurs a avut termen de judecată la Curtea Militară de Apel Bucureşti.

Avocaţii lui Stănculescu au arătat, miercuri, că acesta nu s-a putut prezenta la termen din cauză că ar fi internat la Secţia de terapie intensivă a Spitalului „Carol Davilla”.

Apărătorii fostului general le-au spus magistraţilor că procesul poate fi judecat, deoarece clientul lor a fost citat corespunzător, el fiind acasă la momentul în care citaţia emisă de instanţă a ajuns la domiciliul său şi a semnat-o de primire. Astfel, arată avocaţii, Stănculescu a avut cunoştinţă despre termenul de miercuri, dar, ca urmare a agravării stării sale de sănătate, a trebuit să fie internat.

După o scurtă deliberare judecătorii au decis totuşi să amâne cauza pentru 16 septembrie pentru că art. 177. alin. 5 din Codul de procedură penală prevede că în cazul bolnavilor internaţi la spital citarea trebuie făcută şi acolo prin administraţia unităţii spitaliceşti. Astfel, magistraţii au hotărât ca Stănculescu să fie citat pentru termenul din 16 septembrie atât la adresa de domiciliu, cât şi la Spitalul „Carol Davilla”.

Tot miercuri, magistraţii militari de la Curtea Militară de Apel au amânat, tot pentru 16 septembrie, recursul declarat în cazul lui Mihai Chiţac, pe motiv că procurorul de şedinţă nu a luat la cunoştinţă motivele de recurs depuse de apărătorul acestuia.

Înainte de a părăsi boxa acuzaţilor Chiţac a spus că nu vrea să mai vorbească cu nimeni, pentru că „oricum nu mai prind termenul din 16”.

Mihai Chiţac a fost reîncarcerat, în noaptea de 21 spre 22 iulie, odată cu expirarea termenului de eliberare provizorie, de o lună de zile, impus de instanţă pentru efectuarea unei operaţii, intervenţie care nu a mia avut lco din cauza lipsei avizului medicilor.